Moștenirea Cantacuzinilor, lăsată argeșenilor

Desființată în două rânduri, afectată de cutremure și furtuni, de furia și de nebunia timpurilor istorice, Mănăstirea Bascovele – ctitorie a Cantacuzinilor și una dintre vetrele monahale importante ale Argeșului, din nefericire prea puțin cunoscută – a reușit și reușește de ceva mai bine de trei veacuri să înfrunte toate încercările potrivnice, stând mărturie temeinică pentru credința și râvna locuitorilor din această parte de țară, pentru iubirea lor față de Domnul nostru Iisus Hristos și față de Biserica Sa.

O poartă mică, o alee îngustă și un zid înalt pe care vremea a așternut o pătură deasă de iederă verde; câțiva brazi care îți lasă impresia că nici cel mai puternic vânt nu i-ar putea doborî și doi-trei magnolii mici care se pregătesc să își arate soarelui primele lor flori vesele și pline de viață, făcând zidurile și bătrânul turn- clopotniță să zâmbească ușor, cu înțelepciunea celor ce au văzut atâtea vremuri și atâția oameni petrecându-se sub privirile lor: curtea Mănăstirii Bascovele din județul Argeș. O curte îngustă, dar foarte primitoare, așa cum sunt curțile bunicilor noștri, care își păstrează aerul cald și binevoitor chiar și după ce aceia care le-au locuit au plecat de multă vreme spre lăcașurile cerești… În mijlocul acestei curți te întâmpină smerit o biserică micuță, care parcă zâmbește în bătaia lină a razelor soarelui, făgăduindu-le celor care îi trec pragul că se vor întâlni cu harul lui Dumnezeu înlăuntrul ei, cu acel har care îi unește pe oamenii dintotdeauna ce au mărturisit aceeași credință. De îndată ce vezi astfel de lăcașuri sfinte, îți dai seama că trebuie cu orice preț ocrotite și îngrijite, astfel încât și copiii, și strămoșii noștri să se bucure de ele.

Vel comisul Șerban, vrednic purtător al numelui Cantacuzinilor

Istoria Mănăstirii de maici Bascovele a început cu 316 ani în urmă, fiind zidită în vremea domniei lui Constantin Brâncoveanul (1688-1714) de către vel comisul Șerban Cantacuzino. Despre acest vel comis izvoarele istorice consemnează că a fost unul dintre marii dregători ai Țării Românești în ultimul deceniu al veacului al XVII-lea și primul deceniu al secolului următor; a ocupat dregătoriile de mare comis, mare paharnic și mare vornic. Contemporan cu el, banul Mihai Cantacuzino, îl caracteriza în următorii termeni: ‘Numitul Șerban, în vremea lui Constantin Brâncoveanul Voievod, a fost un mare vornic și un om prea strașnic și cu minte. Cât a trăit el, nimeni nu a îndrăznit să pună zavistie între Brâncoveanu și Cantacuzini, fiindcă și unchii lui, Constantin stolnicul și Mihai spătarul, nu ieșeau din cuvintele lui. Iar după ce a murit el, la anul curând după aceasta, a intrat vrajba între Brâncoveanu și între Cantacuzini. Acest vornic Șerban a înnoit, prefăcând din temelie, mănăstirea strămoșului său, Comana, după cum astăzi se vede și, neavând din trupul său clironomi (moștenitori, n.n.), a înzestrat această mănăstire cu multe moșii și vii, unde după moartea lui s-a îngropat tatăl său, Drăghici spătarul.’

El s-a arătat a fi un vrednic purtător al numelui Cantacuzinilor, mijlocitor al păcii și înțelegerii în sânul familiei și al poporului său și mult rugător către Domnul Dumnezeu prin lăcașurile pe care I le-a închinat, nici o încercare a vieții neputându-l împiedica de la gândul său cel bun. Ca și ceilalți Cantacuzini, vel comisul Șerban a avut o viață plină de încercări, nefiind deloc cruțat de vremuri, dar acestea nu l-au făcut să uite de Dumnezeu: ‘O grea încercare a fost pentru el faptul că, până la 50 de ani, nu a reușit să aibă urmași, deși își dorea foarte mult acest lucru, însă până la urmă, prin rugăciuni intense i s-a împlinit dorința de a avea un copil. La puțin timp după aceea, a primit o lovitură, pentru că i-a murit soția, apoi și copilul. A rămas astfel văduv, însă nu a disperat’, ne relatează părintele ieromonah Chesarie Movilă, preotul și duhovnicul Mănăstirii Bascovele. De această împrejurare dificilă din viața ctitorului se leagă și întemeierea mănăstirii.

Plinirea făgăduințelor – semn de credință și nădejde în Dumnezeu

Deși a zidit și a ajutat multe lăcașuri sfinte, ctitoria de suflet a vel comisului Șerban Cantacuzino a fost Bascovele. O lăsăm pe maica stareță, Camelia Cecilia Moldoveanu, să ne relateze povestea nașterii acestui sfânt lăcaș de închinăciune: ‘Mănăstirea noastră a luat ființă în urma unei promisiuni pe care a făcut-o Șerban împreună cu soția sa, Maria: ei au promis Bunului Dumnezeu că, dacă le va dărui un moștenitor, vor zidi o biserică sau o mănăstire. Dorința li s-a împlinit, Doamna Maria rămânând însărcinată, dar la naștere ea a murit. Rămas singur cu fetița sa, domnitorul a uitat de promisiunea pe care o făcuse, însă când și-a pierdut și fiica pe când aceasta avea abia trei anișori și-a dat seama că Bunul Dumnezeu l-a pedepsit și l-a lipsit de cele două bucurii și de ceea ce i-a dăruit în urma promisiunii dânsului și a soției sale. Mergând odată spre Vâlcea, a ajuns pe locul viitoarei mănăstiri, care pe atunci nu era decât un pisc împădurit cu stejari – de unde și denumirea de ‘Bascovele’, care înseamnă ‘pisc împădurit cu stejari’ – un loc retras, nefiind sate prin împrejurimi; s-a gândit că acesta este locul potrivit unde își poate împlini făgăduința făcută față de Dumnezeu cu câțiva ani mai înainte, aceea de a zidi o mănăstire’.

În câteva luni ale anului 1695 gândul lui a fost împlinit, ridicându-se o biserică cu hramul ‘Intrarea în biserică a Maicii Domnului’; astfel își arăta comisul credința în Dumnezeu și nădejdea în iertarea păcatelor sale și ale celor dragi ai săi. De altfel, el face o deosebită mărturisire a credinței sale într-o frumoasă pisanie, un adevărat document de suflet (dincolo de valoarea sa istorică de necontestat). În aceasta, ctitorul spune, printre altele: ‘Iară eu, ca un nevrednic ce am fostu de binele acesta și nemulțămitori, rătăcit întru nenumărate pecate, nu numai bucuria nașterii mi s-au luat denaintea ochilor, ci după naștere, întâiu de soția mea moartea m-au lipsit, apoi de copilă. De care, laudă și mulțumită Cerescului Împărat și Preaslăvitei Maicii Sale i-am dat, nimic zăticnindu-mă din făgăduiala ce am pus mai înainte, ci cu multă osârdie m-am nevoit a o săvârși eu, robul lui Dumnezeu, Șărban Cantacuzino, vel comisu (…)n unde dar vericine ar adăuge măcar o cărămidă, sau cu orice întru întărirea mănăstirii, să fie ctitor tocmai ca și noi, având vecinica pomenire…’

‘Mă simt un om împlinit la Bascovele!’

Mănăstirea Bascovele a fost a doua mănăstire cu viață de obște pentru călugărițe din Eparhia Argeșului. A avut strânse legături cu mănăstirile de monahii din părțile Vâlcii, Dintr-un Lemn, Surpatele și Horezu. Pe la 1770, mănăstirea avea cam 70 de viețuitoare, jumătate dintre acestea fiind schivnice, ceea ce reprezintă un număr foarte mare pentru o zonă restrânsă ca aceasta, în care mai erau și alte mănăstiri: Cotmeana și Tutana – era un fel de ‘triunghi al rugăciunii’. Mănăstirea Bascovele are o legătură strânsă cu Mănăstirea Cotmeana, pentru că multă vreme neavând un preot slujitor veneau și slujeau preoții de la Cotmeana, până la începutul secolului al XIX-lea, când mănăstirea a început să aibă preotul ei permanent, cum are și astăzi, în persoana părintelui Chesarie Movilă.

De loc din părțile Neamțului, acesta a fost tuns în monahism la 20 de ani, în 1990, și apoi a fost hirotonit preot la Mănăstirea Negru-Vodă din Câmpulung Muscel, avându-l ca îndrumător și părinte duhovnicesc pe arhimandritul Vichentie Punguță (actualmente duhovnic la Mănăstirea Robaia). În 1995, a fost numit egumen la Schitul Ciocanu, ca în 1998 să meargă la Frăsinei. Apoi, timp de doi ani, părintele Chesarie a fost numit duhovnic al elevilor seminariști de la Mănăstirea Cernica, unde a fost și profesor de Noul Testament, iar din 2002 a revenit pe meleaguri argeșene, la Mănăstirea Bascovele. De atunci, s-a alăturat eforturilor maicii starețe de a da un suflu nou vieții monahale și a restaura ansamblul mănăstiresc de aici.

Părintele Chesarie ne spune că ‘a fi preot duhovnic la o mănăstire de maici este un lucru aparte și special; viața monahală în sine este deosebită, dar mănăstirile de maici au un specific al lor. Este greu, pentru că în viața monahală vin oameni care voiesc să ajungă la limanul mântuirii: unii reușesc, alții nu, unii se zbuciumă, alții își găsesc liniștea și pacea, și a-i aduce pe toți la un numitor comun este dificil, acest lucru neputând să-l facă decât Bunul Dumnezeu’. Părintele se simte un om împlinit la Bascovele, pentru că, obștea fiind foarte mică, se reușește păstrarea unui echilibru al vieții monahale, cu principiul său de bază: ‘Roagă-te și muncește!’, cu rugăciune în biserică sau în micul paraclis care a fost amenajat pentru a sluji în el cât timp biserica este în restaurare, cu un program cam de opt ore pe zi de rugăciune, opt sau chiar mai multe ore de muncă și restul pentru celelalte activități și pentru puțina odihnă necesară trupului.

În fața încercărilor istoriei

Trebuie să spunem că viața monahală de la Bascovele nu a fost perturbată de nimic până la secularizarea averilor mănăstirești făcută de Cuza, când mănăstirea a avut de suferit, pierzând aproape toate mijloacele de trai, astfel încât pe la anul 1883, fiind și foarte puține viețuitoare, ea a fost desființată, iar biserica a fost transformată în biserică parohială pentru satul care se înfiripase în jurul mănăstirii. Până la aceste evenimente mai aflăm că în 1835, în urma unui cutremur, biserica s-a ruinat, fiind refăcută după opt ani cu sprijinul unui creștin binevoitor, Ștefu Nicolau, ‘din neam grec’, și al soției sale Paraschiva, originară din orașul Pitești (după cum consemnează pisania din 1843); cu acest prilej s-au mai adăugat și două hramuri, tot în cinstea Maicii Domnului, Nașterea și Adormirea.

În anul 1932, mănăstirea se redeschide la hotărârea episcopului eparhiot (al Argeșului) de atunci, Nichita Duma (â€1936), care a adus aici trei maici de la Văratec, pe una dintre ele, Veniamina Gheorghiu, rânduind-o stareță. ‘Aceste maici – ne relatează cu admirație față de munca înaintașelor sale maica stareță Iustina Gheorghe – au început lucrările de restaurare, pentru că starea chiliilor îndeosebi, dar și a celorlalte clădiri era jalnică; pentru o bună perioadă de timp maicile au trebuit să doarmă în turnul-clopotniță, pe un braț de fân, iar iarna, după ce făceau focul la sobă, dormeau pe vatra acesteia. Dar au muncit cu dragoste față de Dumnezeu și față de lăcașul care le-a fost încredințat spre îngrijire, astfel încât pe la 1950 totul era refăcut: pictura, reconsolidarea bisericii și chiliile, cărora li s-a mai adăugat și alte corpuri’. Ocupațiile maicilor din această mănăstire au fost lucrul covoarelor, țesutul, croitoria de veșminte și haine călugărești.

‘Stau cu Psaltirea în mână și citesc toată ziua, până o veni ziua de plecare…’

Maica Pelaghia Furduiu, 91 de ani, din Cugir, este una dintre maicile care au prins acea perioadă de înflorire a mănăstirii (perioadă care nu avea să țină mai mult de un deceniu), dar și marea încercare care a constituit-o pentru întreg monahismul românesc anul 1959 cu decretul de desființare a multe mănăstiri. Pe maica Pelaghia nu greutățile vieții au îndemnat-o să plece la mănăstire, ci o puternică chemare lăuntrică, o hotărâre și conștiință nezdruncinată că acesta este drumul pe care trebuie să apuce. Maica spune că de drag a venit la mănăstire și că este mulțumită sufletește pentru viața pe care a petrecut-o în mănăstire, deși la început condițiile erau mai grele decât sunt acum. ‘Dumnezeu și Maica Domnului m-au adus la mănăstire și m-au făcut să renunț la lumea asta. (…) M-am hotărât deodată să plec de tot la mănăstire (aveam o rudă care plecase mai înainte), deși îi lăsam pe cei câțiva frați mai mici, de care aveam și eu grijă, acasă cu părinții – însă Dumnezeu a avut grijă de ei și le-a rânduit frumos viețile tuturor. La mănăstire lucram la pădure, la atelierul de croitorie, pentru că trebuia să ne agonisim ale traiului, fiind ceva mai greu decât acum. Îmi pare rău că am îmbătrânit și nu mai pot să fac și eu nimic, nu mai pot să ajut. Stau cu asta (cu Psaltirea, (n. n.) în mână și citesc toată ziua, până o veni ziua de plecare…’

După decretul din 1959, biserica mănăstirii a revenit parohiei satului, iar în chiliile abia resfințite și refăcute a luat ființă un așezământ de tratarea persoanelor cu dizabilități mentale și fizice, dar responsabilii acestuia nu s-au îngrijit de păstrarea în bune condiții a locului, neținând seama că acesta era un loc sfânt, care nu trebuie nesocotit și necinstit. În anul 1991, maicile care au fost date afară au revenit; unele nici măcar nu au plecat prea departe, ci au rămas în sat (una dintre ele a fost maica Pelaghia), unde au stat într-o casă cu chirie, și au lucrat la azil ca bucătărese, pentru că nu au vrut să se despartă de biserică, de casa lor. ‘Maica Pelaghia are 91 de ani – ne-o prezintă cu dragoste maica stareță; a venit la mănăstire când avea 20 de ani, iar când s-a desființat mănăstirea avea 40. Din momentul desființării, ea a rămas aici, deși nu este originară din aceste părți, ci din Ardeal. Anul 1991 le-a adus ei și celeilalte maici care au rămas în sat bucuria reînființării mănăstirii printr-o decizie patriarhală. Numai că azilul nu s-a mutat din spațiul mănăstirii, maicile nevând puterea fizică și financiară să facă acest lucru, fiind și puține, și bătrâne; au obținut doar trei camere din fostul lor complex mănăstiresc’.

Muncă și rugăciune

În 2003, când a venit aici actuala maică stareță, a început lupta pentru redobândirea drepturilor mănăstirii, care în 2005 reușește să își recupereze chiliile și celelalte proprietăți. În anul 2009 s-au demarat lucrările de restaurare a bisericii: s-au făcut subzidirea bisericii și canalul dren, pentru a înlătura apa care se strânge la temelie, pentru că este un loc cu foarte multă apă; dar mai este încă de lucru și ajutorul oricui este bine-venit.

În ceea ce privește slujbele, aici se săvârșește aproape zilnic Sfânta Liturghie; dimineața, la ora 6:00, se săvârșește slujba Acatistului, urmat de Ceasuri și Sfânta Liturghie, iar la ora 17:00, Vecernia, Utrenia și Pavecernița mică cu Canonul Maicii Domnului; duminica și în sărbători, întrucât biserica mănăstirii a rămas și biserică pentru parohie, slujba Utreniei urmată de Sfânta Liturghie se începe la ora 9:00, pentru că sătenii vor să participe și ei la slujbe. Maica stareță este cea care cântă și citește la strană.

Mănăstirea Bascovele ne întărește convingerea că există unele lăcașuri care se ‘încăpățânează’ să reziste probei timpului și întâmplărilor potrivnice ale istoriei. Acest lucru nu indică faptul că ar avea ele în sine o putere de rezistență, ci că sunt ocrotite de Dumnezeu și de sfinții lor patroni, pentru iubirea lor față de aceste lăcașuri care le-au fost închinate și față de cei care le-au întemeiat și s-au îngrijit de ele.

Mănăstirea este situată în comuna Cotmeana, sat Ursoaia, județul Argeș, la 33 km N-V de Pitești și 48 km S-E de Râmnicu Vâlcea pe DE Pitești – Râmnicu Vâlcea.

Cei care vor să contribuie la restaurarea mănăstirii o pot face prin depuneri în contul Mănăstirii Bascovele, cu numărul RO 77 RNCB 0022047251910001, deschis la BCR Pitești.

(Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 5 iunie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente