Momente aniversare ale Bisericii Ortodoxe Române

Miercuri, 28 aprilie 2010, în aula Bibliotecii Centrale Universitare ‘Carol I’ din București a avut loc conferința cu tema ‘Momente aniversare ale Bisericii Ortodoxe Române: 125 ani de Autocefalie și 85 de ani de Patriarhat’, susținută de Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal, informează ‘Ziarul Lumina’. Manifestarea se înscrie în ciclul Conferințelor Fundației ‘Carol I’.

Conferințele Fundației ‘Carol I’ se desfășoară lunar (în miercurea din ultima săptămână a lunii) și sunt alcătuite din două părți: o oră de prezentare, după care conferențiarul răspunde la întrebările auditoriului.

La evenimentul care a avut loc la invitația prof. univ. dr. Mircea Regneală, director general al BCU, Preasfințitul Varlaam, Episcop-vicar patriarhal, a arătat ce reprezintă pentru o Biserică locală autocefalia și organizarea ca patriarhie, subliniind că, în țara noastră, aceste două evenimente ‘nu privesc doar două reușite ale Bisericii, ci și ale neamului. Atât dobândirea autocefaliei, cât și proclamarea patriarhatului, în 1925, au însemnat încununarea unor eforturi seculare de dobândire a acestei demnități naționale. Autocefalia urmează, în mod firesc, primei uniri, celei de la 1859, pe când ridicarea Bisericii noastre la cea mai înaltă demnitate pe care o poate avea o Biserică locală, aceea de patriarhat, urmează iarăși, în mod firesc, organizării statului național unitar român în 1918. De aceea, cele două evenimente au o dimensiune bisericească, dar au și una națională. Ca și independența națională, ca și refacerea unității naționale, atât proclamarea autocefaliei sau recunoașterea ei de fapt, cât și proclamarea patriarhatului sunt semnele că poporul român și Biserica lui au atins maturitatea maximă’.

Istoria autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române

Mitropoliile din Țara Românească și Moldova au oferit, de la întemeierea din secolul al XIV-lea și până în anul 1885, semne ale unor Biserici autocefale: alegerea ierarhilor dintre români și de către români, pentru care Patriarhia de Constantinopol lua doar act și confirma, sfințiri ale Sfântului și Marelui Mir pe teritoriul țării noastre de către ierarhi români, precum și canonizări de sfinți, cum a fost cea a Sfântului Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, în 1517. Regulamentele Organice din Moldova și Țara Românească au fost printre primele documente oficiale care prevedeau pentru Biserică anumite prerogative specific autocefale, cum ar fi dreptul ierarhilor români de a fi judecați de instanțele bisericești din țară, în timp ce ‘ierarhii, dar mai ales întâi-stătătorii din Moldova și Muntenia să fie de neam român, după experiența dramatică a perioadei fanariote, și să fie aleși de către Adunarea obștească, solicitând doar după alegere întărirea canonică din partea patriarhului ecumenic de Constantinopol’. Perioada de emancipare națională, cu evenimentele revoluționare de la 1848 și Unirea Principatelor Române, a alimentat și mai mult dorința de emancipare bisericească de sub acest ‘patronaj’ al Patriarhiei Ecumenice.

Sub păstorirea patriarhului Ioachim al IV-lea, relațiile București – Constantinopol s-au detensionat, astfel că ‘în aprilie 1885 s-a emis Tomosul de autocefalie pentru Biserica noastră. După câteva decenii de lupte, Biserica românească obține recunoașterea unei stări de fapt de mai multe secole, și anume autonomia maximă sau independența numită în termeni canonici autocefalie’, a concluzionat Preasfințitul Varlaam.

‘Momentul înălțării Bisericii la o demnitate egală cu a statului’

Referitor al ridicarea la rang de patriarhie a Bisericii noastre, Preasfinția Sa a amintit că, ‘în 1918, la Biserica Autocefală Ortodoxă Română din cele două principate unite se adaugă Bisericile din provinciile românești integrate Regatului României: Biserica din Basarabia, Biserica din Bucovina și Biserica din Transilvania’. Marea Unire a dus la realizarea statului național unitar român, cu toate provinciile adunate acasă, și atunci ‘marile personalități bisericești, dar și politice și culturale, au crezut că este momentul înălțării Bisericii la o demnitate egală cu a statului. De aceea, încă din 1919, în timpul unui congres preoțesc de la Sibiu, celebrul protopop, mare om de cultură, academician și patriot Gheorghe Ciuhandu a propus public înființarea patriarhatului românesc. Foarte rapid, ideea a prins rădăcini, și o serie întreagă de personalități, cum au fost ministrul cultelor din perioada aceasta, celebrul istoric Alexandru Lapedatu, Nicolae Iorga, Simeon Mehedinți, au scris în numeroase jurnale despre necesitatea înălțării Bisericii noastre la demnitatea patriarhală’. În țară s-a creat o ambianță favorabilă proclamării patriarhatului: ‘Pentru acest lucru, nu mai era necesară aprobarea niciunei patriarhii din altă parte, întrucât Biserica era autocefală, iar statul era suveran. Și atunci, Biserica și statul puteau colabora pentru proclamarea aici, la București, a patriarhatului’.

În ședința din 4 februarie 1925, Sfântul Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe Române a dezbătut proiectul de ridicare a mitropolitului primat la rang de patriarh, iar în perioada imediat următoare, administrația de stat a îndeplinit formalitățile legale necesare pentru un astfel de demers. ‘În septembrie 1925, patriarhul ecumenic Vasile al III-lea trimite în România o delegație care a adus Tomosul de ridicare a Bisericii noastre la patriarhat, iar la 1 noiembrie același an, în cadrul unor festivități naționale spectaculoase, a avut loc înscăunarea primului patriarh al României, Miron Cristea’.

Comentarii Facebook


Știri recente