Marele Mucenic Dimitrie, patronul creștinătății balcanice – interviu cu academicianul Emilian Popescu, profesor de bizantinologie

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir este pentru noi românii foarte important pentru faptul că este un sfânt sud-est european care și-a dat viața pentru Hristos și care face parte din spiritualitatea răsăriteană. Fiu de guvernator al orașului Tesalonic, Dimitrie nu a pregetat să mărturisească credința creștină chiar cu prețul vieții sale. Pentru aceasta, cultul său a ajuns la o răspândire foarte mare în Orient și foarte multe persoane îi poartă numele până astăzi. În interviul de față, pentru ziarul „Lumina de Duminică”, academicianul Emilian Popescu, profesor de bizantinologie, explică cum s-a născut această conștiință martirică în antichitatea creștină și ne dezvăluie date inedite din biografia marelui mucenic, prăznuit în fiecare an la 26 octombrie.

Cum explică istoria bisericească termenul de martir?

A vorbi despre martiri și de spiritul pe care l-au avut martirii atât de adânc încât au preferat să-și dea viața pentru Hristos, adică să facă botezul sângelui, nu e ușor. Trebuie să vedem mai înainte ce se înțelegea la vremea respectivă prin acest termen de martir.

La început martyr, -yros în limba greacă însemna martor, un om care mărturisește ceea ce a văzut undeva. Mai târziu, semnificația acestui cuvânt s-a schimbat din moment ce Apostolii și toți cei care au văzut pe Mântuitorul Hristos înviat și au mărturisit învierea Lui au avut o așa convingere că această credință creștină are o bază divină, încât mărturisirea lor s-a făcut cu riscul vieții. Și la orice tentații făcute de autoritățile romane, ca să-i determine să părăsească această credință pe care ei o socoteau o nebunie, creștinii au biruit. Mergeau la moarte cu mult curaj și erau convinși că moartea este numai un moment trecător și că astfel ei ajung mai repede la Mântuitorul Iisus Hristos. Această mărturisire s-a terminat în cele mai multe cazuri cu vărsarea sângelui. Acum, semnificația cuvântului martir este legată de această vărsare de sânge. E un fel de nou botez. Și mulți considerau că dacă trec prin acest nou botez, scapă de toate păcatele, fiindcă după el nu mai există o continuare a vieții și, în consecință, nu mai poți face alte păcate. Acesta este încă un motiv că nu se speriau de acest fapt al morții încât pleiada aceasta de mărturisitori ai lui Hristos ca Înviat mergea spre jertfă cu bucurie. Ei credeau în învierea lor, iar aceasta era cheia credinței lor, după cum spune și Sf. Apostol Pavel: ‘Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră’. Fără credința în înviere, viața și jertfa martirilor nu ar avea nici un sens. Această ancorare în credință puternică a făcut să curgă foarte mult sânge. Sigur că până la legalizarea credinței creștine de către Constantin cel Mare în anul 313 au murit foarte mulți martiri. Au mai fost și după aceea pentru că în partea de Răsărit a Imperiului domneau împărați care nu erau convinși de valoarea credinței creștine. Aceștia i-au persecutat în continuare pe creștini. E vorba de Maximin Daia, de Liciniu și de alți împărați. Abia în momentul în care creștinii au devenit majoritari în lumea de atunci, martirajul sângeros a dispărut. Aceasta s-a întâmplat în secolul al V-lea. Dovadă este mărturia unui scriitor bizantin care afirma că ‘abia dacă mai găseai pe cineva care mărturisea credința păgână’. Orașele s-au creștinat mai devreme decât mediul rural. După această fază care se termina cu vărsare de sânge, s-a trecut la alta, la mărturisire, care nu se termina cu vărsare de sânge. De aceea avem sfinți mărturisitori care prin scris sau prin predică ori alte forme au apărat credința creștină. Avem de pildă în calendar sfinți mărturisitori cum ar fi, dau câteva exemple la întâmplare, Sfântul Cosma, Episcopul Maiumei, Teofan Mărturisitorul, care au lăsat ceva important pentru posteritate în privința credinței lor. Cei care mergeau până la moarte aveau și această ușurare că mântuirea pentru ei este sigură, fiindcă după asta nu mai exista posibilitatea nici unui păcat.

Cum a murit Sfântul Dimitrie

În categoria mărturisitorilor cu botezul sângelui se încadrează între alții și Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, sărbătorit în fiecare an la 26 octombrie. Vă rugăm să descrieți biografia lui.

El a murit în timpul marii persecuții dezlănțuite de împăratul Dioclețian prin anii 303-304.

Se spune despre Dimitrie că ar fi fost fiul guvernatorului orașului Tesalonic. După ce a murit tatăl său, el a fost lăsat în același scaun. Dar în această funcție înaltă era pus în fața unor realități care erau legate de cultele păgâne într-o lume pe jumătate sau chiar mai mult necreștină. Istoria consemnează că împăratul Maximin Daia, întors dintr-o luptă soldată cu victoria asupra barbarilor din regiunile noastre de aici, a plănuit niște sărbători mari, iar aceste sărbători au avut ca loc de desfășurare orașul Tesalonic. Se crede că împăratul Galeriu începuse persecuția, dar el a fost urmat în această direcție de Maximin Daia. Sărbătorile atunci erau tot după tradiția romană, în sensul că se adunau în hipodrom, adică în stadion, și acolo se țineau tot felul de întreceri de cai și de care, precum și lupte între pugiliști. La o asemenea întrecere, fiind prezent și împăratul, s-a constatat că era un vajnic luptător de origine vandală, adus de prin Africa, care biruise pe toți concurenții lui bizantini, dintre care mulți fuseseră chiar uciși. Nestor, un ucenic de-al Sfântului Dimitrie, aflat pe atunci în închisoare pentru că mărturisise credința creștină, s-a dus la învățătorul său cerându-i sfatul și întrebându-l dacă-l binecuvântează ca să se lupte el cu acest vandal pe care-l chema Lie. Lupta a avut loc, Lie a fost biruit. Atunci împăratul a aflat că Nestor, atletul sprijinit de Dimitrie, a primit această binecuvântare din închisoare de la sfânt. A trimis atunci ostași care l-au ucis cu sulițele pe Dimitrie, guvernatorul Tesalonicului. Așa a murit Sfântul Dimitrie. Trupul său a fost înmormântat de creștini, iar pe acel loc a fost ridicată mai târziu biserica, care se poate vedea și astăzi. Aceasta este pe scurt biografia marelui mărturisitor al credinței. Se cunoaște însă o literatură destul de amplă scrisă în legătură cu minunile săvârșite de Sfântul Dimitrie în cursul timpului.

Cum s-a întâmplat că mulți martiri în primele secole au fost din rândul militarilor sau conducătorilor de localități sau de orașe?

În armata romană, recrutările se făceau în primul rând din Italia. Nu aveau încredere în legiunile de baștină. Dar extinderea imperiului la o suprafață așa de mare a dus la lărgirea ariei de recrutare. Iar o bază puternică de recrutare era și Peninsula Balcanică, tracii, dalmații ș.a.md. După aceea, ea s-a extins în Răsărit. De pildă, la marginea Imperiului de Răsărit, în cetatea Melitene, care era pe fluviul Eufrat, era cantonată acolo o legiune care a primit în cadrul ei foarte mulți creștini. S-a pus problema cum acești creștini puteau suporta regimul de cazarmă? Pentru că în cazarmă programul nu era numai de exercițiu militar, dar și de cult. Comandantul garnizoanei trebuia să aducă jertfă divinităților respective. Iar când se intra în armată, se depunea un jurământ, juramentum. Depuneau oare soldații creștini acest jurământ? Apoi ei trebuiau să facă față chiar la aplicarea legilor de persecuție a creștinilor, care erau legi romane. Lucrurile acestea au evoluat. Pe măsură ce Imperiul Roman era tot mai slăbit și avea nevoie de armată, nu a mai ținut seama la militarii creștini nici să depună jurământul, nici să îndeplinească alte norme care ar fi fost în contradicție cu credința lor. Și atunci era o îngăduință, cei care în mod tradițional aduceau jertfe, pe de o parte, iar cei creștini cu viața lor, pe de altă parte.

Legiunea din Melitene avea mulți creștini, iar aceștia și-au dovedit atașamentul față de imperiu și folosul în cazuri excepționale. Împăratul Marcu Aureliu, supranumit filosoful, un om foarte înțelept socotea că religia creștină este o superstiție nefolositoare Imperiului Roman, ba chiar dăunătoare, pentru că era în legătură cu criticii, cu intelectualii romani care au crezut târziu în Hristos. Veneau în conflict mai ales la aducerea de jertfe. Împăratul și toți militarii trebuia să aducă jertfe, fiecare festivitate se încheia cu o jertfă. Pe altare se punea carne de vițel, de oi, care se frigea și apoi se împărțea tuturor celor prezenți. Mâncarea din această carne era dovada concretă că tu cinstești pe zei și statul roman. Pentru că între cele două, statul roman și zei, exista o legătură indisolubilă. În momentul în care statul a decăzut atât din motive morale, cât și din cauza atacurilor externe s-a considerat că faptul se petrece din pricina stricării acestei pax deorum (pacea cu zeii) fiindcă nu li se mai aduceau jertfe de creștini. Atunci au fost momente de persecuții mari împotriva creștinilor, care au durat ceva timp, apoi lucrurile s-au mai relaxat.

Faptele minunate ale Sfântului Izvorâtor de Mir

Vorbiți despre câteva din minunile săvârșite de acest mare mucenic al lui Hristos.

În secolele al VI-lea și al VII-lea, un arhiepiscop de Tesalonic, Ioan, a alcătuit viața Sfântului Dimitrie și minunile pe care acesta le-a făcut. Cum era obiceiul, fiecare arhiepiscop al cetății rostea de ziua sfântului o cuvântare, mărturisind minunile săvârșite de sfânt. Aceste relatări ale lor despre ceea ce a făcut sfântul (vindecări ale unor persoane, apărarea orașului de barbari sau de incendii, de cutremure, precum și alte fapte minunate) au fost adunate de un mare învățat francez, Paul Lemerle, bizantinolog renumit, care au fost publicate în două volume în anul 1981, iar în ele găsim faptele extraordinare ale Sfântului Dimitrie, importante și pentru populația românească, fiindcă în sudul Dunării a existat populație valahă, menționată și ea în acest contex (luptele cu barbarii, cu slavii, care erau răspândiți în Peninsula Balcanică, și mai ales minunile pe care el le-a făcut în acest areal).

Una dintre cele mai cunoscute minuni este cea care s-a săvârșit cu un mare demnitar, guvernator al orașului Tesalonic, Marian. Acesta era un om drept, un creștin adevărat. Diavolul a încercat să-l momească cu felurite ispite, ba cu mândria, ba cu lăcomia, ba cu clevetirea. În schimb, el a rezistat la toate. Văzând diavolul aceasta, după o perioadă îndelungată de încercări, l-a atacat în sănătatea trupului. Marian s-a îmbolnăvit așa de tare, încât paralizase cu desăvârșire, nici limba în gură nu mai putea să și-o miște, nicidecum să mai mănânce sau să vorbească. În aceste condiții, întâmplarea s-a petrecut în secolul al V-lea, un cunoscut i-a spus că Sfântul Dimitrie l-ar putea ajuta. L-au dus la biserica sfântului din cetate. Acolo l-au pus jos și după mai multe ore de rugăciune intensă el s-a făcut sănătos, plecând pe picioarele lui. Fiind o persoană foarte importantă, s-a auzit în tot orașul de această minune. Sfântul Dimitrie a devenit patronul orașului, și nu numai al orașului, dar și al întregii creștinătăți balcanice, pentru că sărbătoarea lui de la 26 octombrie a devenit un fel de sărbătoare națională, așa cum erau Panatheneele ateniene unde se adunau toate cetățile, sărbătorind în comun anumite zeități. Așa s-a extins cultul Sfântului Dimitrie. Veneau la aceste sărbători oameni chiar și din Occident. Istoria consemnează persoane din Munții Alpi, de la Dunăre și de peste Dunăre, participanți la aceste adunări. Există un scriitor din secolul al XII-lea, anonim, care în lucrarea sa, Timarion, ne spune că cetățenii din regiunile dunărene, din Moesia, dar și din Scytia și dincolo de Dunăre, participau la aceste sărbători care erau însoțite și de un târg. Târgul acesta contribuia și el la venirea foarte multor oameni.

Militarul Dimitrie și diaconul Dimitrie

Istoria eclesiastică mai consemnează numele unui alt martir cu același nume, Dimitrie, din Serbia. Care este legătura dintre cei doi mucenici?

Problema vieții Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir nu este totuși așa de simplă, pentru că mai există un sfânt Dimitrie în Serbia, la Sirmium, astăzi Mitrovița, diacon care și-a dat viața pentru Hristos și este pomenit la 9 aprilie împreună cu preotul Montanus și soția sa, Maxima.

Acest diacon, Dimitrie, a avut o popularitate extraordinară. Atât de cunoscut a fost încât numele cetății Sirmium a fost schimbat în Mitrovița, adică orașul lui Dimitrie. Acest oraș era după Tesalonic cel mai important din zonă, capitală a guvernatorului regiunilor de vest ale Peninsulei Balcanice. Împăratul care era asociat împăratului de la Nicomidia își avea sediul acolo, iar tot aici era reședința guvernatorului militar, prefectul pretoriului acestei regiuni. Un oraș foarte important așadar. Ce s-a întâmplat încât a fost schimbat numele orașului și care este legătura cu Dimitrie din Tesalonic?

Unii istorici spun că ultimul prefect al pretoriului de la Sirmium a fost obligat să părăsească orașul la începutul secolului al V-lea din cauza năvălirilor avare și ale barbarilor care bântuiau pe acolo. Deci a părăsit centrul administrativ și s-a retras la Tesalonic. În momentul acela, el ar fi luat o parte din moaștele Sfântului Dimitrie și ar fi făcut o biserică și primul lăcaș de cult ridicat acolo ar fi al acestui guvernator care se chema Leontie.

Este Sfântul Dimitrie de la Tesalonic, fiul guvernatorului, sau e vorba de o translare a Sfântului Dimitrie de la Sirmium? Grecii susțin că sunt doi sfinți distincți. Nu știm. Această problemă nu este rezolvată. Dar din cauză că Tesalonicul a rămas un oraș cvasiliber și a avut dezvoltarea lui, Sfântul Dimitrie de la Tesalonic a avut o răspândire mai mare în tot sud-estul european.

‘ Fără credința în înviere, viața și jertfa martirilor nu ar avea nici un sens. Această ancorare în credință puternică a făcut să curgă foarte mult sânge. Sigur că până la legalizarea credinței creștine de către Constantin cel Mare în anul 313 au murit foarte mulți martiri. Au mai fost și după aceea pentru că în partea de Răsărit a Imperiului domneau împărați care nu erau convinși.’

‘ Un cunoscut i-a spus că Sfântul Dimitrie l-ar putea ajuta. L-au dus la biserica Sfântului din cetate. Acolo l-au pus jos și după mai multe ore de rugăciune intensă el s-a făcut sănătos, plecând pe picioarele lui. Fiind o persoană foarte importantă, s-a auzit în tot orașul de această minune. Sfântul Dimitrie a devenit patronul orașului, și nu numai al orașului, dar și al întregii creștinătăți balcanice.’

‘ Sărbătoarea Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir, de la 26 octombrie, a devenit un fel de sărbătoare națională, așa cum erau Panatheneele ateniene unde se adunau toate cetățile, sărbătorind în comun anumite zeități. Așa s-a extins cultul Sfântului Dimitrie. Veneau la aceste sărbători oameni chiar și din Occident.’

Mirul vindecător

De ce i se spune Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir?

Moaștele lui și mirajul minunilor pe care le-a făcut, precum și mirul care curgea din moaștele lui și era strâns în niște căzi de sub altar au adus cultului închinat sfântului o strălucire deosebită. La sărbătorile lui, dar și în alte împrejurări era trecut peste moaștele sfântului uleiul care se scurgea în câteva vane de marmură aflate sub altar și care căpăta un miros bun, frumos, în același timp devenind vindecător. Oamenii mergeau ca să ia acest mir în vase mai mici de lut sau de sticlă pentru vindecări.

Prestigiul acestui mare sfânt a făcut ca împăratul Justinian să trimită o delegație acolo și să ceară o parte din moaște. Se relatează că delegația respectivă a făcut un tunel subteran pentru a ajunge la trupul lui și în momentul în care s-au apropiat de acesta, o flacără puternică s-a ridicat de acolo, iar cei trimiși să ia din trupul sfântului s-au înspăimântat, oprindu-se din

lucrarea lor. Au luat numai pământul care era ars de această flacără și l-au dus împăratului spunând că nu este posibilă luarea moaștelor. Acest lucru se întâmpla în secolul al VI-lea. Mai târziu, în timpul lui Mauriciu (582-602) a dorit și el să aibă ceva din moaștele Sfântului Dimitrie, cunoștea tradiția potrivit căreia sfântul era un apărător împotriva barbarilor, iar Mauriciu s-a luptat mult cu barbarii de la Dunăre, ținând piept slavilor și avarilor care nu au mai putut pătrunde mai departe în Peninsula Balcanică.

Această uzură a armatei și lipsa de hrană a trupelor au făcut ca Focas, un tribun ofițer, să meargă la Constantinopol și să-l omoare pe împărat. Mauriciu a cerut și el fragmente din moaștele sfântului. I s-a răspuns că acest lucru este imposibil, aducându-se aminte de istoria cu trimișii împăratului Justinian. Această relatare arată puterea pe care o avea Sfântul Dimitrie în conștiința locuitorilor sud-estului european.

Moaștele Sfântului Dimitrie au fost luate de la Tesalonic în timpul cruciaților și duse în Italia. Au stat acolo sute de ani, până acum 30-40 de ani, când papa Paul al VI-lea, care prin anii â60 s-a împăcat cu patriarhul ecumenic Atenagora al Constantinopolului, venind la Constantinopol și retrăgând anatema pe care o dăduse în 1054. Atunci au avut loc niște restituiri, între care și moaștele Sfântului Dimitrie care au fost readuse la biserica închinată mucenicului. Mormântul exista acolo și oamenii se rugau la el, neștiind dacă trupul sfântului era acolo sau nu. Dar se rugau pentru că era un loc sfințit.

Comentarii Facebook


Știri recente