Minunea Nașterii arată măreția smereniei

„Nu-l căutați pe Cel viu între cei morți.” Nu cunosc nici o altă frază de bucurie mai grandioasă, de măreție a dumnezeirii, la care noi suntem chemați a lua parte. Nu cunosc nici o altă frază, din tot ce s-a exprimat vreodată în cuvinte, care să redea mai total destinul pe care Dumnezeu ni-l dăruiește, ridicându-ne peste moarte, la viața veșnică. Se poate imagina o victorie mai strălucită decât biruința vieții asupra morții? O dovadă mai desăvârșită de dragoste, pe care numai un Părinte o arată fiilor Săi?

Începutul se află în Noaptea Minunilor

Scrierile Sfinte conțin cu adevărat înțelepciunea definitivă, sensul adevărat și nepieritor, temelia pe care s-a clădit întreaga existență umană, des­chizând perspective de neînlocuit, drumul spre eternitatea pe care Dumnezeu o dăruiește din bunătatea Sa infinită creației Sale. Sunt Cărțile bucuriei, nădejdii noastre. Dar mai ales sunt cărțile biruinței, ale Începutului vieții fără sfârșit.

Începutul se află într-o iesle săracă, în care un Prunc mititel, cum spune colindul, se naște pentru a-și asuma jertfa care ne va răscumpăra. Începutul se află în Noaptea Minunilor, cum o numește Rilke. E o realitate infinit mai complexă decât cea cu care omenirea s-a obișnuit în exis­tența ei lipsită de inocență. Pompa superficială, lăudăroasă, pseudograndoarea, pseudogloria, nu înseamnă nimic, nu spune, nu ne aduce nimic. E o goliciune măiestrit ascunsă sub nimicnicie, ca în povestea lui Andersen despre hainele împăratului. Da, Pruncul ar fi putut veni ca un împărat puternic, cu oști, cu falsă măreție, banală, arogantă, cum vedem de atâtea ori. Ar fi putut coborî într-un palat strălucitor, orbind omenirea, înspăimântând-o cu puterea Lui. O, dar în câte feluri ar fi putut descinde în mijlocul omenirii, întovărășit de cohorte de curteni, de sclavi, de supuși umili, aducând cu sine spaima, ca orice dominație tiranică, ce-și impune ordinea ei. Dar iată, a venit un Prunc nevinovat, într-o iesle pe care o încălzea suflarea animalelor, sub privirile înduioșate ale păstorilor. Miracolul Nașterii în ieslea săracă rămâne faptul definitiv al istoriei. El depășește prin simplitatea și adâncimea sa orice alt eveniment pe care l-a cunoscut omenirea. Este cotitura unică a istoriei, având o semnificație ce depășește omenescul, obișnuitul. Simplitatea aparentă a cuvintelor nu poate înșela. Căci Miracolul Nașterii arată măreția smereniei. Oricât ar părea de contradictorii aceste noțiuni, ele alcătuiesc de fapt o unitate, cea mai perfectă unitate. Nimic nu poate fi mai grandios decât smerenia, care evidențiază cât de înalte, peste toate noțiunile limitate și superficiale ale pământenilor, sunt dăruirea de sine, jertfa și ge­nerozitatea.

Pruncul născut în iesle ne învață smerenia desăvârșită

Îngerii au slăvit miracolul împreună cu păstorii, cu magii, cu întreaga creație, închinându-se Pruncului Dumnezeiesc pe paiele ieslei sărace, un Prunc firav dându-ne o lecție unică de smerenie. El ne-a arătat că Dumnezeu nu ni se impune, că ne vrea liberi, neobligându-ne la nici o decizie, că dăruindu-ne dragostea Sa infinită așteaptă doar un semn, dragostea noastră pe care s-o arătăm, la rândul nostru, și semenilor, în comuniunea mântuitoare cu ei! Căci nimeni nu se poate mântui singur. Drumul către cer îl putem face numai împreună cu ceilalți, într-o libertate deplină, și nu impunându-ne ideologii impregnate de ură și dispreț.

Deasupra strălucea Steaua îndreptându-și razele spre ieslea care, în acea clipă, era centrul omenirii. Se auzeau de undeva de sus din cer cântece îngerești: „Pe pământ pace și între oameni bună învoire…” Cei trei crai s-au închinat aducându-și darurile, aur, smirnă și tămâie. Apoi s-au întors pe alt drum, pentru că dușmănia, ura începuseră deja împotriva unui Prunc Nevinovat, culminând cu răstignirea Sa pe cruce. Pe care și-o arată mereu și astăzi…

„Să se nască și să crească, să ne mântuiască”, spune colindul. Pruncul din ieslea umilă, încălzit de modestia păstorilor, luminat de Steaua care se oprise deasupra Betleemului, a venit să ne redăruiască veșnicia, pe care necugetarea noastră o pierduse. Există oare o dovadă mai cutremurătoare a atotputerniciei pline de milostivire? Ea ne scapă de obsesia că lumea e me­ni­tă să dispară, pentru că și-a pierdut sensul total. Naș­te­rea Pruncului ne învață că există un sens total, că nu putem afirma „totul e nea­devăr”, așa cum remarcă și filozoful german Adorno. Chiar dacă ne arogăm dreptul la întrebările proprii, cărora nu le găsim totdeauna răspunsul, Nașterea Domnului reprezintă Adevărul, dincolo de toate speculațiile noastre. Ea e răspunsul la cea mai mare întrebare a omenirii. Un răs­puns nepieritor pe care se spri­jină întreaga existență a lumii. Steaua care a luminat odi­nioară, călăuzind drumul magi­lor, luminează și astăzi… Toate erau deci bune foarte, se spune și ar fi putut rămâne astfel, dacă șarpele nu i-ar fi întins Evei mărul. Astfel a intrat răul în creația celor „bune foarte”. Omenirea a pierdut odinioară dreptul la nemurire, datorită păcatului strămoșilor ei, care ne­socotiseră porunca Creato­ru­lui, lăsându-se ispitiți de diavol. Neascultarea și nesocotința au consecințe catastrofale. Dar Dumnezeu, în mila Sa, a mai dat creaturii Sale o șansă, cea de a redobândi viața în veșnicie, trimițând pe Însuși Fiul Său, care cu prețul sacrificiului unic în toată istoria neamului omenesc a restaurat firea acestuia pentru a o readuce la ceea ce trebuia ea de la început să fie.

Se spune, și nu degeaba, că îngerii cântau: „Pe pământ pace și între oameni bună învoire”. Așa citim, așa auzim în colinde, adevărate compendii unice de teologie. Oare acest imn îngeresc a fost adoptat de lumea noastră, pe care am dori-o pătrunsă de o schimbare capitală a direcției traiectoriei, pe drumul apropierii de desăvârșire? Din păcate, nicidecum. Istoria, această ilustrare nefericită a imperfecțiunii umane, spune cu totul altceva. Omul are libertatea de a alege între bine și rău, între a asculta cântarea îngerilor și porunca lui Irod. Oare cei care pleacă urechea la porunca demonicului rege nu sunt mult mai numeroși decât cei pentru care imnul îngeresc a trasat o cale nouă nefericitului neam omenesc?

Crăciunul, sărbătoarea întregului univers

Odinioară, tragicul poet Hölderlin mărturisea: „Acolo unde există primejdia, crește și posibilitatea de salvare”. Cu tot tragismul lui, era un optimist. Optimism îndreptățit de lumina stelei care a luminat ieslea și ne luminează și pe noi, în conti­nuare. Ea renaște într-o realitate a aspirației către o lume nepătată, în care binele și frumosul sunt coordonatele definitive. Prin Nașterea Domnului, „Persoana dumnezeiască intră în relația nemijlocită cu noi, oamenii, ca persoană omenească” (D. Stăniloae, „Dogmatica”, II.). Este un fapt istoric, nu un produs al unei oarecare imaginații, așa cum se încearcă uneori deni­grarea începutului unei ere noi pentru noi toți. O sărbătoare a întregului univers, a pământului a cărui față a schimbat-o, a cerurilor care spun, care cântă odată cu noi bucuria biruinței asupra răului, semnificația grandioasă, unică a Întrupării care a făcut posibilă îndumnezeirea firii omenești. O săr­bătoare a venirii Transcen­dentului în mijlocul nostru, devenit realitatea noastră coti­diană, certitudinea fundamentală a existenței, pe care Îl vedem și Îl primim alături, promisiune a eternității. Căci „Iată, Eu stau la ușă și bat”. Crăciunul este Sărbătoarea iubirii, a împărtășirii bucuriei cu ceilalți. Ne adunăm în jurul bradului împodobit, colindăm, ne spunem vestea cea mare, cântăm împreună cu corul înalturilor: „Astăzi a venit Hristos, Mesia cel luminos, lăudați și cântați și vă bucurați!” Îl primim pe Moș Crăciun care ne aduce daruri și fiorul unor clipe de sărbătoare cosmică, de măreție și strălucire. Omenirea are nevoie de acest fior, anticipând viața în veșnicie. Deschizând larg ușa sufletului pentru a-l adăposti pe Fiul lui Dumnezeu, în toată smerenia noastră, ca odinioară ieslea modestă pe care a luminat-o steaua călăuzitoare, să lăsăm vocile îngerilor să răsune și azi, purtând în suflet și celelalte cuvinte care au pecetluit definitiv destinul omenirii: „Nu-l căutați pe Cel Viu printre cei morți!” (Articol publicat în ziarul Lumina de Duminică din data de 25 decembrie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente