Mitropolitul Dosoftei – primul poet român

„Cel mai mare merit al lui Dosoftei acesta este: de a fi oferit în Psaltire, pe neașteptate, întâiul monument de limbă poetică românească”, afirmă Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române. Îmbogățirea limbii, apelul la poezia populară, formarea unei topici noi, organizarea unui nou sistem de rime sunt măsuri variate ale mitropolitului care a tradus cartea „cu multă trudă și vreme îndelungată, cum au putut mai frumos”, „ca să poată trage hirea omului către cititul ei.” Efortul către constituirea unei limbi poetice avea deci drept scop, din punctul de vedere estetic, atragerea omului către lectură, un fel de seducție din punctul de vedere literar (ca să folosesc un termen al lui Gabriel Liiceanu).

Traducerea în limba română era un act misionar, literatura fiind folosită pentru a învăța pe alții: „În biserică mai voia mi-i cinci cuvinte cu mintea să grăiască, ca și pe alții să-nvăț, decât dzeace mii de cuvinte într-altă limbă”, afirma mitropolitul Dosoftei. Pe lângă scopul altruist al literatului, trebuie să accentuez că rodnicia unei limbi vine din bogăția unui suflet care se află în proximitatea frumuseții, a Celui care Singur cultivă și face să crească ogorul limbii. Bogăția de imagini și de sentimente umane este subliniată și de Nicolae Manolescu, vorbind despre „gama care cuprinde suavul, grotescul, delicatețea, vigoarea, muzicalitatea, plasticitatea, solemnitatea, pamfletul, rugăciunea, hula, sfiosul, sentențiosul, plângerea ori bucuria.” Varietatea de stări, completitudinea viziunii și a atitudinilor este o caracteristică a literaturii religioase. Scrierile laice vor pretinde doar una sau câteva caracteristici, merg pe o singură linie, negând chiar carcaterul unitar al modulărilor stărilor umane. Lipsind perspectiva integratoare, ulterior vom regăsi ori doar grotescul, ori doar muzica, ori doar hula. Toate acestea vor pretinde caracterul inovator propriu, negând acumulările anterioare literare ca și cum punctul de început al artei s-ar fi mutat în prezent.

S-a mai discutat despre lipsa spiritului tragic, despre lipsa sfâșâierilor lăuntrice și a angoasei individualiste la Dosoftei. Criza valorilor umaniste ale Renașterii a dus la o împletire între tenebre și străluciri, dar Dosoftei era considerat „un medieval cuminte, înțelept, resemnat.” Și atunci ne-am putea întreba: dacă începutul literaturii noastre nu are nici o legătură cu spiritul secolului al XX-lea, spirit negativist, individualist și care-și asumă cu sinceritate angoasele, ce mutații au putut duce la o altfel de li-teratură, ce mărturisește o altă percepție a lumii? Poezia lui Dosoftei s-a inspirat din poezia populară, care mărturisea același spirit lipsit de tra-gism, spiritul religios prin excelență.

Împăcarea cu sine, pacea interioară, înălțimea duhovnicească a mitropolitului sunt redate și de poetul Ion Pillat: „Patriarhal, în cârjă, se-nalță Dosoftei./ Păienjenișul vremii cu mâini uscate rupe;/ Se-aprind, ca nestemate, odăjdiile-i scumpe,/ Și barba pieptănată pe piept i se desface,/ Și dreapta și-o ridică în biblic semn de pace.”

Nicolae Manolescu face observația că românii secolului al XVII-lea nu sunt atinși de duhul apusean și acesta este motivul pentru care angoasa lipsește din scrierile românești din perioada aceea. „Varlaam și Descartes își publică operele capitale în același timp, dar ei trăiesc pe planete cultu-rale diferite.” Nici o legătură, deci, între duhul ortodox mărturisitor, rădăcina scrierilor noastre literare, și cultura laică apuseană, care mărtu-risește angoasa și individualismul.

Dialogul cultural este foarte necesar acum, când oamenii vor simți nevoia acută de a-și găsi identitatea. Miza dialogului este foarte mare, întrucât spulberarea identității nu este firească și o cultură nihilistă nu ne caracterizează, nu va putea să se mențină mult timp. Omul are sădită în firea lui dorința de a căuta, de fi fericit, de a se regăsi pe sine. Rămâne Bisericii inițiativa luptei pe plan cultural, cu armele Duhului.

Mitropolitul Dosoftei poate fi luat drept model. Așa cum îl descrie Neculce în Letopiseț, „acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Și era neam de mazîl; pre învățat, multe limbi știe: elinește, latinește, slovenește și altă adâncă carte și învățătură, deplin călugăr și cucernic, și blând ca un miel. În țara noastră pe-această vreme nu este om ca acela.” (Articol publicat în Ziarul Lumina din 16 februarie 2010, semnat de Monica Patriche)

Comentarii Facebook


Știri recente