Mitropolia Moldovei, „nesupusă și neplecată nici unei patriarhii”

Mitropolia Moldovei, recunoscută de Patriarhia Ecumenică la 26 iulie 1401, a manifestat încă de la început independență administrativă față de orice autoritate bisericească din altă țară. Pastorația înțeleaptă a ierarhilor, cu sprijinul unor domnitori vrednici, a făcut posibile o serie de acte specifice unei Biserici autocefale, cu mult timp înainte de recunoașterea oficială a autocefaliei, petrecută în secolul al XIX-lea.

Istoria bisericească stă în strânsă legătură cu istoria neamului, în formațiunile prestatale românești ale secolelor al IX-lea – al X-lea, căpeteniile politice își apropiau conducătorii bisericești. Începând cu secolul al XIV-lea, în orașul de reședință din statele feudale românești viețuiau deopotrivă voievodul și ierarhul, iar capitala devine nucleul unui centru eparhial. Biserica și-a manifestat atât dreptul de a organiza noi unități administrative, cât și dreptul autocefal de a-i hirotoni pe ierarhii din fruntea diecezelor. În Moldova, după recunoașterea Mitropoliei de la Suceava din 1401, în scurt timp s-au înființat episcopiile sufragane de la Roman si Rădăuți, iar în 1598, Episcopia Hușilor. Toate acestea s-au realizat prin sprijinul domnitorilor români, fără amestecul Patriarhiei Ecumenice, care ratifica doar ceea ce exista deja în bună rânduială.

Primul mitropolit al Moldovei: Iosif I, mușatinul, „om al locului”

După un efort diplomatic al domnitorului Alexandru cel Bun, la 26 iulie 1401, Patriarhia Ecumenică recunoștea Mitropolia Moldovei, cu reședința la Suceava. Mitropolia Moldovei, încă de la început, a dorit să se conducă prin ierarhi autohtoni, fapt ce a tergiversat recunoașterea ei, petrecută abia la 1401; până la acel moment, însă, și această eparhie era organizată, mitropolitul Iosif I Mușat ocupându-și scaunul vlădicesc cu mult înainte de recunoașterea sa. Dinastia mușatină nu se identifică numai cu marea familie domnitoare a Moldovei, ci și cu începutul organizării bisericești: primul mitropolit recunoscut a fost Iosif I Mușat. Argumentul de netăgăduit al lui Alexandru cel Bun pentru recunoașterea ierarhului român și, implicit, a mitropoliei de către Patriarhia Ecumenică a fost apartenența: „chir Iosif este localnic, om al locului nostru”. Ideea de „om al locului” avea să străbată întreaga istorie bisericească moldavă, concretizându-se chiar în hotărârea unui sinod local din secolul al XVIII-lea, ce prevedea ca scaunul vlădicesc să fie ocupat doar de ierarhi români. La 1 ianuarie 1752, mitropolitul Iacob Putneanul al Moldovei convoca un sinod la Iași care decreta: „Fiind dar obiceiu și întru această de Dumnezeu păzită țară, mitropoliți și episcopi din străini să nu se facă, fără numai din pământeni, care obicei din descălecătura țării și până acum, așa s-a urmat și s-au păzit și niciodată altul străin nu s-au întâmplat să fi fost primit la păstoria vreunui scaun”.

Mitropolitul Gheorghe Movilă al Moldovei

În secolul al XVI-lea, mitropolitul Moldovei, frate al domnitorului Ieremia Movilă, semna cu titlul de „arhimitropolit”: „chir Gheorghe Moghilă, arhimitropolit de Suceava”. La 3 noiembrie 1598, patriarhul Meletie Pigas al Alexandriei, în calitate de locțiitor de patriarh ecumenic, trimitea daruri mitropolitului Gheorghe Movilă, cu ocazia ridicării scaunului acestuia la rang de arhiepiscopie (superior în diptice, după legea grecească, aceluia de mitropolit): „Mantia patriarhală împodobită cu patru râuri, prescrisă în lumea răsăriteană numai pentru patriarhii scaunelor apostolice, și cârjă patriarhală”.

Despre statutul mitropolitului Gheorghe Movilă al Moldovei avem mărturia unui călugăr franciscan înaintat episcop catolic de Argeș de către papa Grigore al XIV-lea, într-o dare de seamă către suveranul pontif: în afară de aproximativ 10.000 de suflete, „restul locuitorilor din Moldova sunt toți de rit ortodox și au episcopii lor, preoții și călugării lor și primatul și arhiepiscopul lor este monseniorul Gheorghe Movilă, frate bun al suszisului principe; acest arhiepiscop numește și consacră pe episcopii săi. Deși e moldovean și de rit ortodox, nu recunoaște ca superior «al său» pe patriarhul din Constantinopol și nici pe alt patriarh din Orient”.

Domnitorul Vasile Lupu, „orânduitor al întregii vieți ortodoxe”

Pe domnitorul Vasile Lupu al Moldovei, Nicolae Iorga îl numește „orânduitor al întregii vieți ortodoxe, supraveghetor al ei de fiecare clipă, răsplătitor darnic, dar și pedepsitor fără cruțare, făcător și răsturnător de patriarhi, găzduitor al fruntașilor Bisericii răsăritene, convocator de sinoade și îndreptător al credinței prin hotărârile acestor adunări ținute în umbra lui”, considerând că „merită un mare loc în istoria întregii lumi ortodoxe”.

În timpul domniei sale, la 1 iulie 1639, a reușit să impună pe mitropolitul Varlaam al Moldovei drept unul dintre cei trei candidați pentru scaunul de patriarh ecumenic.

Între 15 septembrie și 27 octombrie 1642, la Iași a avut loc un sinod panortodox organizat de Patriarhia Ecumenică cu sprijinul material al domnului Vasile Lupu. IPS Antonie Plămădeală al Ardealului cataloga acest sinod drept „eveniment mondial”: „Într-o vreme în care între popoarele ortodoxe măcinate ba de catolicism și uniație, ba de sărăcie și de opresiune, Moldova și moldovenii puteau oferi un echilibru stabil, o capacitate de gândire măsurată și dreaptă, capabilă de un arbitraj și mediere în probleme spinoase, controversate”.

Primul patriarh al Ierusalimului care a săvârșit slujba Sfântului și Marelui Mir la Iași, în 1643, a fost Teofan al III-lea, „cu cheltuiala voievodului Vasile”. Un semn al independenței față de Patriarhia Ecumenică este faptul că Bisericile din Țara Românească și Moldova procurau Sfântul și Marele Mir de la Patriarhia Alexandriei, Kiev, Rusia, Ohrida, Ipek, Halici sau din Serbia. Patriarhul Dositei al Ierusalimului îl elogia pe Vasile Lupu, „acel om iubitor de Hristos, care a făcut o faptă împărătească, pentru că de la căderea Constantinopolului nici un basileu sau domnitor nu a făcut atâta bine scaunului patriarhal de Ierusalim”.

Dimitrie Cantemir, în „Descriptio Moldaviae”, arată viața bisericească din Moldova: „Mitropolitul Moldovei are în Biserica Răsăritului un anumit rang pe care alții nu-l au. Căci dacă nu se bucură de titlul de patriarh, nici nu este supus vreunuia dintre patriarhi. Într-adevăr, cu toate că primește binecuvântarea de la patriarhul Constantinopolului, totuși nici nu poate fi ales de acesta, nici scos din scaun, nici nu este obligat ca toți ceilalți mitropoliți să aștepte ceea ce se numește aprobarea marii biserici constantinopolitane. Asupra celui ales, după ce a căpătat încuviințarea domnului, trei episcopi ai Moldovei își pun mâinile și, trimițând scrisoare patriarhului, îi aduc la cunoștință că Cutare sau Cutare, om cucernic, cinstit și învățat, a fost ales, cu ajutorul cerut Sfântului Duh și nu în vreun alt chip care ar depinde de voința omului. La fel face și domnul printr-o scrisoare anume către patriarh, rugându-l să întărească cu binecuvântarea lui pe cel nou uns în această slujbă, lucru pe care patriarhul nu-l poate refuza în nici un fel, ci trebuie să îndeplinească întru totul dorința domnitorului”.

Într-o scriere din 1723, Mitropolia Moldovei apare „nesupusă și neplecată nici unei eparhii” și „au așezat-o să fie ca un patriarh precum este Ohridul și Chiprul”, ea „nu este plecată nici unui patriarh” și „nu se pleacă nici Ohridului, nici Constantinopolei”. Un sinod ținut în Moldova în anul 1752 prevedea dreptul mitropoliei „să fie ca și Ohridul, nesupusă nicăierea”.

â–²Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, cel dintâi ocrotitor al moldovenilor

Mucenic din secolul al XIV-lea care a pătimit în Cetatea Albă, Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava a fost canonizat de evlavia populară și cinstit drept cel dintâi ocrotitor al moldovenilor. Moaștele sale au fost aduse de domnitorul Alexandru cel Bun din Cetatea Albă în biserica Mirăuților ce servea drept catedrală mitropolitană în cetatea sa de scaun, Suceava. Zilele de prăznuire a sfântului au fost stabilite tot de Biserica moldoveană. Cea mai veche dintre zilele de cinstire a sfântului mucenic este 24 iunie, pomenirea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, amintită în secolul al XVI-lea. Cazania Sfântului Mitropolit Varlaam, apărută la Iași în 1643, arată că Sfântul Ioan de la Suceava se pomenea joi, după Rusalii. Letopisețul Țării Moldovei al lui Grigore Ureche amintește că sfântul se prăznuiește „miercuri și joi în săptămâna Rusaliilor”. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în 1950, ca Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava să fie pomenit în ziua de 2 iunie, ca amintire a minunii salvării cetății Sucevei din anul 1622. (articol de Alexandru BRICIU, ‘Ziarul Lumina’, Joi, 04 Martie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente