Monahii recunosc în părintele Stăniloae pe omul rugăciunii

La începutul lunii octombrie 2013, Patriarhia Română a organizat la București Congresul Internațional de Teologie „Receptarea operei părintelui Dumitru Stăniloae astăzi”, la care au participat numeroși teologi din țară și străinătate. Am avut ocazia să vorbim atunci cu teologul grec Christos Arabatzis de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din cadrul Universității „Aristotel” din Tesalonic, Grecia, despre receptarea operei părintelui Dumitru Stăniloae în spațiul grecesc precum și despre noile direcții ale cercetării teologice din această țară.

Ați observat vreo diferență între receptarea teologică a părintelui Dumitru Stăniloae în Sfântul Munte Athos și în spațiul academic din Grecia?

În primul rând, de la începutul anilor ’70 părintele Stăniloae era cunoscut de monahii și părinții înduhovniciți ca Gheorghe Kapsanis sau Vasilios Gondikakis, aceștia fiind entuziasmați de gândirea sa teologică. De aceea ei recomandă traduceri ale cărților sale, pentru că părinții înduhovniciți constată un tip de sfințenie la părintele Stăniloae și, de asemenea, văd că acest lucru pe care el îl trăiește este o experiență a lui Dumnezeu, și de aceea poate să și o descrie. Există însă o diferență la modul cum este privit teologul român. Profesorii de teologie îl privesc ca pe un teolog rațional și filozof. Părinții înduhovniciți recunosc în părintele Stăniloae pe omul rugăciunii și pe omul experienței, în timp ce teologii raționali se străduiesc să îi vadă filozofia sa, să verifice ceea ce zice sau nu zice. Cel care l-a tradus primul pe teologul român a fost Nikos Matsoukas (n.r., a tradus din limba franceză Dieu est lâamour, în lb. greacă), și în această lucrare se vede cât l-a influențat pe teologul grec părintele Stăniloae. Părintele a ajutat teologii din Grecia să înainteze cu mai mare siguranță în teologia luminii necreate, în deosebirea dintre creat și necreat, iar aceasta influențează gândirea teologică și în perioada contemporană. În aceste teme, părintele Stăniloae a fost pentru noi o revelație.

În ce măsură considerați că părintele Stăniloae se aseamănă sau se deosebește de teologii contemporani cu el din Grecia?

Există două categorii de teologi în Grecia. Una a filozofilor care spun lucrurile pe care doar le gândesc la nivel rațional, dar nu sunt oameni ai rugăciunii. Și există ceilalți teologi, din care cred că fac parte și eu, care încearcă să fie foarte precauți la aceste inovații care pot veni în minte, în intelect, și încearcă să fie atenți la discursul Sfinților Părinți. Ca să putem ieși din discursul Sfinților Părinți și să dialogăm cu lumea contemporană, cu omul contemporan, și să facem din mesajul Sfinților Părinți mesaj de mântuire pentru umanitatea de astăzi, trebuie să avem rugăciune. Dacă nu avem rugăciune, nu putem, iar în acest sens, părintele Stăniloae realizează în mod esențial o punte peste această prăpastie și dintr-o parte, și din cealaltă, fiind și omul intelectual, rațional, care gândește, care scrie despre lumea epocii sale, despre problemele omului, despre cum pot coexista filozofia și teologia, dar el are și rugăciunea. Iar rugăciunea pentru părintele reprezintă o iluminare. Rugăciunea și iluminarea l-au făcut să vorbească și să spună toate cele pe care le-a spus, cu așa de mare siguranță. Noi suntem ezitanți. De multe ori ne gândim dacă trebuie să spunem sau nu ceva. El era sigur pe ceea ce spunea. Există limite în mintea omenească și în cunoașterea omenească, iar pe acestea orice om le depășește numai cu harul.

Mai este de actualitate continuarea programului propus la Atena în 1936 de către părintele George Florovsky pentru realizarea neosintezei patristice în teologie?

Întotdeauna cuvântul Sfinților Părinți întâlnește cuvântul Evangheliei. Pe cât de actual este cuvântul Evangheliei, tot pe atât este și cel al Sfinților Părinți. Ei ne oferă întotdeauna, ceea ce spunea și teologul român, acel spațiu al luminii. Au trăit într-o anumită epocă, au scris în acea epocă și au răspuns problemelor epocii respective. Au răspuns cu un anumit duh. Acest duh al Părinților este mereu actual, și pe acesta trebuie să îl descoperim în fiecare epocă. Aplicarea cuvântului și duhului Părinților se face întotdeauna de către sfinții fiecărui veac. Părinții sunt interpretați corect, sunt actualizați și devin contemporani în lume, din generație în generație, numai prin intermediul sfințeniei. Părintele Dumitru Stăniloae, după cum ne spunea patrologul Stelianos Papadopoulos, se adâncește în teologia și în hristologia Sfântului Chiril al Alexandriei, și din această profunzime răspunde întrebărilor contemporanilor, la fel cum și Sfântul Chiril se adâncea în învățătură și îl înțelegea mai bine pe Sfântul Atanasie, și vorbea mai mult despre Sfântul Atanasie ca să răspundă la întrebările epocii sale. Tot așa și Sfântul Maxim Mărturisitorul se adâncea în teologia Sfântului Dionisie Areopagitul, a Sfântului Chiril al Alexandriei, a Sfântului Atanasie cel Mare. De ce? Ca să răspundă epocii sale. Și aceasta nu este o lucrare a minții, ci era o lucrare sinergică a harului, care a luminat mintea Sfântului Maxim ca să înțeleagă taina prin care va răspunde ulterior epocii sale.

Considerați că este necesară reevaluarea sau valorificarea unei anumite teme teologice în contextul lumii contemporane?

Acest lucru este întotdeauna o problematică a lumii. Ea va stabili. Biserica întotdeauna trăiește în lume, este lumea și răspunde la nelămuririle lumii. Dar cum răspunde? Nu în mod gnoseologic, ci soteriologic. Când este o întrebare despre mântuire, atunci Biserica răspunde, și Dumnezeu prin fiii Săi, adică prin sfinți, oferă aceste răspunsuri, iar istoria înaintează spre cele viitoare. De aceea, nu trebuie să ne îngrijorăm pentru ceva ce, poate, nu a fost atins încă. Când această întrebare îi preocupă pe oamenii Bisericii și, în definitiv, pe credincioși, atunci Biserica va da răspuns. Părintele Stăniloae acest lucru l-a făcut. Nu a provocat o dezbatere teoretică, ci auzea întrebări din întreaga lume, în primul rând pe cele ale poporului român, ale intelectualității românești, ale filozofilor români, și apoi selecta și de pe planul european sau mondial altele. Îmi amintesc acum cuvintele Preasfințitului Episcop Meletie de Nicopole, care, scriind despre părintele său duhovnicesc Ioil, spunea următoarele: „Dumnezeu nu are nevoie de sfinți. El știe când îi va face, sau mai curând când va da harul prin care va fi recunoscut un sfânt”. De aceea, nu trebuie să fim nici grăbiți și nici nerăbdători. Dumnezeu le va descoperi pe toate, iar în cursul istoriei Bisericii acest lucru este foarte bine înțeles. Când a fost nevoie să fie canonizați sfinți, Dumnezeu a dat harul său pentru a fi recunoscuți aceștia de lume. (Interviu publicat în Ziarul Lumina din 1 noiembrie 2013 – traducere din limba greacă – Daniel Cățoi, doctorand la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București).

Comentarii Facebook


Știri recente