Monahismul ortodox român la început de veac XX. Apologeți și reformatori

Pentru cel hrănit cu lecturi din Pateric și cărți de istorie care subliniază excepționalul rol spiritual și cultural al mănăstirilor pentru istoria Evului Mediu românesc, lectura unor texte dedicate monahismului din veacul al XIX-lea românesc poate fi șocantă. Multe din aceste texte aparțin unor laici, făcând parte dintr-un curent anti-monahal, care s-a dezvoltat progresiv în Europa, pornind din anii Reformei și culminând cu revoluția franceză. Monahismul era atacat deoarece era considerat o formă inutilă de existență, fiind contrară naturii umane. Pentru justificarea inutilității vieții monahale erau exploatate și valorificate la maximum toate deficiențele și slăbiciunile constatate ale sistemului. Orice cădere, cât de mică, de la rigorile monahale, era considerată un semn al inadecvării acestor exigențe la natura umană.

În apărarea monahismului s-au ridicat numeroși oameni ai Bisericii, care au arătat contemporanilor că reproșurile la adresa monahismului creștin nu erau întemeiate. Având un caracter apologetic, aceste demersuri încep destul de timid în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin vocile unor clerici cărturari, care de obicei recurg la autoritatea Sfinților Părinți, prin traducerea celor mai importante texte ale acestora referitoare la monahism. Unul dintre aceștia a fost protosinghelul Gherasim Safirin, viitor episcop de Roman, care în 1883 tălmăcește Al doilea discurs contra adversarilor vieții monastice, al Sfântului Ioan Gură de Aur. Firesc, argumentația teologică și spirituală a marelui părinte al Bisericii este impecabilă și extrem de convingătoare, însă, când acest text a fost scris, în veacul al IV-lea d.Hr., el pornea de la alt context istoric și moral, când în societatea romană domina deja un curent pro-ascetism și anti-civitas (împotriva vechilor valori ale cetății antice). În schimb, lumea modernă cultiva drept valori supreme activismul, spiritul cetățenesc, implicarea totală în viața statului și a societății. Din acest motiv, alături de reamintirea marilor valori spirituale ale creștinismului, era necesară antrenarea unui dialog activ cu modernitatea, prin care să se construiască un nou discurs, adaptat noilor realități, menit să arate specificitatea monahismului, dar, în același timp, caracterul său ‘modern’, permanent actual. Această antrenarea a teologiei în dialogul cu modernitatea se produce la începutul veacului XX, constituind un moment important din dezvoltarea gândirii teologice românești.

O apologie modernă

Preocupat încă din vremea seminarului de destinele Bisericii căreia îi aparținea, viitorul mitropolit al Bucovinei, Visarion Puiu, s-a interesat de timpuriu și de spinoasa problemă a monahismului în general, precum și a monahismului ortodox român în special, scriind mai multe lucrări pe această temă. Una dintre ele se intitulează ‘Din istoria vieții monahale’, fiind tipărită la București în 1911. Lucrarea era unică în peisajul publicistic românesc din acea perioadă, nu neapărat prin informațiile de natură științifică pe care le conținea, cât prin temele principale ale discursului.

Rostul redactării lucrării este evidențiat în următorul fragment: ‘Nu știm dacă va mai existând astfel vre-o altă instituțiune însemnată, al cărui rost să se cunoască la noi mai puțin ca acel al monahismului. Noi, în deosebi, nu cunoaștem rostul acestui fel de viață, pentru că nu-i știm bine nici cauzele care i-au dat naștere, nici fazele prin care a trecut în decursul veacurilor, nici serviciile ce au adus cândva și ar mai putea aduce societății omenești’.

De aici se naște un prim reproș la adresa detractorilor monahismului, anume faptul că monahismul nu este o instituție care să fi apărut doar într-un context istoric particular și care, mai devreme sau mai târziu, în urma evoluției societății, ar urma să dispară. Unul dintre contraargumente este răspândirea universală a modului de viață monahal în diverse societăți și timpuri. Pe de altă parte, Visarion Puiu afirmă că există instituții care ‘se nasc din cauze superioare, pentru împlinirea unei nevoi universale, și care pentru acest motiv sunt menite a străbate veacurile realizând scopuri mărețe’. Ori, ‘instituția care per excelentiam întrunește condițiile’ este Biserica creștină, care a dat naștere, ‘întocmai ca o tulpină vie, dar eternă, la două ramuri, la alte două instituțiuni: școala ajunsă sub formele ei de azi, menită a dezvolta în mod deosebit spre binele vremelnic al omenirii, cunoștințele și practicile științifice și religioase, și monahismul creștin, menit a fi un fel de pepinieră unde să se dezvolte cunoștințele și practicile unei vieți morale alese, unei vieți creștine superioare, izvorâte din legile și sfaturile ce creștinismul prezintă omenirii pentru binele ei etern’.

Deja, prin aceste afirmații, Visarion Puiu sugera rostul fundamental al monahismului creștin, care însă nu a fost foarte bine înțeles de unii, deoarece el a fost gândit laolaltă cu alte forme de monahism, provenit din alte culturii și religii. Din acest motiv, până a ajunge să discute cazul concret al monahismului creștin, Visarion Puiu întreprinde o amplă investigație asupra manifestărilor ascetice ale celor mai importante tradiții monahale (budism, hinduism, islam, tradiția religioasă păgână greco-romană). Față de toate aceste tradiții, creștinismul prezintă trăsături specifice, care nu pot fi confundate.

‘Revoluția creștină’ și adevăratele mize ale monahismului

Pentru Visarion Puiu, apariția creștinismului a însemnat pentru întreaga omenire o revoluție, deoarece scopul său suprem este moralizarea lumii: ‘Creștinismul prezintă omului un ideal mai mult moral decât intelectual. Cine urmează lui Hristos intră mai mult într-o școală de religiune și de virtute, decât de filozofie’.

Pentru atingerea acestui scop înalt, ‘creștinismul, spune Visarion Puiu, caută mai întâi să distrugă răul individual, și prin aceasta trece la stingerea celui social’. Pornind de la acest obiectiv s-au definit și cele trei principii fundamentale ale monahismului creștin: sărăcia de bună voie, fecioria de bună voie și smerenia. Monahismul nu este unicul stil de viață propus creștinilor: ‘creștinismul prezintă omului două feluri de viață: una comună tuturor creștinilor, și alta deosebită, pe care o trăiesc numai parte din ei. Cea comună e cea recomandată de biserică oamenilor, care, pe lângă mântuire, nu caută și o perfecțiune. Cea deosebită e aceea ce pune omului la îndemână și putința de a duce o viață prin ajutorul căreia poate ajunge o perfecțiune morală, spre care în mod deosebit îl duc așanumitele sfaturi evanghelice’. Aceasta este calea monahismului. Prin urmare, ‘nu fuga de lume cu suferințele ei a dat naștere monahismului creștin, ci dorința unora dintre creștini de a ajunge la un ideal mai înalt de perfecțiune morală’.

Investigația istorică arată pe deplin, în opinia lui Visarion Puiu, rostul înalt pe care monahismul l-a îndeplinit în cadrul Bisericii, care nu s-a rezumat numai la desăvârșirea spirituală. Trecerea de la singurătatea anahoretului la spiritul cenobitic a însemnat un plus pentru monahismul creștin. Din această perspectivă, Visarion Puiu manifesta o deosebită prețuire pentru Sf. Vasile cel Mare: ‘Dar monahismul acesta de la început, desigur s-ar fi sălbăticit în pustie, unde a fost întemeiat, dacă un mare admirator al său, care vedea în el un fel de filozofie creștină practică, nu l-ar fi adus prin apropierea satelor și orașelor, și nu i-ar fi dat între anii 360 și 370 niște reguli care-l făcură durabil. Acest mare admirator al monahismului a fost Sf. Vasile cel Mare, mai târziu Mitropolit al Cesareei din Capadocia. El organizează monahismul în sensul să fie, cum zicea el, o filozofie creștină, care să aducă monahilor mântuire, dar și lumii folos’. Astfel, organizarea riguroasă a vieții monahale și înrolarea ei în viața bisericii și a societății a fost un fapt benefic pentru toată lumea. Monahismul nu trebuie privit ca o negare a societății, ci doar ca un alt mod de existență, legat însă de restul lumii prin idealul moral comun. Fiind prin urmare o parte a corpului social, monahismul nu poate fi considerat o aberație, un accident al istoriei, așa cum îl considerau detractorii săi.

Stat, societate și monahism

Treptat, asemenea texte au devenit tot mai rare. ‘Spiritualismul’ de care a fost cuprinsă cultura română după Primul Război Mondial făcea ca apologiile monahismului să devină superflue. Înalta valoare spirituală a acestui mod de viață a devenit un lucru de la sine înțeles, interesul focalizându-se de acum asupra modului în care mănăstirile românești pot redeveni acele focare de duhovnicie și cultură, precum odinioară. Din motive asupra cărora nu este locul să insistăm, ‘reforma’ vieții monahale devine un subiect aflat în atenția autorităților statului, mai ales de la sfârșitul anilor â30 ai secolului trecut. Mai întâi regele Carol al II-lea, apoi mareșalul Ion Antonescu fac referiri explicite la necesitatea reformelor pentru stimularea vieții monastice. De exemplu, mareșalul Antonescu, care și-a petrecut o parte din viață cu domiciliul obligatoriu în mănăstiri, avea o părere destul de proastă în privința organizării curente a acestora. Ajuns la putere, cu ocazia unei ședințe a Consiliului de Miniștri, el ordona: ‘Ocupați-vă și de problema mănăstirilor noastre de maici și de călugări. Sunt acolo focare de intrigi și de infecție morală. Și atunci, sau vom duce aceste lăcașuri pe drumul intereselor superioare ale neamului, sau le distrugem. Faceți din ele centre active de muncă și de disciplină’. Evident, cele afirmate de conducătorul statului erau exagerate, fiindcă exprimau concepțiile unui model socio-politic care pretindea societății mobilizare și înregimentare și în cadrul căreia monahismul trebuia să se manifeste în mod activ, ca parte a unui proiect social, expresie limpede a spiritului modern.

Aceste presiuni de ‘reformare’ a mănăstirilor în spiritul activismului modern s-au întâlnit cu cele provenite dintr-un orizont spiritual, din care se dezvoltă ideea ‘mănăstirilor de intelectuali’, loc al dialogului dintre religie și cultură și focare de înaltă spiritualitate, care va face epocă în perioada comunistă.

Biserica își urmează propriul drum

Presiunile externe, venite dinspre orizontul social-politic sau dinspre cultură, nu au făcut decât să dinamizeze o dezbatere care deja era inițiată în cadrul Bisericii. Deja, personalități ecleziastice de primă mărime inițiaseră un amplu program de renaștere a monahismului, astfel încât să se răspundă tuturor exigențelor. Răspunsul oferit nu a fost unul nou, ci vechiul ora et labora, reiterat și reactualizat. Asistăm astfel la renașterea marii lavre a Neamțului prin eforturile IPS Nicodim Munteanu, Mitropolitul Moldovei, refacerea tenace a mănăstirilor ardelene distruse de tunurile austriece, având ca centru de iradiere Mănăstirea Brâncoveanu – Sâmbăta de Sus, de către ÎPS Nicolae Bălan, sau remarcabilele acțiuni ale episcopului de Râmnic – Noul Severin, PS Vartolomeu Stănescu, care au servit de model pentru vlădicii de mai târziu. În una din cele mai articulate lucrări dedicate monahismului românesc, anume volumul Privire generală asupra monahismului creștin, apărută în 1940, arhiereul Efrem Enăcescu, locțiitor al scaunului mitropolitan al Basarabiei, arăta: ‘Astăzi în România se cere monahismului o participare mai activă la viața Bisericii. Mănăstirile de călugări trebuie să deschidă ateliere de artă religioasă, tipografii pentru răspândirea cărților de cult și cu conținut religios – moral, școli de misionari pentru combaterea sectelor, seminarii monahale, școli de cântăreți bisericești; iar mănăstirile de călugărițe trebuie să deschidă școli speciale pentru formarea monahiilor, școli profesionale și de menaj, orfelinate, aziluri de bătrâne, ateliere pentru veșminte bisericești și țesături naționale, institute pentru formarea surorilor de caritate, destinate îngrijirii bolnavilor și răniților în timp de război etc. Toate aceste prevederi ale legiuitorului sunt pe cale de realizare în toată țara, dar mai ales în eparhia Olteniei, unde P.S. Episcop Vartolomeu a dat o deosebită atenție ridicării monahismului local, prin sprijiniri materiale, prin introducerea vieții de obște în toate mănăstirile eparhiei și prin înființarea Eforiei Mănăstirilor cu însărcinări de ordin economic, cultural și administrativ. În prezent, P.S. a hotărât o școală unitară pentru toți novicii, precum și o bolniță generală a mănăstirilor oltene’.

Răspunzând presiunilor societății de atunci, cartea vlădicii Efrem sublinia în același timp că Biserica înțelege să facă ea reforma monahismului, respectând tradițiile și canoanele, acest lucru fiind deja anticipat, de acțiuni precum cele din eparhia Râmnicului unde, pentru prima dată, numeroasele mănăstiri din Oltenia erau coordonate după un plan unitar, iar viața în obște se desfășura pe baza rugăciunii și a muncii. De asemenea, mai trebuie spus că episcopul Vartolomeu Stănescu a patronat activitatea Societății ‘Acoperământul Maicii Domnului’, inițiată de maica Epiharia Moisescu, care a dezvoltat un seminar monahal pe lângă mănăstirea Bistrița din Oltenia, având drept obiective: ‘ridicarea monahismului prin cultură și slujirea bisericii și a neamului’.

Un model de organizare monastică

Activitatea rodnică din eparhia olteană a continuat și în perioada IPS Nifon Criveanu, succesorul PS Vartolomeu, care aducea în atenția personalului monahal următoarele aspecte: ‘Pretutindeni însă ocupația de căpetenie a viețuitorilor și viețuitoarelor sunt ruga și munca. Precum au îndatorirea de a pildui prin pietate și credință, prin iubire și pace, prin moralitate și reculegere sufletească (…). IPS a dat îndrumările și sfaturile cuvenite, hotărându-se printre altele: (…)

3. Folosința cât mai rațională a terenurilor agricole prin munca agricolă sistematică, prin plantațiuni de pomi, culturi de legume, crearea de stupine, amenajarea de heleșteie, crescătorie de viermi de mătase, de păsări etc;

4. Intensificarea lucrului la atelierele de țesut covoare, broderii și tricotaje în mănăstirile de maici; înființarea de ateliere de sculptură în lemn și pictură bisericească în mănăstirile de monahi;

5. Observarea unei curate viețuiri monahale și reîntronarea disciplinei călugărești, stârpindu-se cu totul vagabondajul monahilor, dându-se atenția cuvenită și îmbrăcămintei, și ținutei viețuitorilor, înlăturându-se prin aceasta tristul spectacol al călugărilor zdrențuroși și cerșetori (…);

6. Viețuirea de obște fiind cea mai potrivită în mănăstiri, va continua a fi observată și mai departe, dar pentru aceasta Cuv. Stareți și Starețe vor avea părintească grijă față de cei conduși, pe care-i vor trata ca fii sau fiice și cu care vor alcătui o adevărată familie spirituală (…);

10. Se vor oficia regulat și zilnic slujbele de dimineață sau de seară, după tipicul călugăresc (…);

12. Se va căuta a se repara și restaura neîntârziat bisericile care au nevoie de aceasta (…);

15. Nu se vor primi cu ușurință viețuitori în mănăstiri și schituri, numai din dorința de a avea sobor cât mai mare, ci se va face o severă selecționare a lor, ca astfel să nu se strecoare elemente cu totul nepregătite’.

Toate aceste lucruri arată că deja, treptat, se construia un model de renaștere a vieții monahale din România, prin îmbinarea armonioasă a rugăciunii, studiului și muncii și care, lucru foarte important, a fost aplicat și în perioada comunistă. Acest fapt este deplin explicabil dacă avem în vedere că Patriarhul Justinian Marina a fost un colaborator apropiat al Episcopului Vartolomeu. Mai mult, în perioada patriarhatului PF Justinian asistăm la dezvoltarea a două fenomene care în perioada interbelică erau doar proiectate: intrarea masivă de intelectuali în mănăstiri, prin trezirea vocației monahale, și solida educație teologică a monahilor mergând până la studii superioare.

‘Oastea Mântuitorului Hristos’

Această intrare a intelectualilor în mănăstiri la început de ev comunist este o chestiune fascinantă, care merită să fie tratată aparte. În ceea ce privește necesitatea ca monahii să primească o educație teologică solidă, cea mai coerentă argumentare aparține tot neliniștitului și veșnicului nemulțumit mitropolit Visarion Puiu. Acesta, într-un discurs din 1936, exagerat în multe privințe, cu scopul de sublinia mai bine anumite aspecte, face adevărate tăieturi de bisturiu în ceea ce privește modul de recrutare a monahilor, subliniind că în mănăstire intră mulți oameni care nu vin pentru desăvârșirea duhovnicească, ci pentru a găsi un adăpost sigur deasupra capului sau din alte motive. Ori Biserica nu are nevoie de lucrători îmbrăcați în rase, ci de persoane angajate în mod real și efectiv pe calea unei trăiri duhovnicești autentice. IPS Visarion apreciază rolul și misiunea stareților, însă crede că nu e bine să existe o ruptură între teologie și spiritualitate, monahii trebuind să beneficieze și ei de o pregătire teologică sistematică, sub auspiciile instituțiilor de învățământ ale Bisericii, fapt care până atunci nu avusese loc. Cultura teologică, deși nu formează în mod automat mari duhovnici și trăitori, reprezintă totuși un aspect esențial pentru desăvârșirea unui monah bine pregătit, conștient de misiunea sa, cunoscător al învățăturii de credință, capabil să discearnă între superstiție și dogmă, misionar cu duhul și cuvântul. Astfel, Biserica era unită sub semnul dogmei și erau evitate experimentele particulare sau atitudinile la limita ereziei.

Toată această educație era necesară pentru pregătirea ‘elementelor de muncă și de luptă ale oastei Mântuitorului Hristos’ pentru a putea face față oricăror provocări venite din partea lumii. Iar aceste provocări nu au întârziat să apară, cea mai amenințătoare fiind comunismul ateu. Luând îndemnul înaintașilor săi și încercând să formeze preoți și monahi educați, harnici și înduhovniciți, Patriarhul Justinian a fost acuzat de agenții Securității că a format o adevărată ‘armată neagră’ a călugărilor și călugărițelor. Pe înțelesul nostru, oamenii Bisericii își respectaseră misiunea (Articol realizat de dr. George Enache și publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 21 martie 2010).

Comentarii Facebook


Știri recente