Momentul istoric al reînființării Episcopiei Oradiei

Etapa decisivă a eforturilor pentru reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei este legată de persoana lui Roman Ciorogariu, ales vicar de Oradea în 1917, cu toată opoziția autorităților maghiare, care îl considerau ‘politicește neadmisibil’.

Amenințările primite nu l-au intimidat pe Roman Ciorogariu, convins de faptul că atitudinea autorităților viza nu atât persoana sa, cât autonomia Bisericii Ortodoxe, introdusă de mitropolitul Andrei Șaguna prin Statutul Organic.

Personalitatea lui Roman Ciorogariu, formată și afirmată în atmosfera de puternică trăire națională a Aradului, a devenit catalizator în lupta pentru unire și pentru împlinire spirituală a românilor bihoreni. Modul în care vicarul s-a implicat în evenimentele din toamna lui 1918 și primăvara lui 1919, verticalitatea opiniilor exprimate în Memoriul adresat Conferinței de la Versailles, spiritul său de jertfă pentru triumful cauzei naționale l-au impus pe Roman Ciorogariu ca lider al eforturilor pentru dobândirea unui drept istoric – Episcopia Ortodoxă Română a Oradiei.

Vizita familiei regale a României, a Regelui Ferdinand I Întregitorul și a Reginei Maria, la Oradea, în 23 mai 1919, a fost providențială pentru Roman Ciorogariu, care a găsit oportun momentul pentru a pleda în favoarea reînființării episcopiei.

Promisiunea lui Ferdinand I Întregitorul

La recepția care s-a dat în cinstea suveranilor, vicarul orădean, în fruntea unei delegații, a prezentat Regelui Ferdinand dorința românilor ortodocși din Oradea și Bihor de a reînființa Episcopia Ortodoxă. Episcopul Aradului, Ioan I. Papp, prezent la festivități, i-a precizat regelui: ‘Aici aveam odinioară o episcopie ortodoxă pe care vitregia vremurilor a suprimat-o’. Suveranul a răspuns, fără ezitare: ‘Episcopia Orăzii Mari se va reînființa mai curând decât credeți’.

Promisiunea regală a dat un nou imbold acțiunilor în scopul reînființării episcopiei. Dorința realizării acestui vis n-a însemnat nici un moment încălcarea procedurilor legale a căror respectare asiguraseră, în timp, păstrarea ortodoxiei. În Memoriul înaintat Consiliului Dirigent în 10 iulie 1919, vicarul Ciorogariu argumenta legitimitatea reînființării episcopiei din Oradea Mare și prezenta demersurile în acest sens făcute de-a lungul timpului. Pe baza celor expuse, se solicita Consiliului Dirigent ca atitudinea sa față de președintele Consistoriului orădean să fie similară cu cea față de episcopi, întrucât obligațiile sociale sunt analoage.

Ca o recunoaștere a autonomiei Oradiei Mari în problemele administrative, Consiliul Dirigent, prin Ordinul nr. 9.734, a dispus realizarea corespondenței cu Consistoriul orădean în mod direct. La 13 august 1919, Consistoriul a adoptat un proiect referitor la arondarea cercurilor electorale pentru alegerea deputaților sinodali înaintat spre aprobare Congresului Național Bisericesc. Consistoriul proceda la alegerea unui Sinod propriu, similar unei episcopii.

Întregirea națională și a Bisericii Ortodoxe Române

Demersul pentru reînființarea episcopiei a început la 30 decembrie 1919, cu cererea înaintată de Consistoriul din Oradea Consiliului Dirigent, de a prevede în bugetul statului suma necesară reorganizării Episcopiei de Oradea. Consistoriul a întocmit un documentat memoriu înaintat Regelui Ferdinand I la 15 ianuarie 1920. Semnat de vicarul orădean, memoriul începea prin a asocia împlinirea visului românesc de întregire națională cu visul românilor ortodocși bihoreni de a reînființa Episcopia Ortodoxă la Oradea. Cu trimitere la documente, se relata suveranului zbuciumatul destin al românilor din acest teritoriu și efortul lor pentru a-și păstra ‘limba și legea’. Pentru aceste valori nici un sacrificiu n-a fost prea mare.

Deși românii ortodocși erau în număr de 250.000, dintr-un total de 600.000 de locuitori ai Bihorului, ‘aici s-a făcut cea mai șovinistă politică maghiară’ și tot aici a fost ‘centrul comunismului’. Realitatea trăită îl determina pe Roman Ciorogariu să exprime temerea că Bihorul ar putea deveni centrul ‘iredentei maghiare’. Și în absența dreptului istoric – ce nu poate fi contestat însă – ‘interesul vital de stat pretinde imperativ instituirea unui așezământ cultural în Oradea Mare’, […] care să susțină sentimentul religios-național […] față de curentele primejdioase cu care va avea să lupte statul român, în acest extrem hotar al României’.

Evenimentele din toamna anului 1918 și primăvara lui 1919 erau încă vii în memoria românilor, făcându-i pe liderii acestora, în frunte cu Ciorogariu, să fie prudenți și cu grijă față de realizarea epocală atât de greu obținută: unirea tuturor românilor. De altfel, în toate cuvântările sale din această perioadă, Roman Ciorogariu făcea apel la mobilizarea energiilor românești în scopul consolidării proaspătului edificiu. Pentru a atenua efectele unei politici de secole, propaganda prin biserică în schimbul unor averi fabuloase, memoriul adăuga o listă cu cele necesare reînființării episcopiei, care să se adauge la modesta avere a ortodocșilor bihoreni.

Octavian Goga, susținător al cauzei orădenilor

Susținuți consecvent de ministrul cultelor și artelor, Octavian Goga, bihorenii și-au continuat acțiunile în Congresul Național Bisericesc al românilor ortodocși din Ardeal, Banat, Crișana și Maramureș, care și-a început lucrările în 10/23 februarie 1920 la Sibiu. Roman Ciorogariu, înaintat la rangul de arhimandrit, în 9/22 februarie 1920, a participat în calitate de deputat al diecezei Aradului, alături de Gheorghe Ciuhandu, Vasile Goldiș și Aurel Lazăr. Vicarul orădean a informat despre situația românilor ortodocși rămași dincolo de linia demarcațională, propunând intervenția guvernului pe lângă Conferința de pace pentru ocrotirea acestora. Deși problema era reală, iar Roman Ciorogariu s-a arătat permanent preocupat de soluționarea ei, contextul internațional nu era favorabil unui astfel de demers din partea României.

Raportorul Comisiei organizatorice, Aurel Lazăr, a prezentat spre dezbatere actul Consistoriului mitropolitan nr. 223 din 1919 referitor la înființarea noilor episcopii. Acesta se baza pe decizii anterioare de înființare a episcopiilor, inclusiv pe ‘conclusul’ nr. 67 din 1909, referitor la împărțirea fondurilor și a fundațiilor care au trecut la ‘reînființata’ Episcopie a ‘Orăzii Mari’. Consistoriul mitropolitan a fost însărcinat, prin ‘conclusul’ nr. 58 din 1920, să numească comisari consistoriali pentru a conduce alegerile din cele 20 de cercuri electorale constituite și a conduce Sinodul electoral din Oradea.

Cererea de susținere materială pentru reînființarea episcopiei a fost reînnoită în 25 februarie 1920 prin două adrese identice către Consiliul Dirigent și Ministerul Cultelor și Artelor din București. La 7 aprilie 1920, președintele Consiliului Dirigent, Iuliu Maniu, a anunțat desființarea acestei instituții prin decret regal. În răspunsul formulat către Consistoriul orădean se identifică grija pentru asigurarea legalității înființării episcopiei ‘…fiind episcopul o demnitate de drept public, înființarea episcopiei va trebui înscrisă în lege, pentru ca astfel episcopul să se poată bucura de toate drepturile și pregătirile unui episcop constituit în mod legal și să poată beneficia de ajutorul statului’. Numai după constituirea legală a episcopiei, Sinodul Eparhial urma să se întrunească pentru alegerea episcopului. Îndeplinirea acestor proceduri asigura introducerea sumelor pentru înființare, înzestrare și susținere a episcopiei, în bugetul statului.

Ultimul Sinod Eparhial comun

Un moment premergător acțiunii de reîntemeiere l-a constituit arondarea teritoriului Consistoriului noii episcopii și împărțirea acestuia în cercuri electorale pentru alegerea deputaților sinodali, care urmau să aleagă episcopul. Prin decizia nr. 72, din 1920, Congresul Național Bisericesc a aprobat această arondare, a împărțit teritoriul în 20 de cercuri electorale și a convocat primul Sinod Eparhial al Oradiei pentru alegerea de episcop. Sinodul Eparhial se putea întruni numai după apariția legii care urma să stabilească în mod oficial situația Episcopiei de Oradea.

Cei patruzeci de deputați mireni și douăzeci de deputați clerici au participat la ultimul Sinod Eparhial comun din Arad, în aprilie 1920, în Duminica Tomii. Conform deciziei Consistoriului din Oradea din 25 februarie 1920, deputații orădeni au participat numai la dezbaterile referitoare la anul 1919. Bugetul Consistoriului din Oradea pe anul 1920, problemele legate de organizarea internă a noii episcopii, alegerea asesorilor consistoriali (reprezentanți mireni) urmau să fie discutate în Sinodul Eparhial din Oradea, ce se întrunea după apariția legii referitoare la reînființarea episcopiei.

Decisă în acest for bisericesc, ‘reînființarea episcopiei din Oradea Mare’ a fost supusă dezbaterii corpurilor legiuitoare ale țării. Pledoaria mitropolitului Nicolae Bălan în ședința Senatului României Mari, din 23 iulie, s-a axat pe importanța credinței ortodoxe în menținerea naționalității locuitorilor ‘de la marginile extreme ale românismului’. Au fost rememorate toate încercările românilor bihoreni, de-a lungul timpului, de a obține reînființarea episcopiei, și s-a mulțumit ministrului Octavian Goga și guvernului, care au făcut posibilă această dreptate istorică.

În aceeași idee a fost și intervenția mitropolitului primat Miron Cristea, impresionat de modul în care, prin dezbatere parlamentară, s-a dat caracter ‘definitiv’ acestei decizii. N-a fost uitat episcopul Aradului, Ioan I. Papp, care a înțeles și a sprijinit reînființarea Episcopiei Oradiei, ce urma să devină un nou centru religios-cultural, o nouă fortăreață la granița de vest a țării. Protopopul orădean Andrei Horvat a insistat pe importanța strategică a orașului, recunoscută de fosta conducere ungurească, care era convinsă că ‘acela care are în mână și deține puterea în Oradea Mare are în mână cheia Ardealului’.

Efortul păstrării limbii, naționalității și credinței

Vorbind atât în calitate de ministru, cât și în calitate de luptător național, Octavian Goga atribuia conotații noi gestului său de a iniția acest proiect: consolidarea și apărarea unirii și ‘cu sufletul’, nu numai cu ‘tunul’ și ‘restatornicirea’ unor drepturi pierdute de români în timp.

Supus la vot, la cererea președintelui Senatului, Constantin Coandă, proiectul a fost aprobat în unanimitate, cu 67 de voturi pentru. Dezbaterea proiectului în Adunarea Deputaților a avut loc în 13 august 1920, cu o expunere de motive pertinent realizată de deputatul Nicolae Firu. Cercetător al problemei, acesta a prezentat consecințele prozelitismului calvin și catolic asupra relațiilor dintre români și eforturile ortodocșilor de a-și menține identitatea și instituțiile bisericești. Cuvintele lui Nicolae Firu au impresionat adunarea, așa încât, în intervenția sa, deputatul Ioan Broșu nu numai că recomanda votarea proiectului, dar făcea și aprecieri cu privire la suferințele românilor din Bihor: ‘Nu cred că există colț de pământ românesc în care poporul nostru să fi suferit atâta cât au suferit bihorenii’. Aceste suferințe au făcut ca Biserica Ortodoxă din Transilvania să dobândească ‘o înfățișare națională’, incomparabil superioară tuturor curentelor religioase din Europa. Luptătorul național Elie Dăianu s-a ridicat deasupra deosebirilor confesionale, precizând că ‘suntem toți deopotrivă români’, important fiind ‘ceea ce păstrează românismul’, iar episcopiile pot fi apreciate ca ‘fortărețe ale culturii românești’.

Supus la vot, proiectul a obținut 132 voturi pentru și trei împotrivă. Apreciem că dezbaterea proiectului de lege în Parlament a fost o veritabilă lecție de istorie și de patriotism. Ideea lui Octavian Goga era de a aduce în prim plan efortul românilor dintr-un colț de țară pe tema păstrării limbii, naționalității și credinței în fața tuturor încercărilor istoriei. Erau acei români care, deși uniți la Alba Iulia, au rămas în afara liniei demarcaționale, obligați să înfrunte ultimele zvâcniri ale unei stăpâniri ce nu-și accepta sfârșitul, păstrându-și credința într-un viitor real în cadrul statului român.

‘Renașterea sufletească’ a țării

În baza înaltului Decret Regal de reînființare a Episcopiei Oradiei emis de Regele Ferdinand I și a articolului 98 din Statutul Organic, cu asentimentul mitropolitului Nicolae Bălan, Consistoriul din Oradea a convocat primul Sinod Eparhial extraordinar al Eparhiei Oradiei, pentru 1/14 octombrie 1920. Ședințele au avut loc în sala festivă a Primăriei Oradea.

Cuvântul de deschidere a fost rostit de arhimandritul Roman Ciorogariu, în calitate de președinte al adunării. După ce a anunțat restatornicirea prin lege a Episcopiei Ortodoxe Române din Oradea Mare, vicarul a evocat rolul clerului ortodox în educarea românilor transilvăneni și figurile de intelectuali bihoreni – Emanuil Gojdu, Nicolae Jiga, Gavril Faur etc., care au contribuit la acest efort. Consecvența cu care românii și-au apărat naționalitatea și credința a fost recunoscută și apreciată chiar și de străini. Gestul mitropolitului Andrei Șaguna de a dona pentru reînființarea Episcopiei din Oradea propria asigurare pe viață, în valoare de 25.000 de florini, a fost un suport moral pentru bihoreni și a impus factorilor de conducere din mitropolie respect față de ultima dorință a marelui ierarh. S-au reamintit ‘vitregiile timpului’ care au împiedicat transpunerea în practică a Deciziei nr. 64 din 1900 a Congresului Național Bisericesc.

Roman Ciorogariu nu și-a asumat reușita reînființării episcopiei, ci a considerat-o ca o realizare comună la care au contribuit toți cei care au crezut în legitimitatea acesteia: credincioșii ortodocși din Bihor, care și-au urmat ‘păstorii’, ierarhii Episcopiei Arad, care ‘cu dragoste de frate’ au acționat în acest sens și, nu în ultimul rând, Regele Ferdinand, care, ‘ca vrednic urmaș al marilor voievozi (…), a avut inspirația divină de a mângâia acest popor pentru suferințele seculare’.

Reînființarea episcopiei, în opinia lui Roman Ciorogariu, însemna un gest de mare încredere pe care regele îl arăta față de credincioșii ortodocși bihoreni. Biserica, preciza vicarul, în contextul politic al timpului, trebuia să-și asume ‘renașterea sufletească’ a țării, dincolo de spiritul de partid. Concepția lui Roman Ciorogariu despre menirea Bisericii este clar exprimată: ‘Concepția creștină exclude spiritul de partid din biserică. Biserica națională este și patriotică pentru că națiunea și patria una sunt. În biserică suntem români și creștini și numai români și creștini’.(Articol publicat în „Ziarul Lumina” Ediția de Transilvania și Banat din data de 18 septembrie 2010,

Comentarii Facebook


Știri recente