În ziua „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1714 Constantin Brâncoveanu urma să împlinească vârsta de 60 de ani. Încă de la începutul anului se pregătise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales că în același an aniversa și 25 de ani de domnie. În dimineața zilei de 15 august 1714, desfigurați de tortură, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și ginerele Ianache erau purtați de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască. „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ți lepezi credința”, auzi Mateiaș, printre suspine, glasul părintelui său. În acel moment simți o forță și o liniște necunoscute până atunci: „Vreau să mor creștin! Lovește!”.
În vara anului 1914 se împlineau 200 de ani de la decapitarea domnitorului Constantin Brâncoveanu, la Istanbul, de către turci. IPS Conon Arămescu Donici, mitropolitul primat al României a considerat că momentul trebuie marcat cu o slujbă de pomenire, în spiritul bunei tradiții ortodoxe. Exista însă o problemă: nu se cunoștea cu certitudine locul de veci al domnitorului. De fapt, dacă era să se țină seama doar de documentele oficiale, trupul lui Brâncoveanu fusese înghițit de apele Bosforului, unde fusese aruncat de turci după execuție.
Existau însă și unele motive să se creadă că domnitorul își doarme somnul de veci în țara sa. Iar cel mai puternic era lespedea albă neinscripționată, care acoperea un misterios mormânt din biserica Sfântul Gheorghe Nou, împodobită doar cu un chenar cu motive florale, dar care avea gravată, foarte discret, și stema Țării Românești.
Pentru a elucida misterul, mitropolitul primat a apelat la reputatul istoric Nicolae Iorga. Analizând cu minuțiozitate toate detaliile mormântului, dar în special candela de argint atârnată deasupra lespezii funerare, pe care erau gravate, cu litere foarte mici, cuvintele: „Această candela, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod și iaste făcută de Doamna Mării Sale Maria, carea și măria sa nădăjduieste în Domnul iarăși aici să i se odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720)”, Iorga a concluzionat că este vorba, cu siguranță, de locul de veci al strălucitului domnitor al Țării Românești.
La 15 august 1914 mitropolitul Conon Arămescu a săvârșit slujba parastasului la mormântul voievodului martir, prima dată în mod oficial. Tot cu acel prilej, Nicolae Iorga a prezentat întâia oară în mod public și cuprinzător o expunere a biografiei lui Constantin Brâncoveanu și a înfloritoarei sale epoci.
Optsprezece ani mai târziu (1932), pentru confirmarea definitivă a concluziilor lui Iorga, lespedea de marmură albă de la biserica Sfântul Gheorghe Nou a fost dată la o parte, iar osemintele analizate de specialiști. Concluziile au clarificat definitiv misterul mormântului necunoscut: în mormânt se aflau osemintele unui bărbat „nu foarte în vârstă”, iar „o vertebră cervicală prezenta urmele unei tăieturi”, fapt care indica decapitarea.
Ce se întâmplase cu 200 de ani înainte? Pentru care motive fusese, de fapt, masacrată familia voievodului Constantin Brâncoveanu?
Urmașul legitim al împăraților bizantini
Teroarea și eliminarea fizică erau metodele cele mai folosite de diplomația otomană pentru stabilirea de raporturi avantajoase cu țările aflate în sfera de influență a Înaltei Porți. Detențiile și execuțiile domnilor țărilor vasale nu erau un fapt nemaipomenit pentru locuitorii Istanbulului. Spectacolele sângeroase oferite cu generozitate publicului de către sultani viza, pe de o parte, înăbușirea oricărei dorințe de independență a viitorilor domni, cât și întărirea încrederii populației otomane în puterea unui imperiu care dădea semne tot mai evidente de agonie.
Într-o asemenea atmosferă politică și-a început domnia Constantin Brâncoveanu, strălucitul domn al Țării Românești, între anii 1689-1724. Deși aflat într-o zonă de ciocnire a intereselor a trei mari puteri – Imperiul Otoman, Imperiul Rus și Imperiul Habsburgic – voievodul a reușit, printr-o excepțională diplomație, să păstreze o semiautonomie și să evite transformarea țării sale într-un teatru de război pe durata lungii domnii de 25 de ani.
Epoca Brâncoveanu constituie fără nici un dubiu una din filele demne și luminoase ale istoriei românești, sub toate aspectele, chiar și în felul în care a preferat voievodul să părăsească această viață. Reluând vorbele lui Nicolae Iorga, Constantin Brâncoveanu „a știut, în curs de un sfert de veac, să servească pe turci, de nevoie, fără să părăsească nici un drept al țării sale; a știut să înlăture stăpânirea necondiționata a creștinilor, austrieci, poloni, ruși, asupra pământului românesc; a știut să lege de muntenii săi, prin legături culturale și politice, Moldova; a știut, chiar după ce legăturile politice cu Ardealul au fost rupte, să păstreze încă pe acelea ale culturii cu acest pământ. Și, în același timp, prin acea largă operă de cultură răsăriteană, de cultura în toate limbile Răsăritului, prin găzduirea fruntașilor bisericești ai Orientului, patriarhi, mitropoliți, dascăli, prin operele lui de ctitorie la toate „locurile sfinte”, el a știut, față de regiunile siriene, arabe, caucaziene supuse ori vasale turcilor, ca și față de grecitatea europeană, să înlocuiască pe împărații bizantini de odinioară, ca urmaș legitim al cărora era privit. Domn autonom în țara lui, înconjurat cu prestigiul superior al cezarilor constantinopolitani ai lui Constantin cel Mare, în întreaga lume a Orientului, aceasta a fost situația lui Constantin Vodă Brâncoveanu”.
Viața în schimbul credinței
În ziua „Adormirii Maicii Domnului” din anul 1714 Constantin Brâncoveanu urma să împlinească vârsta de 60 de ani. Încă de la începutul anului se pregătise pentru serbarea fericitului eveniment, mai ales că în același an aniversa și 25 de ani de domnie.
Din nefericire, lucrurile aveau să ia o întorsătură atât de neprevăzută, încât în ziua aniversării sale, domnitorul era purtat în lanțuri, împreună cu fiii și ginerele său, asemenea tâlharilor de rând, pe străzile Istanbulului.
Calvarul începuse cu șase luni înainte când, în Săptămâna Patimilor, Brâncoveanu primea vestea mazilirii sale. În Vinerea Mare porni, escortat de o gardă turcească, către Istanbul, unde, odată ajuns, fu aruncat în temnița Yedikule, împreună cu cei patru fii ai săi și cu vistiernicul Ianache Văcărescu.
În temniță, domnitorul și fiii săi au fost torturați într-un mod aproape imposibil de imaginat în zilele noastre. Astfel, cronicarul spune că pe lângă butucii în care le-au fost prinse mâinile și picioarele, li se cresta pielea capului, presărându-se apoi sare, li se ardea pieptul și tălpile cu fierul roșu, erau bătuți cu bestialitate în fiecare zi. Și tot acest tratament nu avea decât un singur motiv: aflarea sumelor de bani depuse de domnitor în băncile apusene.
După 6 luni de chinuri, turcii au aflat ce doriseră. Imediat s-a hotărât executarea publică a prizonierilor și, ca o probă de sadism extraordinar, ziua fixată a fost 15 august, zi de mare sărbătoare a creștinilor, dar și ziua de naștere a domnitorului și onomastica soției sale, doamna Marica.
Când a transmis această veste întemnițaților solul a mai menționat că „din preamulta milostivire a măritului sultan” muftiul obținuse grațierea, în cazul în care condamnații ar fi părăsit legea creștină și s-ar fi convertit la mahomedanism.
„Vreau să mor creștin! Lovește!”
În dimineața zilei de 15 august 1714, desfigurați de tortură, cu capetele descoperite, îmbrăcați doar în cămăși ponosite și târând după ei lanțurile grele, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi și ginerele Ianache erau purtați de la Yedikule către Serai, pe străzile pline de gură-cască. Ajunși la locul execuției, au fost așezați în fața sultanului Ahmed al III-lea, care a ținut în mod special să participe. Condamnaților li s-a reamintit că își pot cruța viața dacă se dezic de Hristos.
Anton Maria del Chiaro, secretarul florentin al domnitorului, păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: ‘Fiii mei, fiți curajoși, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puțin să salvăm sufletele noastre și să ne spălăm păcatele cu sângele nostru’.
Imediat au fost aliniați și așezați cu capetele pe trunchiuri. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache, sub necruțătoarea secure a călăului. Au urmat apoi capetele fiilor Constantin, Șerban și Radu. Când veni rândul lui Mateiaș, mezinul de numai 11 ani, îngrozit de trupurile care se zbăteau, împroșcând cu sânge în toate părțile și de privirile reci, întipărite pe chipurile fraților săi, ale căror capete fuseseră desprinse de corpuri, se aruncă la picioarele sultanului, promițând că se va face musulman, dacă va fi cruțat.
„Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ți lepezi credința”, auzi Mateiaș, printre suspine, glasul părintelui său.
În acel moment simți o forță și o liniște necunoscute până atunci. Se ridică în picioare, și merse direct către călău, așezându-și capul pe trunchi. „Vreau să mor creștin! Lovește!” În doar câteva clipite capul destrupat al lui Mateiaș avea aceeași expresie rece, parcă nepăsătoare ca a fraților săi.
La urmă, lângă băltoaca de sânge a fiilor săi, ce lucea sub razele amiezii, a fost omorât și bătrânul Constantin Brâncoveanu de aceeași lovitură nemiloasă a călăului.
Oribilul spectacol s-a încheiat, după obiceiul otoman, cu purtarea capetelor în vârful sulițelor, pe străzile Istanbulului, iar trupurile mucenicilor au fost aruncate în mare.
Despre martiriu, în stilul tabloid
Toată scena, petrecută pe malul Bosforului „cu un ceas înainte de amiază” nu a durat mai mult de un sfert de ceas.
Deși a fost un martiriu în toată regula, cu nimic diferit de execuțiile de creștini făcute de împărații romani persecutori, sultanul a fost însoțit de ambasadorii marilor puteri europene – desigur, creștini și ei – Franța, Anglia, Rusia, Imperiul Habsburgic. Poate că frica, puțina credință sau simplul oportunism politic i-a împiedicat pe reprezentanții puterilor europene să reacționeze sau măcar să înțeleagă extraordinarul gest al unui principe creștin. Mai mult, săptămânalul francez Gazette de France, aproape în stilul unui tabloid contemporan, a scris doar despre problema averii din străinătate, tortură și execuție. Despre gestul martiric al domnitorului sau măcar despre eroismul său… nimic. Nici măcar un cuvânt.
La 20 iunie 1992 Biserica Ortodoxa Româna a canonizat pe Martirii Brâncoveni, fixându-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului).
In zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucuresti si Hurezi-Vâlcea ceremoniile de proclamare a canonizării Sf. Martiri Brâncoveni, în prezența membrilor Sf. Sinod și a mii de credincioși, care-și arătau evlavia față de singurul domnitor român care a preferat moartea martirică decât să renunțe la credința strămoșească.
Ce făcea Brâncoveanu cu banii din străinătate?
Perioada de înflorire cunoscută de Țara Românească în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu, numeroasele mănăstiri, biserici și palate ctitorite sau restaurate de el, bogata activitate cărturărească favorizată de Vodă Brâncoveanu au atras atenția turcilor care l-au poreclit „Prințul aurului”. Cele 6 luni de tortură îndurate de Brâncoveanu în Istanbul s-au datorat și refuzului acestuia de a oferi turcilor informații despre sumele și băncile în care banii erau păstrați. Dar ce făcea sau ce intenționa să facă Constantin Brâncoveanu cu banii din străinătate? Un exemplu.
Domnitorul avea depuși la o bancă din Veneția 30.000 de taleri care-i aduceau, anual, o dobândă de 810 taleri. Dobânda era virată către Academia înființată în 1694 la Mănăstirea „Sfântul Sava”, care va deveni, în scurt timp, una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ din sud-estul Europei.
Inteligenta chivernisire a finanțelor țării i-a permis domnitorului, ca pe lângă tributul datorat Porții, să organizeze și o serie de activități filantropice (bolnițele de la mănăstirile Hurezi, Sadova, Colțea etc.) dar și să se implice în susținerea ortodoxiei transilvănene, „asediată” de atacul iezuit ce a urmat semnării unirii cu Roma.
„Să știți c-a murit creștin, Brâncovanul Constantin!”
Sfârșitul mucenicesc al voievodului Constantin Brâncoveanul a impresionat atât de mult pe românii ortodocși, încât încă din 1730 s-a fixat în scris un cântec popular care circula mai demult în Moldova, sub titlul „Istoria Maririi Sale lui Constantin Vodă Brâncoveanu din București”. Însă cea mai cunoscută și mai emoționantă relatare a sfârșitului domnitorului român este cuprinsă în balada populară „Constantin Brâncovanul”, culeasă de Vasile Alecsandri și pe care o reproducem în cele ce urmează:
Brâncovanul Constantin
Boier vechi și domn creștin,
De averi ce tot strângea
Sultanul se îngrijea
Și de moarte-l hotăra,
Căci vizirul îl pâra.
Într-o joi de dimineață,
Zi scurtării lui de viață,
Brâncovanul se scula,
Fața blândă el spăla.
Barba albă-și pieptăna,
La icoane se-nchina,
Pe fereastră-apoi căta
Și amar se spăimânta!
,,Dragii mei, cuconi iubiți!
Lăsați somnul, vă treziți,
Armele vi le gătiți,
Că pe noi ne-a-nconjurat
Pașa cel neîmpăcat
Cu-ieniceri, cu tunuri mari
Ce sparg ziduri cât de tari!’
Bine vorba nu sfârșea,
Turcii-n casă iurușea,
Pe tuspatru mi-i prindeau
Și-i duceau de-i închideau
La Stambul, în turnul mare
Ce se-nalță lângă mare,
Unde zac fețe domnești
Și soli mari împărătești.
Mult acolo nu zăcea,
Că sultanu-i aducea
Lângă foișorul lui
Pe malul Bosforului.
,,Brâncovene Constantin,
Boier vechi, ghiaur hain!
Adevăr e c-ai chitit
Pân-a nu fi mazilit,
Să desparți a ta domnie
De a noastră-mpărăție?
Că de mult ce ești avut,
Bani de aur ai bătut
Făr-a-ți fi de mine teamă,
Făr-a vrea ca să-mi dai seamă!’
,,De-am fost bun, rău la domnie,
Dumnezeu singur o știe;
De-am fost mare pe pământ,
Cată-acum de vezi ce sânt!’
,,Constantine Brâncovene!
Nu-mi grăi vorbe viclene.
De ți-e milă de copii
Și de vrei ca să mai fii,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească.’
,,Facă Dumnezeu ce-a vrea!
Chiar pe toți de ne-ți tăia,
Nu mă las de legea mea!’
Sultanul din foișor
Dete semn lui imbrohor.
Doi gelați veneau curând,
Săbiile fluturând,
Și spre robi dacă mergeau,
Din cuconi își alegeau
Pe cel mare și frumos,
Și-l puneau pe scaun jos,
Și cât pala repezea,
Capul iute-i reteza!
Brâncovanul greu ofta
Și din gură cuvânta:
,,Doamne! fie-n voia ta!’
Cei gelați iarăși mergeau
Și din doi își alegeau
Pe cel gingaș mijlociu,
Cu păr neted și gălbiu,
Și pe scaun îl puneau
Și capul îi răpuneau!
Brâncovanul greu ofta
Și din suflet cuvânta:
,,Doamne! fie-n voia ta!’
Sultanul se minuna:
Și cu mila se-ngâna
,,Brâncovene Constantin,
Boier vechi și domn creștin!
Trei cuconi tu ai avut,
Din trei doi ți i-ai pierdut,
Numai unul ți-a rămas.
Cu zile de vrei să-l las,
Lasă legea creștinească
Și te dă-n legea turcească!’
,,Mare-i Domnul-Dumnezeu!
Creștin bun m-am născut eu,
Creștin bun a muri vreu…
Taci, drăguță, nu mai plânge
Că-n piept inima-mi se frânge,
Taci și mori în legea ta
Că tu ceru-i căpăta!’
Imbrohorul se-ncrunta,
Gelații se nainta
Și pe blândul copilaș,
Dragul tatei fecioraș,
La pământ îl aruncau
Și zilele-i ridicau.
Brâncovanul greu ofta
Și cu lacrimi cuvânta:
,,Doamne! fie-n voia ta!’
Apoi el se-ntuneca,
Inima-i se despica,
Pe copii se arunca,
Îi bocea, îi săruta,
Și turbând apoi striga
,,Alelei! tâlhari păgâni!
Alei! voi feciori de câini!
Trei cuconi ce am avut,
Pe tustrei mi i-ați pierdut,
Dare-ar Domnul-Dumnezeu
Să fie pe gândul meu
Să vă ștergeți pe pământ
Cum se șterg norii la vânt,
Să n-aveți loc de-ngropat,
Nici copii de sărutat!’
Turcii crunt se oțereau
Și pe dânsul tăbărau,
Haine mândre-i le rupeau,
Trupu-i de piele jupeau,
Pielea cu paie-o umpleau,
Prin noroi o tăvăleau,
Și de-un paltin o legau
Și râzând așa strigau:
,,Brâncovene Constantin,
Ghiaur vechi, ghiaur hain!
Cască ochi-a te uita
De-ți cunoști tu pielea ta?’
,,Câini turbați, turci, liftă rea!
De-ți mânca și carnea mea,
Să știți c-a murit creștin
Brâncovanul Constantin!’
Înapoi în țară
Trupurile neînsuflețite ale domnitorului și fiilor și a ginerelui Ianache au fost, pe ascuns, pescuite din mare de creștini și înmormântate în biserica din insula Halki, în biserica Maicii Domnului, zidită de împărații paleologi, dar ajutată cu multe daruri de domnitorul martir.
Cu foarte mari eforturi, doamna Marica Brâncoveanu a reușit să aducă în țară osemintele voievodului, înmormântându-le în una din ctitoriile soțului ei, biserica „Sfântul Gheorghe Nou” din București. De teamă să nu fie profanat de turci, mormântul a fost acoperit cu o lespede de marmură albă, fără însemnele domnești. Doar inscripția discretă cu stema Țării Românești și candela de argint de deasupra mormântului au fost singurele indicii, pe care 200 de ani mai târziu le-a descifrat Nicolae Iorga, că acolo odihnea Sfântul Martir Constantin Brâncoveanu.
(Articol preluat de pe site-ul doxologia.ro)
