Întristată Familie a Părintelui Constantin Mihoc,
Întreaga noastră viață este o taină și o minune a bunătății lui Dumnezeu. Intrarea și ieșirea noastră din această existență pământească trecătoare sunt alese de Stăpânul vieții noastre după a Lui înțelepciune și milostivire negrăită.
Mutarea la viața cea veșnică și fericită a dragului nostru părinte Constantin ne pricinuiește durere, pentru că este o despărțire care s-a petrecut în mod atât de neașteptat. Dar chipul cald și luminos al părintelui nu îl putem uita. Jertfa lui, evlavia vieții lui, cumințenia ascultării, bucuria dăruirii de sine, toate acestea ni le-a lăsat nouă. Noi știm că părintele nostru Constantin este viu, căci sufletul nostru continuă să trăiască și după moarte. Știind că nemurirea sufletelor noastre a devenit veșnică bucurie prin Învierea lui Hristos, avem nădejde în bunătatea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu față de noi. De aceea în tot ceea ce ni se întâmplă ne străduim să înțelegem ce dorește iubirea Lui cea mare de la noi, ne străduim să pricepem, atât cât putem, care este rațiunea tainică a celor rânduite de El pentru noi. Și noi trebuie să credem cu multă tărie că și dacă motivele evenimentelor rânduite de Dumnezeu nu le putem pricepe și cuprinde cu mintea noastră adesea prea egoistă, totuși răsplățile pe care ni le rânduiește Cel Prea Bun le vom gusta dacă nu ne vom cârti împotriva iubirii lui nemărginite. Pentru că El știe ce și cum să rânduiască fiecăruia și cum să mântuiască ca un Prea Înțelept sufletele noastre, rânduind dincolo de moarte răsplăți negrăite pentru noi cei de aici, întristați de despărțirea de cel drag, nu le putem cunoaște.
În toate și prin toate trebuie să preamărim iubirea de oameni a lui Dumnezeu, să binecuvântăm ca dreptul Iov în toate numele lui Dumnezeu, să săvârșim în toată viața noastră această minune și anume să ne încredințăm unii pe alții iubirii lui Dumnezeu și să credem cu tărie în bunătatea lui cea nemărginită. Să zicem cu toții: „Nu am pierdut pe fiul nostru, pe fratele nostru, pe prietenul nostru, pe slujitorul nostru cel drag, ci l-am dăruit Celui ce ni l-a dat. Viața lui nu s-a sfârșit, ci a fost schimbată într-una mai bună. Nu l-a ascuns pământul, ci cerul l-a primit. Nu s-a despărțit de dragostea noastră, ci va fi cu noi unit prin dragostea cea mare a lui Dumnezeu.”
Să mai avem puțină răbdare și prin mila lui Dumnezeu vom fi toți iarăși împreună. Numai de ne-am asemăna și noi cu acest drag părinte plecat de la noi în curăția virtuții, în jertfelnicia dragostei, în zelul și dorul după Dumnezeu.
Încredințând viața noastră iubirii lui Dumnezeu vom afla tihnă sufletelor noastre. Prin jertfa părintelui Constantin, Dumnezeu va ridica locașul Său de închinare. Și a devenit astfel mai limpede pentru noi că doar prin sfințenia vieții și prin jertfirea noastră personală putem zidi lui Dumnezeu biserici.
Doresc întregii familii precum și nouă tuturor, ca Însuși Domnul să se apropie în aceste grele clipe de inimile noastre și să aprindă cu o putere negrăită lumina bunătății Sale pentru a găsi înlăuntrul nostru izvoarele nesecate ale mângâierii dumnezeiești.
Hristos a înviat!
†LAURENȚIU,
Arhiepiscopul Sibiului și Mitropolitul Ardealului
