Martirii Brâncoveni și victimele comunismului, modele pentru tineri

Poeta Ana Blandiana, inițiatoarea, alături de soțul ei, Romulus Rusan, a Memorialului Victimelor Comunismului și Rezistenței de la Sighet, a susținut, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, conferința pe tema „De la EdiculÄ™ la Sighet. Despre credința și memoria modelelor”, în cadrul Anului comemorativ al Sfinților Martiri Brâncoveni, precum și în cadrul seriei de evenimente care celebrează 90 de ani de la înființarea facultății teologice clujene, informează „Ziarul Lumina”.

Conferința susținută de poeta Ana Blandiana a avut loc luni seară, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, la invitația Înaltpreasfințitului Andrei, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului și Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului.

„Avem între noi un om rar, o ființă sensibilă, dotată cu harul poeziei, cu harul scrisului, care, în vremuri grele, deși slabă ca și constituție, dar puternica prin suflet, a cutezat să înfrunte un sistem dictatorial. Dumneavoastră, marea majoritate sunteți tineri și doar din auzite realizați că acel sistem a fost sistemul celui Rău care a reușit să strecoare în sufletele oamenilor frica și au fost puțini cei care nu mai aveau frică. Doamna Ana Blandiana a fost unul dintre ei. Cine cuteza să spună ceva împotriva lui Ceaușescu și a securității lui? Folosindu-se de darul pe care i l-a dat Dumnezeu, a scris. Îmi aduc aminte de poeziile cu Arpagic, care îl parodiau pe Ceaușescu. Cine ar fi îndrăznit să facă aceasta?”, a remarcat IPS Arhiepiscop și Mitropolit Andrei, care a evocat activitatea Anei Blandiana din perioada de cenzură, precum și cea de după 1989.

De asemenea, ierarhul a arătat că această conferință face o legătură între modelul Sfinților Martiri Brâncoveni, evocați în mod deosebit în acest an, și toți cei care, în închisorile comuniste și-au pierdut viața în speranța unei vieți mai bune.

„Mulți oameni au murit pentru că au dorit o lume mai bună, dar, din păcate, din memoria colectivă icoana lor se șterge. Doamna Ana Blandiana ne ajută să nu uităm și să ne uităm în sus, la modelul lor, începând cu Brâncovenii care și-au mărturisit credința cu viața și până la cei care au pierit în închisoarea de la Sighet și în alte închisori pentru o lume mai bună”, a spus IPS Mitropolit Andrei.

Definirea spiritului românesc

Poeta Ana Blandiana a afirmat că este onorată să vorbească într-un institut teologic, apoi a abordat subiectul conferinței, arătând că „există personalități al căror destin reușește să atingă o valoare simbolică atât de înaltă, încât posteritatea lor rămâne vie pentru simplul motiv că epocile ulterioare simt nevoia nu numai să se raporteze la modelul pe care îl reprezintă, ci să îl reformuleze, iar și iar, în funcție de evoluția istorică, așezându-l în viitorurile succesive ca pe un etalon capabil să îl măsoare. Astfel, în mod evident, Constantin Brâncoveanu este o astfel de personalitate la destinul căruia gândul ni se întoarce nu numai cu pietatea datorată lucrurilor definitiv plasate, ci și cu neliniștea comparației cu noi înșine. E destul să ne gândim la semnificațiile pe care le-a avut, în 1914 bicentenarul martiriului lui, pentru românii cu inima împărțită între Antantă și Tripla Alianță, ca să poată salva ori Transilvania, ori Basarabia”.

Ana Blandiana a arătat că, „înainte de profunda semnificație morală și mistică a morții sale, Constantin Brâncoveanu este simbolul așezării noastre pe locul unde se bat munții în capete”.

Primul dintre cele nouă puncte de acuzare transcrise de Antonio Maria del Chiaro, secretarul lui Brâncoveanu și biograful său, este că întreținea corespondență secretă cu împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia și cu Republica Veneției, pentru că Brâncoveanu a fost domnitorul Țării Românești care pe parcursul a mai bine de un sfert de secol de domnie a reușit, cu infinită inteligență și subtilitate să mențină un echilibru care nu putea fi decât instabil între marile puteri care îl înconjurau”, a remarcat Ana Blandiana, care a subliniat și că, în pofida tuturor vicisitudinilor, domnia lui Brâncoveanu a fost o mare victorie. „Domnia sa a fost în multe privințe miraculoasă și, în pofida tragediei prin care s-a încheiat, a fost o incredibilă victorie”, iar posteritatea sa culturală a fost fără egal.

„Brâncoveanu este cel mai important ctitor din istoria noastră și, în același timp, dovada strălucitoare că puterea artei este mai perenă decât puterea politică și că investiția în spiritualitate și cultură dă adevărata măreție a unei epoci”, a spus Ana Blandiana.

Astfel, când, în 1688, Constantin Brâncoveanu urca pe tronul Țării Românești, era în curs tipărirea Bibliei inițiate de Șerban Cantacuzino, cel mai însemnat monument al literaturii religioase la români, cum avea să scrie istoricul A.D. Xenopol.

„Constantin Brâncoveanu a continuat această operă care reprezintă pentru limba română ceea ce Biblia lui Luther reprezintă pentru limba germană, cum spune Alexandru Zub. A continuat râvna construcției intelectuale a predecesorului său. A adus tiparnițe, a organizat învățământul, iar prin Academia Domnească de la „Sfântul Sava” a schițat, în 1694, prima universitate românească și, neobosit, a construit și a reconstruit în Muntenia, Oltenia, dar și în Transilvania, biserici, mănăstiri și palate, în stilul care îi poartă numele și care este o parte, chiar cea mai frumoasă a definiției sufletului nostru. Arta românească nu poate fi imaginată fără sfertul de secol brâncovenesc, după cum spiritualitatea românească nu poate fi înțeleasă fără moartea sa”, a spus poeta.

O apoteoză creștină

Viața sa a fost una plină de glorie, iar tragedia sfârșitului vieții lui Brâncoveanu a fost transformată, prin puterea credinței în apoteoză, „a trecut din istorie, în calendar, iar din cronici, în legende și balade”, a spus Ana Blandiana.

Deși avea posibilitatea să treacă la islamism, ca preț al salvării vieții, „Constantin Brâncoveanu a refuzat să își negocieze credința, preferând să plătească cu viața obținerea vieții de apoi. S-au păstrat ultimele sale cuvinte adresate fiilor săi, Constantin, Radu, Ștefan și Matei: „Iubiții mei fii, și bunurile și viața ne sunt pierdute. Acum trebuie să ne îngrijim să nu ne pierdem sufletele! Fiți bărbați, iubiții mei și nu vă fie teamă de moarte! Vedeți ce a suferit Hristos pentru noi și de ce moarte a murit. Rămâneți tari în credință și nu vă clătinați, nici pentru viața voastră, nici pentru lumea toată”. Astfel, ceea ce trebuia să arate și să dovedească supremația semilunii asupra Crucii, s-a transformat într-o apoteoză creștină. Cumplita cruzime otomană și cutremurătoarea tărie spirituală a domnului valah, cunoscut de cancelariile occidentale, a făcut înconjurul Europei. Presa continentului, care nu uitase spaima asediului de la Viena, a relatat cu emoție, revoltă și admirație cele întâmplate”, a spus Ana Blandiana.

„Tragedia sa cutremurătoare a devenit, în Carpați, subiect de doine și balade, în care se simte nu numai compasiunea și adeziunea, ci și mândria autorului anonim de a-l avea ca prototip de credință și noblețe a stirpei sale pe acel „boier vechi” și „domn creștin”. În gura poetului țăran, rezumă un ideal istoric și definește un model. Când, în 1992, Biserica Ortodoxă Română l-a canonizat, Brâncoveanu lumina cu sfințenie, de veacuri, în inima țăranului român”, a afirmat poeta.

Ana Blandiana a precizat că idea acestei conferințe privind legătura dintre martirizarea lui Constantin Brâncoveanu și modelul reprezentat de acesta cu modelul reprezentat de victimele comunismului a aparținut Înaltpreasfințitului Andrei: „Fără îndemnul Înaltpreasfinției sale de a vorbi, în cadrul „Anului Brâncoveanu” și despre memorialul de la Sighet, nu cred că aș fi avut curajul să alătur cele două tragedii, totuși, atât de asemănătoare”.

Astfel, în pofida veacurilor care le despart, acestea par că se oglindesc.

„Cum altfel ar putea fi citit refuzul istoricului Gheorghe Brătianu de a-și obține eliberarea cu prețul abjurării propriilor idei despre originea și formarea unității românești. O enigmă și un miracol, poporul român! Marea sa operă despre tradiția istorică privind întemeierea statelor românești trebuia amputată prin eliminarea Basarabiei din demonstrație, pentru ca autorul ei să-și recapete nu numai libertatea, ci și poziția științifica și privilegiile sociale. Nu a acceptat să își negocieze ideile și a murit într-o celulă a închisorii din Sighet, înainte de a împlini 55 de ani. Echivalent cu o sinucidere, refuzul său care îi lipsea pe sovietici de girul științific al ocupării Basarabiei a fost, chiar fără prezența spectaculoasă a călăului și a ambasadorilor occidentali (cazul martiriului Brâncovenilor n.r.), la fel de cutremurătoare. În timp ce Brâncoveanu s-a jerfit pentru a nu rata împărăția lui Dumnezeu, cum spunea un biograf, istoricul Gheorghe Brătianu s-a jertfit pentru a nu infirma adevărul istoriei și construcției naționale. Și într-un caz, și în altul, au făcut-o pentru a nu-și călca legea și credința. În „letopisețul” modelelor noastre, numele lui Gheorghe Brătianu se așează lângă cel al marelui Voievod, ca niște luminoase puncte de sprijin, în formarea noilor generații”, a remarcat Ana Blandiana.

Suferința, un patrimoniu al românilor

În continuare au fost enumerate exemple ale rezistenței în fața abuzurilor securității, ale refuzului celor arestați de a se lepăda de credință, de valorile morale și intelectuale. Între aceste exemple au fost amintiți și cei peste 220 de ierarhi, preoți și călugări, majoritatea ortodocși care au murit în închisori, dintre cei aproximativ 2000 de slujitori ai Domnului arestați între anii 1948-1964, cărora li s-au adăugat cei arestați dintre membrii Oastei Domnului sau marii intelectuali ai întâlnirii mistice „Rugului Aprins”: „Toți acești oameni plăteau cu libertatea, sănătatea și uneori cu viața credința în Dumenzeu”, a remarcat Ana Blandiana.

Poeta, inițiatoare a Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, consideră că este datoria celor din prezent de a nu lăsa să se piardă în uitare aceste sacrificii.

„Cea mai mare victorie a comunismului, de care ne-am dat seama, în mod dramatic, după căderea comunismului, a fost crearea omului fără memorie, a omului nou, a omului cu creierul spălat, care nu trebuia să-și amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism. Memoria este o formă de adevăr și ea trebuia distrusă pentru a putea distruge sau manipula adevărul. Distrugerea memoriei este crimă, în același timp contra rațiunii și contra istoriei, este opera primordială a comunismului”. Astfel, Memorialul de la Sighet este o „școală a memoriei”, care a împlinit anul trecut 20 ani, fiind primul memorial al victimelor comunismului din lume.

„Jubileul sărbătorii primului Memorialul dedicat victimelor comunismului a fost recunoașterea adevărului că memoria nu este un drum spre trecut, ci unul spre viitor, că pentru a avansa, prevenind accidentele, trebuie să privești în permanență în oglinda retrovizoare a memoriei. A învăța înseamnă a-ți aminti, spunea Socrate. A învăța și a reconstitui memoria înseamnă a înțelege că dragostea, care este combustibilul vieții, trebuie să fie mereu mai puternică decât ura, care este combustibilul istoriei, și că, pentru a nu fi suportate în zadar, amintirea și sensul tragediilor trebuie trecute generațiilor următoare, ca un patrimoniu capabil să le îmbogățească. Faptul că, după 300 de ani, modelul Brâncoveanu continuă să existe pentru noi este o dovadă că suntem vii”, a încheiat Ana Blandiana.

În continuare, cei prezenți în sală, preoți, cadre didactice din învățământul universitar și preuniversitar, oameni de cultură, studenți, elevi, au adresat întrebări. Ana Blandiana a răspuns, instituind un veritabil dialog cu cei prezenți. La final, la rugămintea publicului, poeta a recitat din creația sa lirică.

Ca semn al prețuirii pentru „întâlnirea de suflet”, prof. univ. dr. Vasile Stanciu, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca i-a oferit Anei Blandiana placheta dedicată aniversării a 90 de ani de la înființarea facultății.

„Această facultate a avut și ea martirii ei, care nu numai că ne onorează, dar care apasă pe umerii noștri cu o responsabilitate atât de mare, încât nu știm cum și când ne-am putea ridica vreodată la înălțimea demnității lor”, a remarcat pr. prof. Vasile Stanciu, care i-a amintit pe părintele Liviu Galaction Munteanu și pe părintele Florea Mureșan, care și-a sfârșit viața într-o groapă comună la Aiud.

„Tot de la Cluj au mai fost întemnițați și au murit Ilarion Felea, Alexandru Filipașcu, iar părintele Ioan Bunea, care a ieșit din închisoare, a fost și el unul dintre întemnițații de la Balta Brăilei. Iar unii dintre profesorii noști la Școala Doctorală, Isidor Todoran, au avut curajul și demnitatea ca să conducă teze de doctorat despre acești iluștri înaintași ai noștri. În numele lor și în memoria lor, pe care ați evocat-o atât de frumos, dorim să vă oferim o plachetă care ascunde în ea toată istoria de 90 de ani a acestei facultăți, toate durerile ei, dar și toate împlinirile ei”, a spus pr. prof. Vasile Stanciu.

Comentarii Facebook


Știri recente