Monahul Simion s-a călugărit la 100 de ani

Dimineață blândă de iarnă și contraste pe care nu le-am mai întâlnit niciodată, așa arăta ziua în care urcam printre munții stâncoși ai Builei. Urcușul a fost greu, pe o potecă înzăpezită sau înfundată în alunecoase pante noroioase, pe unde soarele reușea să se strecoare cu greu. După câteva ore de mers, am ajuns în gura de rai a Schitului Pătrunsa, acolo unde totul este pace și liniște, într-o deplină și fericită armonie. Călugării își vedeau fiecare de ascultările lor, iar cel mai vârstnic dintre ei, monahul Simion, ne-a primit în chilia sa, unde aveam să aflăm urcușul spiritual al unui destin, care a culminat cu tunderea în monahism la venerabila vârstă de 100 de ani.

În imediata apropiere a bisericii Schitului Pătrunsa, chilia monahului Simion este înconjurată de viață, în totala accepțiune a cuvântului, informează „Ziarul Lumina”. Pe acolo trec și se-ntorc toți cei care trudesc în ascultare, nimeni nu se lasă furat de tumultul treburilor și nimeni nu uită să ceară blagoslovenie bătrânului monah. Când l-am zărit întâia oară, era în fața chiliei, cu privirea spre turla bisericii și cu mâinile împreunate, în semn de-nchinăciune. Ne-am apropiat cu sfială ca nu cumva să-l tulburăm din rugăciune, dar el a surâs întrebător, ca și când se minuna de faptul că pe o astfel de vreme nu ne-am lăsat înșelați de cărările cumplit de înguste, pe alocuri acoperite cu gheață sau noroi și, ca o recompensă pentru faptul că am învins muntele, ne-a invitat în chilia sa. În încăperea aceea modestă, aveam să deslușesc o pace adâncă, mângâiată de o rază de lumină care se strecura printr-un ochi de geam aburit.

S-a născut acum 101 ani, la Vânju Mare

Am încercat cu emoție și stângăcie să aflu câte ceva din calea sinuoasă care se întrevedea la capătul unui secol de viață. Îmi rostuiam cu grijă fiecare cuvânt, căutând un motiv să-l pot aduce în fața celor dintâi trăiri ale unei vieți atât de minuțios dimensionate și mă întrebam dacă, la această venerabilă vârstă, călugărul din fața mea își mai poate aminti, fie și secvențial, câteva repere ale urcușului monahal. Spre marea mea surprindere, bătrânul Simion a început să-mi relateze momente de viață, care începeau acum aproape 100 de ani, undeva în Mehedinți, la Vânju Mare. M-a lăsat fără cuvinte și tot sfinția sa m-a scos din încurcătură, în sensul că mi-a vorbit despre familia din care plecase și a cărei longevitate o moștenește. Părinții săi au fost oameni simpli, care se îndeletniceau cu munca pământului, dar au avut grijă să-și crească toți cei șase copii în spiritul credinței creștine și al dragostei pentru muncă. Toți ceilalți frați ai săi au fost atrași de învățătură, doi dintre ei ajungând chiar profesori universitari, numai interlocutorul meu a fost atras de munca fizică, pe care a făcut-o cu mare drag.

Nu este înțelept, ci înțelepțit

Vorbește tare monahul, iar zâmbetul nu-i dispare nici o clipă, doar e oltean… e o mare bucurie să îl asculți. Vorbele lui simple sunt fascinante, de o sinceritate debordantă. Despre anii pe care i-a trăit în lume are multe povești interesante, unele mai blânde, altele mai dure, după cum au fost anii aceia de demult. Monahul Simion nu este un înțelept, ci mai degrabă înțelepțit. La cei 101 ani nu se sfiește să ne povestească despre bunele și relele pe care le-a trăit în lume și nu încearcă să ascundă faptul că la vremea aceea a făcut de toate, trecând prin toate păcatele și nimicniciile vieții. Pe Dumnezeu a început să Îl cunoască destul de târziu și se căiește sincer pentru anii în care s-a dedulcit cu patimile și plăcerile vieții. A muncit cu mare drag pământul, dar, după o perioadă extrem de grea pe care a trăit-o la Canalul Dunăre – Marea Neagră, a încercat să tragă linie și să se cerceteze în profunzimea ființei sale rătăcite. Văzând cât de sărac sufletește se găsea, a hotărât atunci să plece în căutarea lui Dumnezeu.

Nu l-a durut niciodată nimic

Drumul spre cele sfinte n-a fost ușor, iar căile cercetate o viață au dus toate în același loc al rugăciunii. Fratele Victor, căci acesta era numele lui de mirean, nu-și amintește să-l fi durut vreodată ceva și nici medicamente nu a luat niciodată. Ceea ce știe însă cu desăvârșire este faptul că nu s-a simțit nicicând atras de îmbuibarea pântecelui. Carne a mâncat doar în copilărie, iar fiertura de legume și ceaiurile de plante i-au dat întotdeauna sentimentul de sațietate. Secretul sănătății sale are o temelie fondată pe post și rugăciune.

La Frăsinei a început a doua viață

După ce viața i-a deslușit suișuri și nebănuite coborâșuri, fratele Victor a privit neputincios spre cer, rugându-se la Puterile Cerești să-i arate calea spre locul în care să-și poată plânge păcatele. Așa a ajuns în obștea de la Mănăstirea Frăsinei, unde a rămas zeci de ani ca frate de mănăstire. Întrebându-l de ce nu s-a călugărit atâta amar de vreme, m-a privit fix și, renunțând la zâmbetul de până atunci, mi-a mărturisit că încă din tinerețe făcuse un jurământ cu sine însuși, acela de a se călugări doar la vârsta la care ispitele vor fi din ce în ce mai puține și când calea spre mântuire îi va fi pe deplin cunoscută. Încercările însă au fost nenumărate și cu cât se apropia mai mult de Dumnezeu, cu atât necuratul îl ispitea mai tare. A făcut ascultare la grajduri, la grădină, la muncile forestiere și la tot ceea ce implica viața de frate de mănăstire la Frăsinei. Slujbele atonite pe care le impunea rânduiala de la această mănăstire i-au deslușit cele mai întortocheate căi spre cele sfinte, dobândind în felul acesta o trăire monastică aparte. Odată ajuns aici, s-a rupt definitiv de viața pe care o trăise în lume, lăsând în urmă dulceața înșelătoare a vieții, pe care a înlocuit-o pentru totdeauna cu postul și rugăciunea.

Când a împlinit 100 de ani, s-a călugărit la Pătrunsa

Acum zece ani, Dumnezeu și Maica Domnului au rânduit ca fratele Victor să mai urce o treaptă a căii spre mântuire și, după ce a trăit o vreme prin pădurile din Munții Builei, a urmat cărăruia care se oprește la Schitul Pătrunsa și a rămas aici pentru totdeauna. Iată că după zeci de ani de căutări și incertitudini, a ales să-și trăiască ultimii ani din viață la cea mai aspră mănăstire din Oltenia. Mi-a povestit cât de fericit este alături de frații de la Pătrunsa și cât de mult îi datorează părintelui Varsanufie Gherghel, starețul mănăstirii, care, pe lângă faptul că l-a primit în familia monahală a schitului, l-a ajutat să îmbrace haina curată a călugăriei. Nu e zgârcit la vorbă monahul Simion, dar când vine vorba despre ziua în care a devenit călugăr, bătrânul se pierde cu firea, ridicându-și privirea spre cer. I-am respectat tăcerea, încercând să păstrez doar ceea ce clipa lăsa să se cearnă printre nemărturisite trăiri. ‘Nu m-a lăsat Bunul Dumnezeu, când am împlinit 100 de ani, m-am călugărit. Vedeți dumneavoastră, există pentru fiecare o vârstă a minții, la care se trezește în noi credința de creștini’, mi-a spus bătrânul, cu privirea înălțată spre cer, în semn de binecuvânt.

Comentarii Facebook


Știri recente