Moartea ca trecere de la viața temporală la viața eternă

Cuvânt teologic al părintelui Dumitru Stăniloae:

Duminica a douăzecea după Rusalii (Învierea fiului văduvei din Nain) (Luca 7, 11 – 16)

(†¦)

De necesitatea și universalitatea morții țin seama și alte explicații ale ei. Ele o socotesc de asemenea ca un moment care descoperă un sens al vieții. Două din ele explică moartea, fără Dumnezeu, și socotesc că tocmai prin aceasta dau morții un sens.

Una din ele consideră moartea ca un fenomen pur biologic, prin care forțele vitale concentrate într-un organism reintră în curentul naturii spre a le concentra în alte organisme. Alta consideră moartea ca o despărțire a spiritului de trup, întrucât spiritul se cere prin sine însuși, nu prin vreo cauzalitate divină, după o viață neîngustată de trup. Explicația din urmă se ramifică în două. Una din aceste ramificații consideră că spiritul, după despărțirea de trup, se revarsă într-o esență spirituală panteistă. Alta, care e proprie unor religii necreștine (sau spiritismului, ale cărui raporturi cu religia sunt foarte neclare), socotește că spiritele duc o existență personală în preajma lui Dumnezeu. Deci, fără ca Dumnezeu să fi avut un rol în introducerea morții în lume, El are un rol ca țintă spre care duce moartea.

Explicațiile care nu recunosc o existență personală după moarte nu văd în moarte un eveniment care ar da existenței un sens. Ce interes are pentru persoana umană, singura care descoperă sensul existenței sau pentru care există un sens, faptul că există în veci o natură sau o esență spirituală impersonală, deci inconștientă de sens?

Explicația care afirmă o existență a spiritelor după moarte în preajma lui Dumnezeu, pe lângă faptul că nu e și o explicație a originii morții, nu poate da suficiente temeiuri pentru o existență fericită după moarte, întrucât Dumnezeu în această explicație nu este Dumnezeul comuniunii, Care Se arată ca atare în existența Sa treimică și în întruparea Uneia din Persoanele treimice ca om pentru vecii vecilor, ceea ce asigură și identitatea persoanei umane care supraviețuiește. Totuși, în această explicație, moartea nu e cu totul lipsită de sens. De aceea aderenții diferitelor religii pot considera într-o anumită măsură moartea ca pe un eveniment pozitiv.

Unii inși, din Occident mai ales, influențați azi de primele două „explicații” ale morții, dar conștienți de nonsensul cu care aceste explicații lasă moartea încărcată, caută să se elibereze de gândul la moarte, caută să acopere realitatea ei. Deși afirmă că moartea e un fenomen natural, au o spaimă de moarte, recunoscând implicit că ea nu e deloc naturală pentru om1. De aceea acești oameni fac tot ce pot pentru acoperirea mortului, pentru a nu fi tulburați în viața lor de gândul morții. O casă îndoliată de evenimentul morții nu vrea să arate nici un semn de doliu, iar mortul e dus pe ascuns la cimitir sau la crematoriu și făcut să dispară pe neobservate2.

Moartea își capătă sensul deplin în explicația creștină, care vede moartea ca un moment în dialogul etern al omului cu Dumnezeu Cel personal. Pentru creștinism, moartea, deși e urmarea păcatului, a păstrat și un sens pozitiv, întrucât în ea Hristos ne trece la comuniunea deplină cu Dumnezeu, adică la o treaptă mai înaltă în comuniunea cu El și, prin aceasta, la treapta plenitudinii vieții.

În creștinism, moartea este luată în serios, dar fără disperare, înainte de a se produce, pentru a ne pregăti să trecem prin ea la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu; iar când s-a produs, pentru ca prin rugăciuni să se asigure și mai mult celui decedat această plenitudine. Ea nu e nici bagatelizată înainte de a se produce, nici motiv de disperare când moartea s-a produs, sau de grăbită uitare a celui mort. Morții nu sunt plânși cu disperarea că unicul lor chip de existență a dispărut în neant, pentru totdeauna; ci pentru pierderea unui ajutor în persoana lor și la gândul că au murit nepregătiți. De aceea, locul principal îl țin rugăciunile pentru ei, cu ocazia morții lor și după aceea, odată cu regretul pierderii unui ajutor temporar. De aici vine și obligația amintirii lor.

De fapt, numai pentru credința creștină moartea are un sens, atât în ceea ce privește originea, cât și rostul căpătat de ea în Hristos. Credința creștină dă o explicație satisfăcătoare originii ei, socotind-o provenită prin ieșirea omului din comuniunea cu Dumnezeu, dar pentru ea moartea capătă un sens pozitiv în Hristos, putând fi învinsă prin restabilirea comuniunii cu Dumnezeu, prin credința în Hristos.

Spaima de moarte arată că ea nu e un fenomen cu totul natural, ci că s-a produs ca un fenomen contrar naturii, ca o slăbire a comuniunii cu Dumnezeu, izvorul vieții. Creștinismul explică această spaimă de moarte prin faptul că ea a apărut ca pedeapsă și ca urmare a păcatului primilor oameni, pentru ieșirea lor din comuniunea cu Dumnezeu. De aceea creștinul manifestă deschis și o teamă de durerile morții ca despărțire a sufletului de trup, cum a manifestat și Hristos, recunoscând astfel acest caracter nenatural al morții, spre deosebire de cei care, pe de o parte, declară moartea un fenomen natural, iar pe de altă parte, au o spaimă disperată de moarte, cu mult mai mare decât creștinii.

Dar creștinismul oferă și un remediu al spaimei de moarte întrucât moartea în Hristos este un mijloc de ridicare a noastră din viața nedeplină și trecătoare în care ne-am coborât, la viața fără de moarte, la plenitudinea vieții prin întâlnirea cu Hristos dincolo de moarte, după ce am trăit în parte cu El aici. Iar siguranța întâlnirii cu El, a depășirii morții noastre, o avem în biruința morții de către El prin Înviere.

În starea de acum nu suntem mulțumiți nici să trăim fără să murim, căci n-avem aici plenitudinea comuniunii cu Persoana lui Hristos, dar câtă vreme suntem în păcat, ne e teamă și să murim, ca din nepregătire să nu rămânem definitiv lipsiți de comuniunea cu El. Sfântul Antonie cere pe patul de moarte lui Dumnezeu să-i mai dea puțin timp de pocăință. Pe măsură ce înaintează într-o viață curată, în comuniunea cu Hristos prin credință, creștinii depășesc însă nu numai teama de durerile despărțirii sufletului de trup, ci și teama de ceea ce va urma după aceea.

Astfel moartea a apărut ca o despărțire nefirească a sufletului de trup, ca urmare a slăbirii comuniunii omului cu Dumnezeu, izvorul puterii și al vieții, deci ca urmare a păcatului; despărțirea sufletului de trup, fiind urmare a slăbirii comuniunii cu Dumnezeu, duce la o desființare a acestei legături dincolo de moarte. În Hristos, comuniunea cu Dumnezeu fiind restabilită, moartea rămâne ca despărțire a sufletului de trup și prin aceasta și creștinul trăiește împreună cu ceilalți oameni teama de durerile ei, dar în mod mai atenuat; iar la cei tari în credință, ca de exemplu martirii, ea e copleșită cu totul.

În această teamă, creștinul are semnul viu al originii morții în păcatul protopărinților, ale cărui urmări se păstrează până la sfârșitul lumii. Dar ea a devenit un imbold de a lupta împotriva ispitelor păcatului. Toți rămân în trupul supus morții pentru trebuința luptei lor împotriva păcatului. Viața pământească este arena acestei lupte până la sfârșitul lumii, pentru ca moartea în care va sfârși trupul pământesc să nu fie o trecere la definitivarea în starea de necomuniune cu Dumnezeu.

Dar rămânând ca despărțire a sufletului de trup, moartea a devenit în cei uniți cu Hristos, din trecere la o definitivare în viața de necomuniune cu Dumnezeu, trecere la plenitudinea comuniunii cu El și deci la plenitudinea vieții. Aceasta, pentru că cel credincios, purtând pe Hristos în sine, se întărește din puterea Lui în sufletul său, ca să treacă prin moarte la viață și ca să ridice la sfârșitul lumii trupul, pe care l-a curățit prin faptele sale curate, la o viață luminată, transfigurată, la înviere.

Dobândind acest înțeles, moartea capătă nu numai ea un sens pozitiv, ci dă întregii vieți a omului un astfel de sens. Omul se pregătește în cursul întregii vieți pământești prin întărirea în comuniunea cu Hristos, pentru ca moartea sa să fie trecerea lui la plenitudinea comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.

Scrierile duhovnicești vorbesc de menținerea în amintire a morții care ne așteaptă, pentru ca din aceasta să luăm îndemn de a nu ne lipi prea mult de plăcerile trecătoare ale lumii. Sfântul Antonie cel Mare spune: „Moartea de o va avea omul în minte, nemurire este; iar neavând-o în minte, moarte este. Dar nu de moarte trebuie să ne temem, ci de pierderea sufletului, care este necunoștința lui Dumnezeu”3. Teodor al Edesei declară că viața pământească dobândește un sens și se umple de un conținut curat când omul face din ea o călătorie conștientă spre moarte și spre cele de după ea, ca țintă a vieții: „Cel ce călătorește fără țintă se va osteni în deșert. Ci ține-te de lucrarea cea bună: adună-ți mintea, ține mereu ceasul din urmă al morții înaintea ochilor, adu-ți aminte de deșertăciunea lumii, cât de înșelătoare, de neputincioasă și fără de preț este, cugetă la înfricoșata dare de seamă, cum o să înfățișeze dușmănoșii purtători de catastife faptele noastre, cuvintele, gândurile pe care ei ni le-au strecurat în minte, iar noi le-am primit. Adu-ți aminte și de muncile iadului și cum stau acolo închise sufletele; amintește-ți și de acea înfricoșată zi, adică de învierea cea de obște și de înfățișarea înaintea lui Dumnezeu, de cea din urmă hotărâre a Judecătorului care nu greșește. Gândește-te la osânda care va pune stăpânire pe păcătoși, la rușine, la mustrarea conștiinței, la scoaterea afară de la Dumnezeu și la aruncarea în focul cel veșnic, la viermele care nu moare, la întunericul cel neluminat unde este plângerea și scrâșnirea dinților „4.

Evagrie Monahul are cam același text, dar spune despre iad: „Mută-ți gândul și la starea cea din iad, gândește-te cum se chinuiesc sufletele acolo, în ce tăcere prea amară” 5.

Prin aceasta, moartea nu e numai un sfârșit distructiv, suportat pasiv, venit din afară, ci și un motiv de pregătire a omului pentru ea, prin acțiunea lui dinlăuntru. „Aceasta poate fi ea, desigur, dacă e înțeleasă nu ca un eveniment în forma unui punct la sfârșitul vieții…, ci ca sfârșitul desăvârșit, realizat de toată activitatea vieții, așa încât moartea are o prezență axiologică, în întregul vieții omenești. Omul își lucrează moartea sa, ca desăvârșire a sa, prin activitatea vieții, și astfel moartea este prezentă în această activitate, sau în fiecare faptă liberă în care omul dispune în libertate de întregimea persoanei sale”6.

Cu cât omul își face din moarte mai mult o prezență valorizatoare în toată viața lui, cu atât o transformă mai mult în trecere spre plenitudinea vieții și își umple viața pământească mai mult de valoare7. Moartea rămâne totuși o forță care lucrează în om în direcția distrugerii formei pământești a existenței lui. Dar Sfântul Pavel spune: „Dacă viețuiți după trup, veți muri, iar dacă ucideți cu Duhul faptele trupului, veți fi vii” (Rom. 8, 13).

De fapt, ființa noastră sporește, pe de o parte, în conținutul spiritual, deci într-o tărie spirituală, iar până la o vreme chiar în forța biologică, iar pe de altă parte, ea se apropie cronologic și interior de moarte, sau moartea sporește în ea. Karl Rahner socotește că ființa noastră e într-o mișcare voluntară de rotunjire, de împlinire, și moartea reprezintă punctul final al împlinirii, împlinirea aceasta însemnând luarea mea în stăpânire ca persoană de către mine însumi, eliberându-mă de stăpânirea pornirilor involuntare, legate de trup și de lume8. Pe de altă parte, spune el, trupul slăbit scapă tot mai mult de sub puterea mea, ca să-mi scape cu totul în momentul morții. Astfel, în momentul morții ajung ca persoană la culmea puterii ce o pot ajunge în viața pământească și la totala neputință, ca ființă biologică9. Neputința trupului în preajma morții pune un acoperământ pe puterea culminantă la care a ajuns persoana, iar acest „acoperământ” așezat de moarte asupra tăriei mele ca persoană nu-mi lasă puterea să văd în mod sigur unde voi trece prin ea: la viața veșnică întru fericire, sau la viața veșnică întru nefericire10. (†¦)

* Preotul profesor Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010, pp. 226-233 (sublinierile din text aparțin redacției „Ziarului Lumina”).

note

1 Karl Rahner, Die Theologie des Todes, Herder, 1958, pp. 42-43.

2 Al. Schmemann, Aus der Freude Leben, trad. germ. a cărții: Sacraments and Orthodoxy, Walter-Verlag, Olten und Fr.i.Br., 1974, p. 117.

3 Învățături despre viața morală, în 170 capete. Cap 49, Filocalia rom., vol. I, p. 12.

4 Una sută capete foarte folositoare. Cap 57, Filoc. rom., vol. IV, pp. 218-219.

5 Schiță monahală…, 9, P.G. 40, col. 1261, Filoc. rom., vol. I, pp. 45-46.

6 Karl Rahner, Kirche und Sakramente, Herder, 1960, p. 17, și H. de Lubac, Glauben aus der Liebe, trad. germ. a operei: Le Catholicisme, Johannes Verlag, Einsideln, p. 41.

7 O sentință din Pateric spune: „Un om care are totdeauna moartea în față învinge lipsa de curaj” (Les sentences des Pères du désert, ed. Abbaye Saint Pierre des Solesmes, 1966, p. 304).

8 Karl Rahner, op. cit, p. 30: „Das Ende des Menschen als Geist-person ist tätige Vollendung von innen, ein aktives Sich-zur-Vollendung Bringen, aufwachsende, das Ergebnis des Lebens bewährende Aus-zeugung und totales Sich-in-Besitz Mehmen der Person, ist Sich-selbst-gewirkt-Haben und Fiile der freitâtigen personalen Wirklichkeit”.

9 Ibidem: „und der Tod des Menschen als Ende des biologischen Lebens ist gleichzeitig in unauflosbarer und das Ganze des Menschen betreffender Weise Abbruch von aussen, Zerstorung, Parzenschnitt. Widerfahrnis, das dem Menschen unberechenbar von aussen trifft, so dass sein „eigener Tod” von innen durch die Tat der Person selbst gleichzeitig das Ergebnis der radikalsten Entmâchtigung des Menschen ist, Tat und Leiden im einem”.

10 Ibidem, pp. 38-39: „Wenn der Tod als Einheit von Tat und Schicksal, Ende und Vollendung, gewollten und erlittenen Tod, als Fulle und Leere zumal erscheint, wenn er leere Schattenhaftigkeit, Gespen- stigkeit, in einem gewissen Sinne Entpersonlichung, Sichverlieren, Untergang und gleichzeitig die Fulle totalen Sich-in-Besitzriehmens der Person zu besagen scheint und wenn beides zum Phänomen des menschlichen Todes gehört, dann lässt sich vom Menschen her nie existen-tiell eindeutig sagen… ob nicht die im Tode erreichte Fulle des Lebens die bisher nur verschleierte Leere und Nichtigkeit des Menschen ist-oder umgekehrt: ob die im Tode sich zeigende Leere nur der Schein einer wahren Fülle ist”.

(Cuvânt teologic preluat de pe www.ziarullumina.ro și publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 6 octombrie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente