Mărturisirea de credință și Botezul în Sfintele Evanghelii

În cult se exprimă doxologic învățătura de credință, existând o adevărată simbioză între doctrină, cult și morală – lex credendi, lex orandi, lex agendi. Botezul creștin este fundamentul eforturilor întreprinse pentru realizarea unității Bisericii, precum și temei pentru ‘misiunea în unitate’. Astfel că mărturisirea credinței și cateheza sunt chemate să țină mereu ‘viu și lucrător’ Cuvântul lui Dumnezeu, sfințit prin Hristos. Credința Bisericii este temeiul obiectiv al validității Botezului și deci al lucrării lui mântuitoare. Credința este, de pildă pentru Tertulian, ușa Botezului și materia indispensabilă a acțiunii sale.

Credința și mărturisirea au fost întotdeauna corelative. O mărturisire sub formă de crez a Învierii lui Hristos din Noul Testament este urmată de formula ‘Astfel am propovăduit și voi așa ați crezut’ (1 Cor. 15, 3-11). Această ‘corelație devine clară, afirmă Jaroslav Pelikan, în reiterările și permutările acestor doi termeni, a crede și a mărturisi (adesea în combinație cu un al treilea termen, a învăța), în limbajul crezurilor și mărturisirilor de-a lungul istoriei creștine. Un fragment credal timpuriu, atribuit de obicei secolului al III-lea sau al IV-lea, începe cu cuvintele: (Cineva) mărturisește credința’, iar Crezul apusean de la Sardica, de la mijlocul secolului al IV-lea, deși a fost respins ca heterodox, vorbește despre ‘tradiția și credința și mărturisirea catolice și apostolice’.

Implicațiile comunitare ale fiecărui act sfințitor fac pe teologul Pavel Evdokimov să vadă și în această situație ocazia unui angajament al nașilor față de comunitate, în privința vieții ce urmează să ducă neofitul. Nașii și familia spirituală din Biserică mărturisesc credința câștigată prin Taină, căci copilul nu poate fi considerat separat de părinți – sau chiar de bătrânii lui care au crezut.

Scriptură și Botez

În textele Vechiului Testament erau ascunse în cuvinte Cele trei Persoane ale Sfintei Treimi, dar la Botezul/Teofania Domnului, Ele se revelează ca atare: Duhul lui Dumnezeu în chip de porumbel, peste Fiul, despre Care Tatăl din cer spune: Acesta este Fiul Meu cel iubit. Avem dintr-odată pe Cei Trei împreună, descoperiți de asemenea înainte de momentul în care Iisus urma să-și înceapă propovăduirea, propovăduire în care va vorbi întotdeauna despre Tatăl, va vorbi despre Sine ca despre Fiul și va descoperi pe Duhul Sfânt.

Darul profetic-mesianic, duhovnicesc al lui Iisus este legat de proclamarea dumnezeiască: ‘Tu ești Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit’ (Mc. 1, 11), respectiv ‘acesta este Fiul Meu cel iubit’ (Mt. 3, 17). Ce vrea să ne spună această proclamație a lui Iisus ca ‘Fiu’? Această formulă de adresare preia în mod evident ritualul împărătesc israelit din Ps. 2, 7: ‘Fiul Meu ești Tu, eu astăzi Te-am născut’, care are deja dimensiuni mesianice – ‘Cere de la Mine și-Ți voi da neamurile moștenirea Ta și stăpânirea Ta, marginile pământului’. ‘În momentul întronizării, regele este declarat Fiu al lui Dumnezeu.’ Iisus Domnul S-a înțeles pe Sine, în relația cu Dumnezeul Său și Tatăl, ca Fiul, ca Fiul iubit, ca singurul sau ca Fiul Unul Născut. Iată motivul pentru care Mântuitorul a venit la Ioan, la Iordan, ca să se supună practicii Botezului inițiat de către acesta. Și-a dat prilejul de a fi descoperit în vederea a ceea ce trebuia să urmeze, adică să aibă o mărturie despre Sine, pentru ca învățătura Sa să fie primită de oameni ca din partea lui Dumnezeu. Prodromos e cel care pregătește drumul. Eu sunt Înaintemergătorul, precum a zis profetul: Gătiți calea Domnului, drepte faceți cărările Lui, neteziți văile și dealurile, faceți-le drepte, pregătiți drumul. Eu sunt cel care Îi pregătește drumul, dar nu sunt eu Mesia. Vine după mine Cel ce a fost înainte de mine. Ioan mărturisește astfel eternitatea lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu. Acesta vă va învăța pe voi toate. Eu nu sunt vrednic să-I dezleg nici cureaua încălțămintei. Prin această declarație, Ioan Îl acredita pe Iisus ca Cel ce trebuia să vină.

Mărturia Sfântului Ioan Botezătorul

Sfântul Ioan dezvăluie mulțimilor, uluite și încă nedumerite, apropiata ivire a lui Mesia, Fiul Tatălui, născut mai înainte de toți vecii, care le va dărui prin botez darul Sfântului Duh. Ulterior, adică după Botez, Ioan va da o mărturie și mai completă lui Hristos, dar înainte de această nouă iluminare esența mesajului său cu privire la Iisus va fi axată pe reliefarea rolului de împărțitor al Duhului Sfânt. ‘Tot înainte de Botez, Sfântul Ioan mai descoperă și altă fațetă a personalității lui Mesia, și anume aceea de judecător. Hristos nu se va mărgini să boteze cu Duh Sfânt și cu foc, El va lua lopata în mâini ca să curețe aria și să adune grâul în jitnița Sa, iar pleava o va arde cu foc nestins (Lc. 3, 17; Mt. 3, 12). Botezătorul, precursor al Mântuitorului, folosește aici parabola și exprimarea simbolică spre a arăta rolul lui Mesia care nu se va mărgini la sfințirea naturii umane. El intuiește aici, pe linia profetismului veterotestamentar, caracterul înfricoșător al venirii lui Mesia, coborât printre oameni nu numai spre a aduce pacea, dar și dezbinarea (Lc. 3, 51). Hristos vine spre a curăți aria, care este lumea, spre a face posibilă despărțirea dintre cei ce se vor mântui și ceilalți, oferindu-le însă tuturor posibilitatea de a opta pentru El și de a se salva.’

Deci, pe lângă descoperirea lui Dumnezeu, Care spunea: ‘Acesta este Fiul Meu cel iubit’, se adăuga și Ioan, cu autoritatea lui de profet pe pământ, să-L mărturisească pe Iisus ca pe Cel care trebuia să vină, să fie Mântuitorul. Și aceasta o făcea în momentul în care Mântuitorul ieșea la propovăduire. Am putea zice chiar că Mântuitorului îi trebuia această acreditare din partea unei personalități ca Ioan Botezătorul, în fața poporului. La fel ca și botezul lui Ioan, și botezul primilor creștini era o expresie a pocăinței și credinței (Fapte 2, 38, 41; 8, 12).

Necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi

Întrebarea crucială este dacă putem descoperi în mărturiile legate de botezul lui Ioan vreun argument care să susțină existența unei mărturisiri de credință. În mod direct nu beneficiem de acest aspect, dar indirect există o dovadă care ne poate ajuta în acest sens. ‘Deci, zicea Ioan mulțimilor care veneau să se boteze de el: ‘Pui de vipere, cine v-a arătat să fugiți de mânia ce va să fie? Faceți, dar, roade vrednice de pocăință și nu începeți a zice în voi înșivă: Avem tată pe Avram, căci vă spun că Dumnezeu poate și din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Lc. 3, 7-8). Bineînțeles, versetele acestea nu par a susține la prima vedere existența unei mărturisiri de credință, dar nu trebuie să ne grăbim în afirmarea unei concluzii. Sfântul Ioan spune foarte clar că sunt necesare chiar și pentru acest ‘botez’ roade vrednice de pocăință. Aceste roade pot fi părerea de rău, părăsirea păcatelor și urmarea virtuților. Știm că mulțumile își mărturiseau păcatele înainte de a fi botezați. Și totuși acest verset mai conține un amănunt nu foarte clar la prima vedere: urmarea dreptei credințe. Sfântul Ioan Botezătorul le cere iudeilor să nu fie mândri că sunt singurul popor care crede în adevăratul Dumnezeu. Ceea ce le cere este să lepede mândria și să aibă o credință curată. Indirect, iudeilor li se cere o mărturisire de credință. Nu o mărturisire de credință în existența lui Dumnezeu, și în faptul că mărturisindu-L pe Dumnezeu trebuie să rămână smeriți. La Botezul Domnului, Sfânta Treime este prezentă, dar Ioan, cu mult înainte de acest eveniment, mărturisise dumnezeirea Fiului întrupat și descoperise ucenicilor săi și mulțimilor faptul că Acesta va boteza cu ‘Duh Sfânt și cu foc’. Sfântul Ioan Botezătorul prefigurează cu o subtilitate deosebită ceea ce Mântuitorul va dezvălui direct Apostolilor după Înviere: necesitatea botezării în numele Sfintei Treimi.

Nașterea din apă și din Duh

Dacă Sfinții Evangheliști Matei și Luca ne prezintă genealogia după trup a Domnului nostru Iisus Hristos (Mt. 1 și Lc. 3), spunându-ne cum S-a născut ca om, din Fecioară, Cel ce Se născuse din Tatăl ‘mai înainte de toți vecii’, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan ne spune cum se poate naște omul de la Dumnezeu. Este atât de impresionant a se gândi cât de delicat lucrează Dumnezeu cu omul; nu e nimic forțat, uluitor, artificial în această lucrare. Mai întâi omul, Fecioara, primește să nască pe Dumnezeu după trup, pentru ca apoi Dumnezeu să-l nască pe om din apă și din Duh; mai întâi omul, Iosif îl adoptă pe Fiul lui Dumnezeu făcut Om, pentru ca apoi omul sfințit prin Botez să fie înfiat de Dumnezeu; mai întâi El vine la noi în modul cel mai delicat și mai gingaș imaginabil, ca prunc nevinovat într-o iesle din Betleem, pentru ca noi să putem cât mai firesc să ne apropiem de El și, primindu-L, să fim primiți noi înșine de Dumnezeu. ‘Celor câți L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din dorință trupească, nici din dorință bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut’ (In. 1, 12-13). Taina acestei nașteri din Dumnezeu o dezvăluie Mântuitorul Însuși lui Nicodim: ‘Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva de Sus, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu’ (In. 3, 3). Întrucât Nicodim a fost contrariat de o astfel de afirmație, Mântuitorul îi explică: ‘De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu’ (In. 3, 5). Nașterea ‘de la (sau din) Dumnezeu’ din prologul Evangheliei a IV-a este numită în capitolul al III-lea naștere ‘de sus’, naștere ‘din apă și din Duh’ sau naștere ‘din Duh’. În această lucrare minunată, Dumnezeu este Cel care naște și noi suntem cei care ne naștem. Această naștere din nou, nașterea de la Dumnezeu, are loc prin baia Botezului. Mântuitorul nu S-a botezat pentru a se curăța El, ci pentru a sfinți apele, pentru a putea uni puterea vivificatoare a Duhului Sfânt, Domnul de viață făcătorul, cu apa.

Menționând nașterea din apă și din Duh, Mântuitorul a avut desigur în vedere Taina Botezului, care avea să deschidă omenirii porțile Împărăției, după ce El va fi Înviat din morți. În convorbirea cu Nicodim, Hristos a dezvăluit deci componenta pnevmatică a Împărăției. El a tălmăcit astfel indirect și semnificația Botezului Său, preludiu la întemeierea Împărăției. Pentru a intra în Împărăție, omul va trebui să se schimbe până în adâncurile ființei sale, prefacere împlinită sub acțiunea sfințitoare a Duhului.

Mântuitorul Hristos este cel care ne arată importanța de netăgăduit a Botezului: ‘Cel ce crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi’ (Mc. 16, 16). Răspunsul oamenilor la propovăduire, prin faptul de a crede și de a se boteza, adică prin integrarea lor în Biserică, duce la mântuire. Astfel, în locul temei ‘necredinței’ – ‘a nu crede’, din versetele precedente – din versetul 16 domnește ‘a crede’, precum și semnele pe care le vor putea face cei ce cred ‘în numele’ lui Iisus. Acestea sunt enumerate în versetele 17-19: vindecarea oamenilor demonizați, ‘limbi noi’, abordarea biruitoare a pericolelor, vindecarea celor bolnavi. Biserica, paralel cu porunca misionară pe care o primește de la Cel Înviat, este înzestrată cu puterea – care e roada credinței -de a vindeca bolnavi, de a izgoni elementul demonic din viața oamenilor și de a se opune biruitor diferitelor uneltiri ale naturii sau ale oamenilor.

Noul Testament nu este o carte de ritualuri, nici nu oferă amănunte despre practica creștină primară. Dar în măsura în care informații pot fi obținute indirect, modelul de bază este același. Acest model poate fi regăsit în diferite părți ale Noului Testament.

Credința, ușa Botezului

Credința Bisericii este temeiul obiectiv al validității Botezului și deci al lucrării lui mântuitoare. Credința este pentru Tertulian ușa Botezului și materia indispensabilă a acțiunii sale. Contextul exterior al Tainei este Biserica, ca mireasă a lui Hristos și mamă a credincioșilor; contextul interior, în subiectul primitor, este credința. Dar credința nu ca o atitudine subiectivă, ci credința Bisericii mărturisită personal și trăită. De aceea nu este suficient pentru a admite la Botez pe eretici și schismatici, ca ei să-și manifeste dorința lor de a reintra în unitatea Bisericii; trebuie verificat atent dacă ei recunosc și mărturisesc, de la expunerea dorinței, adevărata credință, adică credința Bisericii. Numai cu această condiție ei se pot apropia de Taina Botezului. Credința eclesială baptismală este aceea care permite să distingem între o baie obișnuită și Taina Botezului. ‘Întinăciunile păcatelor nu sunt șterse în acest mister mântuitor, subliniază Sfântul Ciprian, în același mod ca murdăriile pielei într-o baie corporală și profană… Altul este modul în care este spălat pieptul credinciosului și altul acela în care sufletul omului este purificat prin meritele credinței.’ Credința eclesială ține de ființa Botezului, așa cum ține, de altfel, de ființa fiecărei Taine, fiindcă Tainele sunt ale Bisericii și exprimă credința și lucrarea Bisericii în lume pentru mântuirea celor încorporați în Hristos. (Articol publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 28 august 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente

Episcopia Canadei: Conferințele Postului Mare, online

Episcopia Ortodoxă Română a Canadei vă invită la seria de întâlniri duhovnicești „Conferințele Postului Mare 2021 – «Prin ușile pocăinței spre bucuria Învierii»”. Întâlnirile vor fi transmise online (via Zoom/Facebook) în primele cinci duminici ale…