Meritul episcopului Melchisedec Ștefănescu în recunoașterea autocefaliei BOR

Astăzi se împlinesc 187 de ani de la nașterea marelui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române Melchisedec Ștefănescu. Acesta a fost un mare luptător pentru unirea Principatelor Române și pentru recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică. Bogatele sale cunoștințe teologice, istorice, didactice, literare și filologice au contribuit la alegerea sa ca membru activ al Academiei Române.

Ales în 1857 deputat în Divanul ad-hoc din partea clerului din Huși, arhimandritul Melchisedec avea să poarte pe umeri gândurile și dorințele celor care își puneau nădejdea în el, fiind convins că „Biserica nu poate avea înrâurire asupra societății românești dacă reprezentanții ei nu binecuvintează mișcările înalte și aspirațiunile mari ale națiunii”. Astfel, a suținut în Divan mai multe deziderate, precum ridicarea morală și materială a clerului, înființarea unei autorități centrale si-nodale pentru treburile duhovnicești și disciplinare, independența Bisericii Ortodoxe Române față de orice chiriarhie străină. Unirea Principa-telor Române în 1859 și cucerirea independenței țării noastre în 1877 au crescut prestigiul României, dar și autoritatea Bisericii, autoritate menționată atât în Constituția promulgată la 30 iunie 1866, care arată că „Biserica Ortodoxă Română este și rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-și însă unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor”, cât și în textul Legii organice din decembrie 1872, numai că această autoritate trebuia recunoscută de către Patriarhia din Constantinopol.

Reformele lui Cuza, în special oprirea închinării de mănăstiri la Muntele Athos și textul din Legea organică ce prevedea autocefalia Bisericii Române, au provocat unele disensiuni în relația cu Patriarhia Ecumenică. Nemulțumirile patriarhului ecumenic au crescut și mai mult în 1882, când Camera Deputaților a luat în discuție problema ridicării Bisericii noastre în rangul de patriarhie (la 9 martie), iar la 25 martie în același an, s-a sfințit pentru prima dată la noi Sfântul Mir, aceasta fiind prerogativa unei Biserici autocefale. Patriarhul ecumenic Ioachim al III-lea (1878-1884) adresează o scrisoare plină de mustrări Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, iar Sfântul Sinod a delegat pe cărturarul episcop Melchisedec Ștefănescu pentru a întocmi răspunsul, care a fost întemeiat pe următoarele considerente: a arătat că învățătura creștină a pătruns pe teritoriul țării noastre înainte de a exista Constantinopolul, a menționat ajutoarele acordate de români de-a lungul istoriei și atitudinea Patriarhiei Ecumenice față de Biserica noastră, în lupta de afirmare și de renaștere națională. Melchisedec Ștefănescu își închide răspunsul susți-nând: „Biserica noastră nu mai crede că Sfântul Duh trebuie să se pogoare mai întâi la Constantinopol sau aiurea și apoi de acolo să-L cerem și să-L dobândim și noi, ci trebuie să-L căutăm și să-L cerem de sus de la Părintele luminilor și dătătorul a tot darul desăvârșit”.

Acest răspuns a deschis calea spre recunoașterea autoce-faliei Bisericii Ortodoxe Române, ceea ce s-a întâmplat la 25 aprilie 1885, sub patriarhul Ioachim al IV-lea (1884-1886), care a primit o nouă scrisoare formulată tot de acest mare ierarh Melchisedec Șefănescu.

„Bărbatul cel mai cu știință printre prelații contemporani”

Timp de 15 ani cât a fost profesor, episcopul Melchisedec a alcătuit pentru seminarele teologice mai multe manuale, a fost un mare pasionat de cercetarea documentelor și a izvoarelor privitoare la istoria Bisericii sau a țării noastre. A făcut numeroase călătorii de studiu în țară și peste hotare, publicând rezultatele cercetărilor sale. A cercetat, de asemenea, viața și faptele unor personalități de seamă din trecutul Bisericii noastre și a avut și preocupări teologice. Astfel, a tradus din limbile germană, greacă și slavonă cărți de slujbă. În afara cercetărilor și a tradu-cerilor sale, a mai scris o mulțime de studii, predici, cuvântări funebre, discursuri, lucrări de disertație, memorii. Importanța deosebită pe care episcopul Melchisedec a acordat-o culturii în general și pregătirii preoților în special reiese și din testamentul său: „Fără cultură, clerul va fi amorțit și stăpânit de prejudicii vulgare și de vicii, iar Biserica va deveni o instituție moartă, destinată numai a însoți pe morți la mormânt. Numai știința unită cu sentimentul adevărat religios va ridica clerul și Biserica noastră la înălțimea cuvenită și la conștiința datoriei”. Datorită pregătirii și bogatelor sale cunoștințe teologice, istorice, didactice, literare și filologice, a fost ales, în ședința din 10 septembrie 1870, membru al Societății Academice Române. Melchisedec Ștefănescu a îmbogățit biblioteca Academiei Române cu multe documente găsite cu prilejul cercetărilor sale, cărți de valoare și chiar cu bogata sa bibliotecă, alcătuită din 2511 volume, împreună cu 83 de manuscrise și 95 monede de aur, argint și aramă. Marele istoric Nicolae Iorga îl numește pe Melchisedec „bărbat cu o chemare științifică netăgăduită”, iar Bogdan Petriceicu Hasdeu, ilustrul istoric și lingvist, scrie despre episcopul Melchisedec că „a fost bărbatul cel mai cu știință printre prelații contemporani și locul său în Academia Română nu e o simplă conveniență politică sau greșeală de adresă. În episcopul Melchisedec strălucea munca literară, iar ca academician va rămâne, în tot dreptul, în Panteonul național, pentru că alegerea lui ca membru activ al Academiei Române nu s-a datorat nici numelui său de familie, nici vreunei influențe lăturalnice, ci numai personalității lui și valoarei reale a operelor pe care le-a conceput și publicat”.

Episcopul cărturar Melchisedec Ștefănescu a păstorit trei eparhii

Născut la 15 februarie 1823 în satul Gârcina, județul Neamț, Mihail Ștefănescu a fost fiul unui preot de țară. După studiile din localitatea natală, a învățat la Seminarul „Veniamin Costachi” de la Iași, pe care l-a absolvit în anul 1843, an în care a fost călugărit, primind numele Melchisedec. Arhimandritul Filaret Scriban, observându-i meritele la învățătură, l-a numit profesor la Socola, iar apoi a fost trimis pentru desăvârșirea studiilor teologice la Academia Teologică din Kiev, pe care a absolvit-o în anul 1851 cu titlul „magistru în teologie și litere”. La întoarcere a fost numit profesor și rector al Seminarului de la Huși. În anul 1857 a fost ales delegat al clerului în Divanul ad-hoc, fiind, alături de frații Scriban, unul dintre cei mai mari apărători ai unirii Principatelor, spunând că unirea este „cerută de unitatea credinței, a limbii, a moravurilor, precum și de identitatea limbii”. În anul 1860 e numit arhimandrit, iar apoi episcop la Huși, unde a rămas trei ani. Din 1864 este numit episcop la nou-înființata Episcopie a Dunării de Jos. În 1879 este ales episcop la Roman, unde păstorește până la moarte (16 mai 1892). (articol de Ioan BUȘAGĂ, „Ziarul Lumina”/15 februarie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente