Mesajul papei Benedict al XVI-lea pentru Postul Mare, 2006

Preaiubiti frati si surori!

Postul Mare este timpul privilegiat al pelerinajului interior spre cel care este izvorul milostivirii. Este un pelerinaj in care el insusi ne insoteste prin pustiul saraciei noastre, sustinandu-ne in drumul spre bucuria intensa a Pastelui. Si in ‘valea intunecata’ despre care vorbeste Psalmistul (Ps 23, 4), in timp ce ispititorul ne sugereaza sa disperam sau sa ne punem o speranta iluzorie in lucrarea mainilor noastre, Dumnezeu ne pazeste si ne sustine. Da, Domnul asculta si astazi strigatul multimilor infometate de bucurie, de pace, de iubire. Ca in orice epoca, ele se simt abandonate. Si totusi, chiar si in dezolarea mizeriei, a singuratatii, a violentei si a foamei, care lovesc fara deosebire batrani, adulti si copii, Dumnezeu nu permite ca intunericul ororii sa stapaneasca. Intr-adevar, asa cum a scris iubitul meu predecesor Ioan Paul al II-lea, exista o ‘limita divina impusa raului’ si este milostivirea, informeaza catholica.ro. In aceasta perspectiva am voit sa asez la inceputul acestui mesaj observatia din Evanghelie, conform careia ‘Iisus, vazand multimile, i s-a facut mila de ele’ (Mt 9, 36). In aceasta lumina as vrea sa ma opresc sa reflectez asupra unei chestiuni foarte dezbatute printre contemporanii nostri: chestiunea dezvoltarii. Si astazi ‘privirea’ emotionata a lui Hristos nu inceteaza sa se indrepte spre oameni si spre popoare. El ii priveste stiind ca ‘planul’ divin prevede chemarea lor la mantuire. Iisus cunoaste cursele care se opun acestui plan si i se face mila de multimi: decide sa le apere de lupi chiar cu pretul vietii. Cu acea privire, Iisus imbratiseaza pe fiecare si multimile si pe toti ii incredinteaza Tatalui, oferindu-se pe sine insusi ca jertfa de ispasire.

Luminata de acest adevar pascal, Biserica stie ca, pentru a promova o dezvoltare deplina, este necesar ca ‘privirea’ noastra indreptata spre om sa se masoare dupa privirea lui Hristos. De fapt, in nici un mod nu este posibil de a desparti raspunsul dat necesitatilor materiale si sociale ale oamenilor de satisfacerea necesitatilor profunde ale inimii lor. Acest lucru trebuie subliniat cu atat mai mult in aceasta epoca a noastra de mari transformari, in care percepem in maniera tot mai vie si urgenta responsabilitatea noastra fata de saracii din lume. Deja, veneratul meu predecesor, papa Paul al VI-lea, identifica in mod precis defectiunile subdezvoltarii ca o sustragere de umanitate. In acest sens, in enciclica ‘Populorum progressio’ el denunta ‘lipsurile materiale ale celor care sunt privati de minimul vital si de lipsurile morale ale celor care sunt mutilati de egoism…, structurile asupritoare, fie ca provin din abuzurile posesiei si din cele ale puterii, fie din exploatarea muncitorilor si din nedreptatea tranzactiilor’. Ca antidot impotriva acestor rele, Paul al VI-lea sugera nu numai ‘consideratia marita a demnitatii celorlalti, orientarea spre spiritul de saracie, cooperarea la binele comun, vointa de pace’, ci si ‘recunoasterea din partea omului a valorilor supreme si a lui Dumnezeu, care este izvorul si sfarsitul lor’. Pe aceasta linie, papa nu ezita sa propuna ‘mai ales credinta, dar al lui Dumnezeu primit de buna vointa a omului, si unitatea in dragostea lui Hristos’. Asadar, ‘privirea’ lui Hristos indreptata spre multime ne impune sa afirmam adevaratele continuturi ale acelui ‘umanism plenar’ care, tot conform lui Paul al VI-lea, consta in ‘dezvoltarea omului intreg si a tuturor oamenilor’. Pentru aceasta, prima contributie pe care Biserica o ofera dezvoltarii omului si a popoarelor nu se reduce, in esenta, la mijloace materiale sau la solutii tehnice, ci la vestirea adevarului lui Hristos care educa mereu constiintele si invata demnitatea autentica a persoanei si a muncii, promovand formarea unei culturi care sa raspunda cu adevarat la toate intrebarile omului.

In fata teribilelor provocari ale saraciei din marea parte a omenirii, indiferenta si inchiderea in propriul egoism sunt intr-un contrast intolerabil cu ‘privirea’ lui Hristos. Postul si pomana, pe care, impreuna cu rugaciunea, Biserica le propune in mod special in timpul Postului Mare, sunt ocazie propice pentru a ne conforma acelei ‘priviri’. Exemplele sfintilor si multele experiente misionare care caracterizeaza istoria Bisericii constituie lamuriri pretioase cu privire la modul cel mai bun de a sustine dezvoltarea. Si astazi, in timpul interdependentei globale, se poate constata ca nici un plan economic, social sau politic nu inlocuieste acea daruire de sine pentru celalalt in care se exprima dragostea. Cel care actioneaza conform acestei logici evanghelice traieste credinta ca prietenie cu Dumnezeul intrupat si, asemenea Lui, ia asupra sa necesitatile materiale si spirituale ale aproapelui. Il priveste ca mister incomensurabil, vrednic de infinita grija si atentie. Stie ca acela care nu-l da pe Domnul da prea putin, asa cum spunea fericita Tereza de Calcutta: ‘Prima saracie a popoarelor este aceea ca nu-l cunosc pe Hristos’. De aceea, trebuie gasit Dumnezeu in chipul milostiv al lui Hristos: fara aceasta perspectiva, o civilizatie nu se construieste pe temelii solide.

Gratie barbatilor si femeilor ascultatori fata de Duhul Sfant, in Biserica au aparut multe opere de caritate, menite sa promoveze dezvoltarea: spitale, universitati, scoli de formare profesionala, microactiuni. Sunt initiative care, mult inainte de alte exprimari ale societatii civile, au dat dovada preocuparii sincere pentru om din partea persoanelor stimulate de mesajul evanghelic. Aceste opere arata un drum pentru a conduce si astazi lumea spre o globalizare care sa aiba in centrul sau adevaratul bine al omului si astfel sa conduca la pacea autentica. Cu aceeasi milostivire a lui Iisus fata de multimi, Biserica simte si astazi ca misiune proprie aceea de a cere celui care are responsabilitati politice si are in maini fraiele puterii economice si financiare sa promoveze o dezvoltare bazata pe respectarea demnitatii oricarui om. O verificare importanta a acestui efort va fi libertatea religioasa efectiva, nu inteleasa doar ca posibilitate de a-l vesti si a-l celebra pe Hristos, ci si de a contribui la edificarea unei lumi animate de dragoste. In acest efort se inscrie si consideratia efectiva a rolului central pe care il desfasoara valorile religioase autentice in viata omului, ca raspuns la cele mai profunde intrebari ale sale si ca motivatie etica fata de responsabilitatile sale personale si sociale. Acestea sunt criteriile pe baza carora crestinii vor trebui sa invete si sa evalueze cu intelepciune programele celui care ii conduce.

Nu putem sa ascundem faptul ca au fost facute greseli in decursul istoriei de multi care se proclamau discipoli ai lui Iisus. Nu rareori, in fata pericolului unor probleme grave, ei au crezut ca mai intai ar trebui sa imbunatateasca pamantul si apoi sa se gandeasca la cer. Tentatia a fost aceea de a considera ca in fata unor urgente apasatoare in primul rand ar trebui sa se ia masura de a schimba structurile externe. Acest lucru, pentru unii, a avut consecinta transformarii crestinismului intr-un moralism, inlocuirea lui ‘a crede’ cu ‘a face’. De aceea, pe buna dreptate, predecesorul meu de venerata amintire, Ioan Paul al II-lea, spunea: ‘Astazi este tentatia de a reduce crestinismul la o intelepciune pur umana, aproape la o stiinta a bunei trairi. Intr-o lume puternic secularizata a avut loc o treptata secularizare a mantuirii, motiv pentru care exista o batalie pentru om, insa pentru un om injumatatit. In schimb noi stim ca Iisus a venit sa aduca mantuirea integrala’.

Tocmai la aceasta mantuire integrala vrea sa ne conduca Postul Mare in vederea victoriei lui Hristos asupra oricarui rau care il oprima pe om. Indreptandu-ne spre Invatatorul divin, convertindu-ne la el, experimentand milostivirea sa gratie sacramentului Reconcilierii, vom descoperi o ‘privire’ care ne patrunde in adancime si poate sa reanime multimile si pe fiecare dintre noi. Ea reda increderea celor care nu se inchid in scepticism, deschizand in fata lor perspectiva vesniciei fericite. Asadar, deja in istorie Domnul, chiar si atunci cand ura pare ca domina, face sa nu lipseasca marturia luminoasa a iubirii sale. Mariei, ‘izvor viu de speranta’ (Dante Alighieri, Paradisul, XXXIII, 12) ii incredintez drumul nostru din Postul Mare pentru ca sa ne conduca la Fiul sau. In mod deosebit incredintez ei multimile care si astazi, incercate de saracie, invoca ajutor, sprijin, intelegere. Cu aceste sentimente, impart tuturor din inima o binecuvantare apostolica speciala.

Vatican, 29 septembrie 2005

Benedict al XVI-lea

Comentarii Facebook


Știri recente