Monahismul între idealul sfințeniei și ispita secularizării – Misiunea mănăstirilor azi –

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, adresat stareților și starețelor din Mitropolia Munteniei și Dobrogei, întruniți în sinaxă monahală la Palatul Patriarhiei, București, marți, 25 septembrie 2012:

Tema sinaxei monahale de anul acesta, 2012, la care participă ierarhii, stareții și starețele din cuprinsul Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, intitulată: „Misiunea monahismului în viața Bisericii azi”, ne cheamă la o reflecție spirituală și pastorală privind responsabilitatea monahilor și a mănăstirilor în contextul misionar actual al societății contemporane, profund marcată de fenomenul secularizării, de intensificarea individualismului și de pericolul unei viziunilaicizate, autosuficiente și materialiste asupra lumii create de Dumnezeu.

Duhul secularizării nu este nou, însă el se exprimă intens atunci când omul nu mai înțelege necesitatea rugăciunii sau a comuniunii cu Dumnezeu și scopul său cel mai înalt, care este dobândirea sfințeniei (cf. Evrei 12, 14). Astfel, viața duhovnicească interioară slăbește, devine formală și se limitează la unele satisfacții emoționale și porunci moralizatoare, care duc la relativizarea vieții bisericești.

Se cuvine să precizăm că secularizarea a început încă din momentul căderii omului în păcat. Adam prezintă primul comportament secularizat: el s-a comportat, în lumea creată de Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu nu îl vedea, ca și cum Dumnezeu era absent. Noi îl imităm adesea pe Adam cel vechi în sensul că avem dificultăți în a înțelege că Dumnezeu ne vede, că El este prezent nu doar în cer, ci și lângă noi, chiar dacă, din respect pentru libertatea noastră, El lasă impresia că este absent sau departe de noi.

Astăzi, când vedem și simțim tendința impunerii unei societăți laice bazată pe etosul umanist autosuficient și raționalist de inspirație iluministă (sec. XVIII), fără referințe la valorile spirituale creștine sau religioase în general, constatăm că toate aceste frământăriinfluențează și viața monahală. Secularizarea, individualismul și lipsa solidarității, deznădejdea și dezorientarea, tot mai evidente în societatea de azi, se repercutează, direct sau indirect, și asupra mănăstirilor.

Monahismul a trecut prin multe încercări și crize în istoria sa, prin prigoane manifestate violent, ca cele venite din partea unor religii păgâne sau necreștine, sau a unor ideologii antireligioase ori ateiste cum a fost comunismul. Dar au existat și prigoane sau presiuni neînsoțite de violență în care credința și evlavia, ascultarea duhovnicească,iubirea fraternă jertfelnică și duhul smereniei au slăbit ori s-au împuținat.

De pildă, secularizarea averilor mănăstirești din anul 1863 a fost precedată și de o secularizare sau delăsare duhovnicească a vieții din multe mănăstiri închinate străinilor. Când Sfântul Mitropolit Grigorie Dascălu a încercat să schimbe situația, la mijlocul secolului al XIX-lea el a fost prigonit și exilat între anii 1829-1833. Totuși, adesea prigoanele violente sau cele administrative și ideologice nonviolente au provocat monahismul să realizeze o înnoire duhovnicească în interiorul său și prin aceasta să ajute și mai mult Biserica și poporul.

În calendarul Bisericii Ortodoxe, pe lângă sfinții mucenici, un număr mare de sfinți l-a dat viața călugărească. Monahii cuvioși și rugători au arătat lumii, cu smerenie și înțelepciune, că rostul vieții pământești și vremelnice este pregătire a omului pentru a dobândi viața cerească și veșnică.

Pentru cei ce se ostenesc pe drumul înduhovnicirii, cuvintele Mântuitorului Hristos: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!” (Matei 5, 48) nu rămân un simplu îndemn, ci sunt idealul mântuiriipentru care ei luptă, având încredințarea că „Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, după cum ne învață Sfântul Apostol Pavel (cf. Romani8, 26). Creșterea duhovnicească a monahului în smerenie și iubire milostivă este înaintare spre asemănarea cu Dumnezeu Cel smerit și milostiv, deoarece Dumnezeu, pe cei care L-au iubit, i-a și hotărât să fie asemenea chipului Fiului Său (cf. Romani 8, 28-29), adică „sfinți și fără de prihană înaintea Lui” (cf. Efeseni 1, 4).

De aceea, viața monahală este mai întâi relația harică vie și permanentă a călugărului cu Hristos. Iar forma cea mai intensă a acestei legături este rugăciunea comunitară și personală.

1. Prima lucrare misionară a monahismului este rugăciunea

Omul secularizat nu percepe prezența lui Dumnezeu în lume și în viața sa personală. De asemenea, el nu înțelege necesitatea, eficacitatea și utilitatea rugăciunii sau a vieții spirituale. I se pare că timpul dedicat rugăciunii este timp irosit, un timp care nu este bine utilizat deoarece nu produce nimic vizibil și imediat. Dimpotrivă, pentru călugări, timpul rugăciunii, departe de a fi timp irosit, este timp înveșnicit, timp în care intră veșnicia și care conduce către veșnicie, spre viața eternă a Preasfintei Treimi și spre comuniunea sfinților din ceruri. Rugăciunea are o mare putere de transfigurare și înnoire a vieții. Ea aduce pe om în sine și pe oamenii rugători în comunitatea Bisericii. Ea unește pământul cu cerul, unește pe oamenii de pe pământ cu sfinții din ceruri, pe cei ce viețuiesc în trup cu sufletele celor trecuți la cele veșnice. Rugăciunea este curățitoare de păcate și patimi, este izvor de sfințenie, de pace și bucurie personală și socială.

În pofida tuturor dificultăților din trecut și de astăzi, mănăstirile, prin experiența duhovnicească acumulată, consemnată mai ales în paginile Patericului și ale Filocaliei și păstrată vie în comunitățile zidite pe ascultare, asumarea sărăciei personale și a curăției trupești și sufletești, sunt repere luminoase și izvor de putere spirituală pentru misiunea Bisericii în societate.

2. A doua mare lucrare misionară a monahismului este munca unită cu rugăciunea și ospitalitatea

În acest sens, monahismul ortodox românesc este în același timp liturgic,filocalic (ascetic) și filantropic (ospitalier), fidel Tradiției apostolice și patristice și atent la nevoile actuale ale Bisericii și societății noastre.

Ierarhii și domnitorii rugători și cărturari, harnici și darnici ai Țării Românești, între care la loc de cinste sărbătorim în aceste zile pe Sfântul Voievod Neagoe Basarab, mare ctitor de spiritualitate creștină, cultură și limbă românească, de la a cărui urcare pe tron se împlinesc anul acesta 500 de ani (1512-2012), au înțeles cât de folositoare sunt mănăstirile pentru viața spirituală și cultura creștină; atât mănăstirile din orașe, cât și mănăstirile din munți sau din câmpie. De aceea ei au ajutat mănăstirile cu zidirea de biserici și chilii, cu moșii și danii anuale, ca și mănăstirile să ajute pe cei ce vin să se roage în mănăstiri împreună cu viețuitorii acestora. Primirea cu bucurie a pelerinilor sau ospitalitatea fost și este o lucrare misionară a mănăstirilor care oferă pelerinilor atât hrană duhovnicească pentru suflet cât și o masă caldă, după Sfânta Liturghie. Din nefericire, unele mănăstiri sărace de azi nu mai reușesc să împlinească această tradiție a ospitalității așa cum ar dori să o facă.

Istoria Bisericii noastre atestă relația puternică dintre monahism și credincioșii din lume. Duhul vieții monahale a constituit un factor esențial pentru menținerea vieții duhovnicești a Bisericii.

Monahismul a sprijinit Biserica din Țara Românească, i-a alimentat viața duhovnicească, a contribuit la unitatea ei de-a lungul vremii și a oferit o mulțime de sfinți rugători în ceruri, care au sprijinit, au îmbogățit și au reînnoit viața Bisericii în momente de criză din istoria ei.

Purtători al harului Duhului Sfânt, mulți monahi îmbunătățiți, precum Părintele Sofian Boghiu sau Părintele Arsenie Papacioc au răspuns chemării lui Dumnezeu la misiune într-un mod înțelept. Ei au devenit misionari statornici în mănăstire, arătând într-un fel minunat cum poate cineva să aducă lumea la Dumnezeu, să schimbe vieți, să vindece răni, să hrănească suflete, nu cutreierând lumea, nu bătând din ușă în ușă, ci deschizând cu dragoste părintească ușa sufletului și ajutând pe fiecare păcătos să-și deschidă propriul său suflet în spovedanie pentru a se întâlni cu iubirea milostivă și vindecătoare a lui Dumnezeu pentru oameni.

După libertatea câștigată în anul 1989, Biserica noastră a făcut multe eforturi pentru a reconstrui mănăstirile transilvane demolate de generalul Bukov în secolul al XVIII-lea sau pentru a redeschide mănăstirile închise odată cu secularizarea averilor mănăstirești (1863) sau cele închise în anii de comunism (după 1948 și mai ales după 1959), dar șipentru a înființa mănăstiri și schituri noi, pentru a construi biserici și chili monahale, cantine pentru săraci și cămine pentru bătrâni, pentru a organiza în cadrul unor mănăstiri unități medicale filantropice, pentru a ajuta la promovarea dialogului duhovnicesc dintre credință și cultură, la nivel național și internațional.

Pe lângă nevoia de reparație morală ca ridicare a mănăstirilor din umilirea opresivă a trecutului, trebuia afirmată și vocația lor de a contribui la înnoirea vieții spirituale și sociale din România, de a intra în dialog cu alte instituții spirituale și culturale din societate.

3. Promovarea legăturii dintre cult și cultură

Aceasta este o altă lucrare misionară a monahismului românesc. Pe teritoriul țării noastre, primele școli au fost înființate de mănăstiri, primele cărți au fost tipărite de monahi, începând cu renumitul Liturghier de la Târgoviște din anul 1508. Prima cronică a fost un pomelnic al Mănăstirii Bistrița (jud. Neamț). Toți marii domnitori ai Tării Românești au susținut și promovat legătura dintre cult și cultură, spre binele Bisericii și al poporului. Chiar și în timpul epocii comuniste a fost oarecum recunoscută această activitate benefică a monahismului românesc pentru cultura românească, fapt care explică și înființarea de multe muzee în mănăstiri. Mulți dintre scriitori și poeți au aflat inspirație și încurajare în mănăstiri.

Astăzi, o mulțime de monahi și monahii care au studiat teologia, istoria, literatura, pot să explice mai bine pelerinilor importanța legăturii dintre cult și cultură pentru luminarea mulțimilor.

Intensificarea spiritualității liturgice și filocalice, ca stare deregăsirea păcii sufletului, de revenire a oamenilor în sine și întreolaltă prin comuniunea lor cu Dumnezeu în rugăciune, participare la slujbe, pelerinaje, convorbiri duhovnicești, meditații spirituale trebuie să fie astăzi priorități ale lucrării misionare din mănăstiri.

Cu cât o parte a societății se secularizează mai mult, cu atât altă parte a ei caută o viață spirituală mai autentică, mai profundă, din care să primească putere și lumină spirituală harică pentru a trăi credința în Hristos astăzi, în pofida încercărilor de tot felul.

Mărturiile sfinților cuvioși trecuți în calendarul Bisericii noastre, precum și exemplele părinților duhovnicești, sunt o dovadă că harul Sfântului Duh lucrează în toate timpurile și că secularizării trebuie să i se răspundă prinsfințenie, care se dobândește prin statornicie în iubirea față de Dumnezeu și de aproapele.

În ultimii zece ani, din cauza emigrației și secularizării a diminuat numărul persoanelor care vin la mănăstire pentru a deveni monahi sau monahii, a diminuat și numărul celor care rămân statornici în mănăstiri. Duhul individualismului și materialismului capitalist devine o dificultate în menținerea comuniunii frățești prin ascultare duhovnicească și conlucrare în obște. A început o nouă perioadă de cernere și de încercare spirituală tacită, dar vizibilă. Astăzi statornicia și credincioșia, stabilitatea și fidelitatea în mănăstire devin virtuți mai prețioase decât altă dată, în vreme de entuziasm.

Fericiți sunt însă cei ce rămân statornici în dragostea lor față de Hristos Cel ce i-a chemat la viața monahală, spre bucuria lor și a Bisericii lui Hristos.

În încheiere, dorim să mulțumim lui Dumnezeu pentru toate binefacerile revărsate asupra monahismului românesc în general, mai ales în ultimele două decenii, și în mod special pentru monahismul românesc din Mitropolia Munteniei și Dobrogei, în care a sporit numărul mănăstirilor și schiturilor prin grija pastorală și misionară a ierarhilor, prin osteneala monahilor și monahiilor, dar și ca urmare a evlaviei și dărniciei credincioșilor mireni.

În al doilea rând mulțumim tuturor exarhilor de mănăstiri, stareților și starețelor, monahilor și monahiilor care ajută azi Biserica în lucrarea ei pastorală, culturală, social-filantropică și misionară.

Mulțumim, de asemenea, tuturor autorităților centrale și locale, precum și binefăcătorilor care au sprijinit și sprijină activitatea mănăstirilor și schiturilor, pentru ca și acestea să poată ajuta la rândul lor mai mult pe cei ce caută un ajutor spiritual și material în mănăstiri în vreme de criză economică și incertitudine spirituală și socială.

Ne rugăm Preasfintei Treimi să ne ajute ca mănăstirile și schiturile să fie totdeauna izvoare de înnoire a vieții duhovnicești, de lumină, de pace și bucurie pentru toți cei ce iubesc pe Hristos și Biserica Sa.

â€DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente

La noapte trecem la ora de iarnă

România trece oficial la ora de iarnă. În noaptea de 24 spre 25 octombrie, ceasurile se vor da înapoi, ora 04:00 va deveni 03:00. Astfel, 25 octombrie devine cea mai lungă zi din an, cu…