Măriuca Oteteleșanu, portret de familie

Oare câți dintre cei care își rostesc rugăciunile în fața icoanelor împărătești unicat din Catedrala patriarhală se roagă și pentru sufletul artistului care a zugrăvit aceste opere de artă? Chiar dacă pentru mulți credincioși identitatea acestuia rămâne o enigmă, pentru cunoscători, numele cu rezonanță istorică Ottilia Michail-Oteteleșanu (1885-1974) este sinonimul unui destin artistic excepțional. O mărturisesc documentele de familie și colecția masivă de peste o sută de lucrări salvate de nepoata artistei, pictorița Măriuca Oteteleșanu.

Fiecare vizită în Catedrala patriarhală a Măriucăi Oteteleșanu este o întâlnire cu legendara sa bunică. Parcă o vede aievea cercetând de aproape cele patru icoane în email din catapeteasmă, lucrate de mâinile sale îmbătrânite, în cutele cărora se ascunde praful talentului, și care, la cei 80 de ani, nu și-au pierdut dibăcia. O urmărește imaginar cum își poartă pașii pe piatra cubică până la clopotniță, demnă, verticală, aproape sobră, așa cum a fost o viață întreagă. Apoi, silueta se pierde în vale. Fără să întoarcă capul îndărăt. Fără un cuvânt de rămas-bun; ca o promisiune a unei grabnice revederi.

Cu fiecare „întâlnire” de acest fel, Măriuca simte că întinerește. Nu atât pentru că în ziua despărțirii de Ottilia avea 25 de ani, cât mai ales datorită confortului sufletesc pe care i-l dau amintirile legate de marea plasticiană română. Tăria, puterea de muncă și onestitatea care îi călăuzesc și astăzi drept exemplu. E o întoarcere în timp, un exercițiu de recuperare a memoriei acestei familii de viță nobilă din care se trage și care va dăinui grație celor doi vlăstari, fiii Măriucăi, Matei și Mihai.

Artista de la Curtea Regală

„Toată povestea despre familia noastră mi-a fost istorisită de tata”, își începe evocarea Măriuca Oteteleșanu. Astfel, Ottilia Michail a fost fiica unui respectat medic, de origine aromân, Vasile Michail, și al Eugeniei Răut, descendenta unei familii de nobili polonezi stabiliți în România după anul 1848. „Avem în casă tablourile cu strămoșii noștri, de care copiii mei, când erau mici, se speriau, deoarece, în vechime, portretele se făceau pe fond închis, doar mâinile și fața erau luminoase, restul era întunecat”, spune amuzată pictorița. Continuă cu dezvăluirile referitoare la parcursul artistic al bunicii, care a studiat inițial pianul. În paralel, a urmat cursuri de pictură, iar la îndemnul lui Nicolae Grigorescu, care era prieten cu tatăl său, a mers la studii în străinătate. În anul 1905, regina Elisabeta i-a oferit o bursă la Berlin, la clasa specialistului în email Bastanier. Tot în Germania l-a cunoscut pe Caragiale și în casa acestuia a concertat împreună cu fratele său Emil, la rândul său un pianist talentat. Cu acest prilej, Ottilia îi execută maestrului de care se simțea foarte legată ultimele două portrete. Au urmat doi ani de pictură la Paris, la renumita Academie „Julian”, iar după terminarea studiilor a devenit pictoriță a Casei Regale și protejata, pe linie artistică, a reginei Elisabeta.

În anul 1915, s-a unit pe viață cu Șerban Oteteleșanu, boier de viță veche, care se trăgea din frații Buzești, faimoșii generali ai lui Mihai Viteazul.

„După trecerea în viața veșnică a reginei, bunica a rămas în anturajul Casei Regale. Cu timpul, după cel de-al Doilea Război Mondial, din cauza condiției de artist al curții, dar și prin specializarea rară a tehnicii emailului, Ottilia s-a văzut nevoită să lucreze doar pentru Patriarhie și pentru Comitetul Central. A acceptat să lucreze pentru comitet pentru a-l salva pe bunicul din lagărul comunist. Bunica a lucrat pentru Patriarhie până la vârsta de 80 de ani. La anii ei, un timp, a fost stâlpul familiei, deoarece părinții mei au fost dați afară de peste tot din serviciu, din cauza „originii nesănătoase”. Nouă ani mai târziu s-a stins. A lucrat până în ultima clipă. A fost bolnavă de inimă, dar doctorii nu și-au dat seama. A avut probleme și cu ficatul, deoarece ea lucra în email, iar pigmenții și vaporii toxici au afectat-o mult”, explică nepoata artistei.

„Crâmpeie din viață”

Talentul s-a moștenit și a rodit în sufletul Măriucăi Oteteleșanu și al fiilor ei: „De mică eram foarte retrasă. Îmi cream poveștile mele, desenam cu cretă pe stradă, lumea mă admira și eram fericită. Am studiat Arte plastice aici, în Capitală, la fel ca și cei doi fii ai mei, Matei și Mihai, foarte apreciați de altfel, dar care nu practică deoarece, spun ei, nu pot trăi din artă în vremurile noastre”.

După o viață de muncă, la cei 63 de ani, nepoata preferată a reginei Elisabeta spune că numele nu i-a deschis uși. Din contră. Încă din școală, elevă fiind, i s-a reproșat „originea nesănătoasă”, iar mai apoi la serviciu era numită cu apelativul „tovarășa boieroaică”.

„Simțeam o ură tacită, deși eu întotdeauna am fost corectă și am muncit. Am fost scenografă la studiourile Buftea, iar mai apoi profesoară de desen la un atelier de lângă două școli ajutătoare și un fel de orfelinat. La catedră mi-am găsit împlinirea. Am avut mari satisfacții cu niște copii necăjiți, marginalizați, mulți dintre ei țigani. Astăzi, când mă văd, oriunde ar fi, chiar și în tramvai, vin în întâmpinarea mea să mă salute”, se destăinuie pictorița.

Deși urmașă a unei familii cu renume istoric, Măriuca Oteteleșanu nu păstrează nimic din superficialitatea arogantă dată uneori de blazon. Modestă, pedantă, așa cum îi stă bine unui partener de discuție agreabil, lasă să se înțeleagă că viața sa nu a fost cu nimic diferită de a unui om obișnuit. Și explică: „Nu m-am simțit deosebită niciodată, deși îmi cunoșteam trecutul foarte bine. Mama mi-a imprimat modestia, pe care a căpătat-o și ea de la o mătușă călugăriță care a crescut-o. Am fost dusă de mică la biserică, locul în care simt ceva deosebit – o împlinire, o lumină și o bunătate care coboară și îmbrățișează totul. Cu toate acestea, nici una din lucrările mele nu este atinsă de fiorul religios. Mă simt impură, prea mică să pot reda taina cerului”.

Deși a ajuns anii pensionării, Măriuca Ottiliei își folosește timpul cu folos. Este o mare iubitoare de animale – câini, pisici, coțofene, ciori, porumbei -, a oricărei viețuitoare pe care o întâlnește în cale și îi poate da câteva fărămițe din sufletul și pâinea ei. Unele i-au fost chiar motive de inspirație în cea mai recentă expoziție a sa, „Crâmpeie din viață”, al cărei laitmotiv transpare din fiecare pânză pastelată – iubirea.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 12 decembrie 2012, apărut sub semnătura Raluca Brodner)

Comentarii Facebook


Știri recente