Moștenirea împăratului Justinian cel Mare

Fără opera legislativă a lui Iustinian, fără ctitoriile sale, care au devenit modele pentru arta și arhitectura de mai târziu, fără concepția sa politică și, nu în ultimul rând, fără gândirea sa teologică și fără atașamentul său față de Biserică, Europa de astăzi ar fi arătat, fără doar și poate, altfel. Mult mai săracă și mai puțin civilizată. Pentru toate acestea, pe drept i s-a acordat binecredinciosului împărat Iustinian supranumele de „cel Mare”.

Cursul vieții lui Iustinian este strâns legat de cel al familiei sale. Se poate spune, folosind o expresie la modă, că este o poveste de succes, dar caracteristică lumii romano-bizantine și întâlnită astăzi, mai ales, în spațiul american. Nepot de soră al lui Iustin, general roman, care, deși analfabet, a reușit să urce de la simplu soldat până în sferele cele mai importante de conducere ale imperiului, Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus a beneficiat de la bun început, bineînțeles ajutat de foarte influenta sa rudă, de o educație aleasă, dobândită, probabil, la Universitatea imperială din Constantinopol, înființată în 425 de împăratul Teodosie al II-lea (408-450). Nu este exclus să fi frecventat și profesori din învățământul privat.

Odată cu urcarea pe tron, în 518, a unchiului său, la care și tânărul Iustinian a contribuit într-o decisivă măsură, el reușind să convingă majoritatea senatorilor și soldaților să-l accepte ca împărat, după ce, în urma morții subite a împăratului Anastasie I (491-518), apăruse confuzia nenumăratelor încoronări făcute ad-hoc de cine știe ce partidă, Iustinian devine cel mai influent și mai puternic om din imperiu, după împărat. Nu am greși dacă am afirma că Iustinian nu a domnit doar în răstimpul dintre 527 și 565 cum, de altfel, convențional este recunoscut, ci pornind chiar din 518. Nu întâmplător se consideră că dinastia iustiniană începe cu anul 518. În cele mai multe situații, numele dinastiei a fost dat în Bizanț de primul împărat, și nu de al doilea, ca în cazul de față. Nimic din politica internă, externă sau religioasă a înaintașului său nu a făcut obiectul criticii lui Iustinian, ci, dimpotrivă, a mers mai departe pe aceeași linie, de la sine înțeles, trasată chiar de el însuși.

Înnăbușirea răscoalei Nika a salvat tronul împăratului

Parcă și în căsătorie avea să-i urmeze unchiului său, luându-și o soție cu moravuri de tinerețe foarte asemănătoare cu ale mătușii sale și de o origine la fel de umilă. Dar, spre deosebire de Eufemia, pe numele ei adevărat Lupicina, Teodora lui Iustinian avea să dobândească mai târziu, cu adevărat, supranumele de împărăteasa Bizanțului. Ei i-a datorat Iustinian, în momentul crucial al vieții sale, și anume răscoala cunoscută sub numele de Nika (532), tronul. Atunci, pentru prima dată în istoria romană, verzii și albaștrii, cele mai importante partide politice (deme) din Bizanț, s-au unit într-un singur scop, și anume alungarea împăratului. De nu ar fi fost Teodora cea calculată, cu sânge rece, iubitoare de putere și care să creadă cu convingere că purpura, așa cum afirma în fața curții imperiale speriate, „este cel mai frumos lințoliu (giulgiu)” pentru un împărat, Iustinian ar fi fugit, iar epoca lui s-ar fi sfârșit brusc și tragic în 532. Sfârșitul lui Iustinian, care părea iminent, s-a transformat, deodată, prin schimbarea cursului istoriei, în favoarea sa, adică prin înăbușirea răscoalei, într-un nou început.

Nu vom zăbovi asupra nenumăratelor războaie purtate de Iustinian – în Nordul Africii, împotriva vandalilor, în Italia, împotriva ostrogoților sau în Orient, împotriva inamicului moștenit de la greci, Imperiul persan -, care au dus, chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp, aproape limitată la viața împăratului însuși, la împlinirea, într-o bună măsură, a visului acestuia de a face ca imperiul să se întindă din nou între granițele sale de odinioară, transformând Marea Mediterană într-un lac roman, reafirmând, astfel, puterea și unitatea imperiului. Cu siguranță, aceste victorii militare reprezintă succesul viziunii politice a lui Iustinian, consecință a capacității sale de a-și alege generali competenți ca Belizarie sau Narses, al căror merit nu este cu nimic mai prejos decât cel al împăratului.

În istorie însă, Iustinian a rămas mai mult prin opera sa juridică, arhitecturală, teologică, deci: cultural-spirituală. De aceea, mă voi limita să vorbesc despre Iustinian legislatorul, ctitorul și teologul.

Opera juridică a lui Iustinian

Convins că „majestatea imperială nu trebuie susținută doar prin arme, ci trebuie să fie înarmată și cu legea, căci așa poate fi guvernat statul, atât pe timp de pace, cât și pe timp de război, ca împăratul să nu fie victorios doar asupra inamicilor de pe câmpul de bătălie, ci să reprime și nedreptatea calomniatorilor prin înțelepciunea legilor sale” (Prefață la Instituțiile, 21 nov. 533), Iustinian a demarat încă de la începutul domniei sale opera de codificare a Dreptului Roman. El considera codul de legi al lui Teodosie al II-lea Caligraful (408-450) învechit. În plus, reforma juridică era cerută și de faptul că aceste numeroase texte de legi erau prolixe și, de multe ori, confuze și chiar contradictorii, ceea ce făcea ca justiția să depindă din ce în ce mai mult de voința sau interesul judecătorului. Cât de familiară ne este nouă această situație pre-iustiniană!

La începutul anului 528, la foarte puțin timp de la urcarea sa pe tron, Iustinian numi prima comisie de codificare a Dreptului Roman. Această comisie, formată din zece membri și condusă de Tribonian, mâna dreaptă a lui Iustinian, la care se mai adăugau un profesor de drept de la Universitatea din Constantinopol, Teophilus, doi avocați și doi funcționari, a reușit să publice, după paisprezece luni de muncă, toate constituțiile imperiale care se găseau în mai-vechile coduri de legi, numite gregorian, hermogenian și teodosian. O muncă titanică, dacă ținem cont că una asemănătoare fusese întreprinsă și de Teodosie al II-lea, dar atunci durase nouă ani. Textul codului inițial, publicat pe 7 aprilie 529, purtând titlul de Codex Justinianus, nu ni s-a păstrat, probabil din cauza faptului că Iustinian a numit o a doua comisie, mai restrânsă, pentru a redacta o a doua ediție, care să aibă în vedere textele mai recente. Această nouă ediție a fost finalizată în 534 și publicată pe 16 noiembrie, sub numele de Codex repetitae praelectionis, anulând prima ediție.

„Dumnezeu a permis ca legile vechi, depășite, să aibă, prin grija noastră, o nouă strălucire…”

O a doua misiune dată lui Tribonian în 530 a avut ca scop sintetizarea și editarea, într-o colecție ușor de folosit, a marii mase de lucrări de jurisprudență. Comisia a avut de citit și excerptat 1.528 de cărți scrise de juriștii romani începând cu secolul I al erei creștine, până în secolul al IV-lea. Lucrarea a fost terminată la sfârșitul anului 533 și împărțită în cincizeci de cărți. A primit numele de Digesta (lat. Ceea ce a fost pus în ordine) sau Pandectae (gr. Pandektai, atotcuprinzătoare). În cea de-a doua prefață la Digesta (16 dec. 533), Iustinian scria: „Atât de mare este purtarea de grijă a lui Dumnezeu Cel întrupat față de noi, că nu încetează a ne copleși cu daruri veșnice ș…ț. Dumnezeu a permis ca legile vechi, depășite, să aibă, prin grija noastră, o nouă strălucire și să fie adunate într-o colecție care cu greu poate fi înțeleasă: nimeni înainte de noi nu a sperat să poată reuși ceea ce părea întrutotul imposibil minții umane: ș…ț a restaura unitatea și armonia Dreptului Roman de la întemeierea orașului șRomaț până în epoca noastră ș…ț. O astfel de întreprindere a fost lucrarea Providenței, căci ea este irealizabilă pentru slăbiciunea umană”.

Considerând că „nu toți sunt în stare să ducă povara imensității cunoștințelor” din cele două lucrări, din Codex și Digesta, Iustinian s-a gândit la o formă abreviată a celor două, la un manual destinat celor tineri, care se pregăteau să devină juriști, încât „toate izvoarele tulburi ale jus vetus” să ducă „într-un singur lac limpede”. Astfel, Tribonian, ajutat de amintitul profesor Teophilus din Constantinopol și de Dorotheus, profesor la Universitatea din Beirut, cea mai bună școală romană de drept, a redactat Instituțiile (Institutiones), cărora, deși redactate ca manual, Iustinian le-a dat, la fel ca celorlalte două opere anterioare, putere de lege.

Toate legile date după 534 au fost publicate sub numele de Novellae leges, legi noi, și, în cea mai mare parte, în limba greacă, semn că imperiul se îndrepta spre o grecizare care avea să fie ireversibilă începând cu domnia lui Heraclius (610-641). Aceste Novellae nu au fost niciodată adunate într-o colecție.

Din cauza faptului că latina a devenit în Bizanț din ce în ce mai mult o limbă străină, opera legislativă a lui Iustinian în interiorul imperiului nu a reprezentat singura sursă de drept. Totuși, codificările ulterioare ale Dreptului Roman, care au culminat cu Basilika lui Leon al VI-lea Filosoful (886-911), au încercat să facă accesibilă și opera lui Iustinian în limba greacă. Un mai mare impact l-a avut aceasta asupra lumii occidentale, inclusiv America, prin intermediul coloniilor spaniole, portugheze și franceze. În secolul al XI-lea au fost redescoperite Digesta. Irnerius s-a aplecat asupra operei legislative a lui Iustinian cu mare conștiinciozitate și a început să ofere cursuri de jurisprudență romană la Universitatea din Bologna, chiar din 1088, considerat anul de întemeiere a universității. Munca lui Irnerius a fost continuată de succesorii săi la catedră, care au început să scrie glose sau note explicative la Dreptul Roman, drept pentru care au fost numiți de posteritate „glosatori”. Opera legislativă a lui Iustinian va purta din secolul al XII-lea, tot datorită Universității din Bologna, numele de Corpus Juris Civilis. Prin intermediul școlii de drept întemeiate de Irnerius, conceptele Dreptului Roman au pătruns peste tot în Europa, cu excepția Angliei, unde regele Henric al II-lea (1154-1189) a preferat să creeze un sistem propriu legislativ, preluat, mai târziu, și de coloniile britanice din America.

Iustinian a construit în Constantinopol 33 de biserici

Nu doar disponibilitatea de a construi sau dragostea pentru artă au fost decisive în materializarea atâtor opere de artă din timpul lui Iustinian. Un set de factori au reprezentat mobilul acestei evoluții arhitectonice și artistice: descoperirea a noi materiale de construcție și tehnici, perfecționarea celor deja existente, dezvoltarea școlilor de profil.

Imboldul pentru o operă susținută de reconstrucție a Constantinopolului i-a fost dat lui Iustinian și de consecințele răscoalei Nika. Multe clădiri au fost distruse sau avariate, între ele Augustaion-ul (spațiu deschis încercuit, folosit doar de curtea imperială, în mijlocul căruia, în vârful unei coloane, se afla statuia unuia dintre împărați), Sfânta Sofia, multe dintre clădirile situate de o parte și de alta a Mese (șoseaua centrală). Ceea ce avea să realizeze Iustinian a depășit cu foarte mult situația de dinaintea răscoalei, ne spune Procopius de Cezareea, în a sa lucrare De Aedificiis, căci el nu s-a mulțumit doar să restaureze ceea ce fusese distrus, ci a mărit și înfrumusețat acele clădiri, construind și altele noi. Despre Marele Palat sau Palatul Sacru, ne spune același Procopius că a fost restaurat de o așa manieră, încât cei care îl cunoșteau foarte bine înainte au avut impresia, după restaurare, că au intrat într-o clădire nouă. Acum era plin de mozaicuri și fresce care aminteau de cuceririle lui Iustinian, prezentând cortegii de prizonieri în frunte cu regele lor și soldați romani aducând prăzile de război capturate.

Este neîndoielnic faptul că Iustinian, un om religios profund, a simțit, înainte de toate, o datorie față de Dumnezeu. Astfel, a construit în Constantinopol 33 de biserici, dintre care două sunt dedicate lui Dumnezeu Însuși, Sf. Sofia (Înțelepciunea lui Dumnezeu) și Sf. Irina (Pacea lui Dumnezeu), patru Maicii Domnului, pentru care Iustinian avea o evlavie specială, una Sfintei Ana, patru Sf. Dimitrie, sfânt militar, dar considerat și taumaturg; altele, Sfinților Apostoli și Martiri. Iustinian avea să construiască mai mult decât dublul bisericilor găsite de el în Constantinopol.

Tot ca o cinstire adusă lui Dumnezeu, Iustinian a construit spitale și l-a mărit pe cel deja existent, al unui binefăcător pe nume Samson. A construit spitale și dincolo de granițele orașului, unul pe malul Bosforului și altul la Marea Neagră, pentru săracii suferinzi de boli incurabile, muribunzi. Tot pentru cei săraci, dar care veneau în Constantinopol cu treburi juridice și administrative, Iustinian a construit case de oaspeți.

Sfânta Sofia – perla lui Iustinian

Această fascinantă biserică, minune a lumii civilizate, simbol al creștinătății răsăritene, în fața căreia puțini dintre creștinii ortodocși nu sunt încercați de o mare emoție, emblema lui Iustinian în veșnicie, are o istorie care începe în secolul al IV-lea. Cel care a demarat lucrările la biserica Sf. Sofia a fost Constantin cel Mare (306-337), iar cel care le-a terminat a fost fiul său Constantius al II-lea (337-361), cu un an înainte de moartea sa, 360. Forma acelei biserici ne este necunoscută. Această biserică a ars în 404, în urma răscoalei izbucnite în Constantinopol din cauza exilării Sf. Ioan Gură de Aur de către împărăteasa Eudoxia, și a fost reconstruită de împăratul Teodosie al II-lea în 415, în formă basilicală longitudinală. Aceasta a ars, la rândul ei, în timpul răscoalei Nika, drept pentru care, pe locul ei, Iustinian a înălțat-o pe a sa, cu ajutorul a doi iluștri arhitecți și ingineri, Antim din Tralles și Isidor din Milet. Lucrările au durat 5 ani, începând cu 532, și a fost sfințită pe 27 decembrie 537. În 558, cupola s-a prăbușit și a fost reconstruită de Isidor cel Tânăr. Noua cupolă era mai înaltă decât cea veche cu 7 metri. A fost resfințită pe 24 decembrie 562. Reparații au mai fost făcute, de-a lungul istoriei bizantine, în secolele al IX-lea, al X-lea și al XIV-lea. După cucerirea Constantinopolului de către trupele otomane ale sultanului Mahomed al II-lea Fatih (1444-1446, 1451-1481), Marea Biserică (Megale Ekklesia), cum a fost cunoscută în Bizanț, a fost transformată în moschee (Ayasofya Camii). Ultimele reparații majore au fost făcute între 1847 și 1849 de frații arhitecți Gaspare și Giuseppe Fossati.

Înainte de a începe lucrările, patriarhul Epifanie al Constantinopolului a săvârșit în prezența împăratului slujba de sfințire a locului, iar acesta din urmă a pus prima piatră de temelie a bisericii. Iustinian a inspectat aproape zilnic lucrările. Cu siguranță Sf. Sofia i-a fost cea mai dragă ctitorie. 10.000 de muncitori au lucrat continuu la ridicarea Sf. Sofia, organizați în 100 de echipe de lucru. Pentru a nu izbucni nemulțumiri între aceștia, Iustinian a poruncit ca ei să fie plătiți zilnic. Ioan Lydus povestește că banii curgeau râuri, încât, atunci când construcția avea un metru, se cheltuiseră deja 51 de milioane de piese de aur (nomisma). I s-a reproșat lui Iustinian că a secat visteria imperiului prin această construcție. Nimic mai fals! Toată a costat 361 de milioane de nomisma, iar bugetul imperiului pe un an de zile era de aproximativ 11.000 de milioane de nomisma (3,2%).

Marmură albă și galbenă, de cea mai bună calitate, a fost folosită la construcție. Navele ancorau una după alta pentru a descărca cele mai rare materiale de construcție aduse din cele mai îndepărtate colțuri ale imperiului. Cea mai fascinantă parte a bisericii este, fără doar și poate, cupola, care are 31 m în diametru, este ridicată la o înălțime de 54 de metri și luminată de cele 40 de ferestre, încât pare coborând din cer. Când biserica a fost terminată, cupola și tavanul au fost poleite cu aur. Decorațiunile erau atât de bogate, încât marele savant și inventator arab Al-Jazari (sec. al XII-lea) spunea că pe pereții „celei mai mari și mai minunate construcții din câte pot fi văzute” sunt reprezentate „toate orașele și toate meseriile (tehnicile) din lume, încât, dacă cineva dorește să aleagă o meserie pentru fiul său, îl ia cu sine în biserică și i le arată”. Toată cunoașterea și înțelepciunea bizantină aveau să se regăsească materializate în ea. Nu e de mirare că atunci când biserica a fost terminată, plin de admirație și uimire, Iustinian ar fi rostit: „Te-am învins, Solomoane!”.

„Postea deplin două zile și două nopți, mai ales în preajma sărbătorii Paștilor”

Împăratul Iustinian nu este Teologul, așa cum au fost considerați Sfinții Ioan Evanghelistul, Grigorie Teologul și Simeon Noul Teolog. Niciodată Biserica nu i-a recunoscut un astfel de titlu, dar se știe că teologia a fost una dintre preocupările sale principale, lucru recunoscut chiar și de Procopius, în Istoria Secretă, scrisă cu scopul de a-l denigra. Iustinian ducea o viață mai apropiată de monahism decât de a unui împărat. Teologia o împletea cu post și rugăciune. Nu era doar un teoretician, căci „postea două zile și două nopți, mai ales în preajma sărbătorii Paștilor. De multe ori, atunci rămânea nemâncat două zile de-a rândul, după cum am spus; se mulțumea cu puțină apă și câteva buruieni sălbatice”.

Convins că unitatea imperiului este asigurată și de unitatea Bisericii, Iustinian a întreprins o lucrare de împăcare a celor două mari partide religioase: a ortodocșilor și a monofiziților. A mediat întâlniri între acestea (532, 536) și a convocat chiar un sinod general, în scopul clarificării și sancționării învățăturii ortodoxe în 553, cunoscut ca cel de-al V-lea Sinod Ecumenic. A fost sensibil la orice chestiune religioasă și a luat atitudine, nu doar prin legi, ci și prin scrieri cu conținut teologic. Sunt multe scrierile, epistolele, decretele sale cu caracter teologic. O prezentare amănunțită trebuie făcută într-un tratat. Dar câteva din ele merită amintite. Astfel, urmându-i Sfântului Sava cel Sfințit (439-532) de la Lavra din Palestina, Iustinian a luat atitudine împotriva noului curent origenist care apăruse în Palestina și pe care marele părinte îl denunțase. Din Tratatul împotriva lui Origen, din Epistola către Sf. Sinod despre Origen și discipolii săi, înțelegem care a fost gravitatea curentului origenist în epocă. Pentru Iustinian, Origen este izvorul tuturor ereziilor. Origen nu a fost condamnat din întâmplare la Sinodul al V-lea Ecumenic, condamnarea sa a fost una contextuală. Alte tratate privesc disputa celor trei capitole (condamnarea vieții și operei lui Teodor de Mopsuestia, a anumitor scrieri ale lui Teodoret de Cyr și a scrisorii lui Ibas, episcop de Edesa, către regele persan Mari), considerate a fi nestoriene. Nici monofizitismul nu a fost trecut cu vederea, căci a scris, spre exemplu, un Tratat împotriva călugărilor monofiziți din Egipt. (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 2 august 2009)

Foto: Sfânta Sofia, marea ctitorie din Constantinopol

Comentarii Facebook


Știri recente