În mijlocul renumiților Codrii ai Vlăsiei, înconjurată din trei părți de Lacul Bălteni, formând o peninsulă, în apropierea comunei Ciolpani, se află Mănăstirea Țigănești care își serbează astăzi, 15 august, hramul. Sfânta Liturghie cu acest prilej este oficiată de Preasfințitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi.
Cel mai vechi document identificat până acum cu privire la Mănăstirea Țigănești datează de la 1 august 1776, din vremea primei domnii a lui Alexandru Vodă Ipsilanti. Este vorba de un act de vânzare a lui Paraschiv Căplescu, prin care moșia Țigănești, din districtul Ilfov, era dată spre vânzare „sfinției sale, părintele Hrisant egumenul”. „Acest act, care oferea loc de mănăstire unui egumen, atestă faptul că, la acea dată, exista deja aici o așezare monahală, cel mai probabil un schit, locul fiind atunci propriu viețuirii sihăstrești”, susține maica ghid.
Schitul devine mănăstire de maici
Anul 1780, ziua de 5 iulie, este singura dată care menționează că în Schitul Țigănești sunt călugări. Apoi, călugării au fost mutați la Mănăstirea Căldărușani, iar Schitul Țigănești s-a transformat în mănăstire de călugărițe. Din inițiativa mitropolitului Dositei, la Țigănești sunt aduse monahii de la schiturile Turbați-Ilfov (de lângă Snagov) și Hagi Dima (Schitul Maicilor, din București).
Obștea crește și se impune ridicarea unei biserici mai încăpătoare. În anul 1812, cu ajutorul banului Radu Golescu, al logofătului G. Florescu și al arhimandritului Dositei, starețul de atunci al Mănăstirii Căldărușani, în locul bisericii de lemn este ridicată biserica mare, pe care o putem vedea și astăzi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”. În anul 1817 sunt ridicate și biserica cimitirului, cu hramul „Sfânta Treime” și bolnița, de către logofătul bisericesc Nicolae Bâscoveanu.
Maicile renunță la masa comună
Decretul domnesc din 15 decembrie 1863, prin care se dispune secularizarea averilor mănăstirești, găsește Mănăstirea Țigănești cu numeroase posesiuni: opt moșii sau sfori de moșii, șapte vii (41 de pogoane), nouă hanuri, două mori, peste 1.500 de vite etc. Treptat însă, efectele secularizării se fac simțite, terenurile și averile luate, iar mănăstirea trece la bugetul statului.
Din ansamblul Mănăstirii Țigănești mai fac parte și clădirea stăreției, a cărei construcție s-a realizat în anul 1817, dar care a suferit, în timp, la fel ca și celelalte construcții, mai multe reparații, refaceri și amenajări, ultimele în perioada 1967-1987. Tot atunci s-au ridicat trapeza și bolnița. Vechile chilii ale maicilor datează și ele din aceeași perioadă, dar aspectul lor actual este datorat ultimelor reparații, efectuate în timpul patriarhului Justinian, stareță fiind monahia stavroforă Heruvima Timaru. În 1923, se înființează un atelier de covoare, instalat în spațiul în care se afla înainte bolnița. Avea 12 războaie, șase mari și șase mici, pentru lucrat covoare persane de Smirna și chilimuri.
La începutul anului 1959, odată cu Decretul 410, referitor la desființarea unor mănăstiri și reducerea numărului monahilor, maicile au fost date afară din Facultatea de Teologie și din seminarele monahale și alungate din mănăstire. Treptat, monahiile s-au întors în mănăstire, acum nevoindu-se cu postul, rugăciunea și îngrijirea celor mai bătrâne.
Biserica mare cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, care a fost ridicată în anul 1812 are pe fațadă medalioane realizate în mozaic între anii 1985-1986 de către Gheorghe Răducanu. Pridvorul închis este în întregime acoperit cu frescă, pictură nedatată, iar pronaosul este prevăzut cu șase calote sprijinite pe arce, întreaga boltă fiind susținută de două puternice coloane aflate în centru. Trecerea spre naos se face prin trei deschideri în arcadă, sprijinite pe stâlpi, model răspândit în arhitectura muntenească încă din veacul al XVIII-lea. Naosul este dominat de turla de mari dimensiuni, precum și de largile abside laterale care delimitează un interior amplu. Pictura originală nu s-a păstrat, și din documentele cunoscute până acum nu se știe nici autorul ei.
În anul 1895, la 10 iulie, pictorul Gheorghe Stoenescu din Pitești a terminat de pictat și montat noul iconostas. În anul 1911, s-au efectuat noi reparații la clădire, precum și o nouă spălare a picturii, prilej cu care s-au făcut și anumite corecturi, operațiune realizată de Pan Ioanid.
În sfârșit, ultima intervenție asupra picturii (și cea mai amplă) a avut loc în anul 1929 și s-a datorat pictorului Belizarie din Pitești, cunoscut pictor de biserici din prima jumătate a veacului trecut. Repictarea întregii biserici capătă acum o decorație murală somptuoasă, sobră, cu tematica tradițională a iconografiei bizantine în care se resimt însă influențe apusene în stilul și maniera de executare.
Cu prilejul ultimei restaurări, efectuate între anii 1985-1987, au avut loc intervenții și la nivelul decorației picturale, în urma cutremurului din 1977, soții Gheorghe și Valeria Trâșculescu fiind solicitați pentru aceasta.
În clopotniță se află un ceas de 1.300 kg
Pe lângă biserica mare, Ansamblul Mănăstirii Țigănești, include biserica cimitirului, cu hramul „Sf. Treime”, ridicată în 1817, de marele logofăt bisericesc Niculae Bâscoveanu, cu plan treflat cu o turlă pe naos, pridvor deschis, sprijinit pe coloane. Pictura în ulei de la această biserică a fost executată de pictorul Anton Serafim. În cimitir se află monumente funerare vechi, dintre care menționăm monumentul familiei Diamandescu, realizat de sculptorul Carol Stork, în anul 1889.
În incintă se pătrunde pe sub arcada unui turn clopotniță. Actualul turn-înlocuiește o mai veche construcție, jumătate din zidărie jumătate din lemn, ce fusese ridicată în anul 1812, odată cu biserica. Clopotnița are trei clopote mari și unul mic, dar și un ceas mare, cu două cadrane. Adus din Germania în 1911, are un mecanism care cântărește mai mult de 1.300 kg.
Muzeul are o întreagă colecție de obiecte bisericești
Clădirea destinată arhondăriei a fost ridicată în anul 1848. Aici a funcționat, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, o „școală de surori de caritate”. În prezent, clădirea adăpostește muzeul mănăstirii, care reunește valoroase icoane, obiecte de cult, cărți vechi și manuscrise. Între acestea, o carte din 1691, cu predici ale Sfântului Ioan Gură de Aur; un Evangheliar tipărit la București în 1693, un manuscris din 1887 cu Slujba Sfântului Dimitrie. Una dintre săli găzduiește fragmente dintr-un iconostas din secolul al XVIII-lea, realizat în tradiția stilului postbrâncovenesc. Anafornițe, candele, cădelnițe, sfeșnice, cruci, paftale, realizări ale unor meșteri argintari din secolul al XIX-lea stau alături de icoane pe sticlă, realizate în centre țărănești transilvănene de renume, precum și de o veritabilă colecție de broderii și țesături liturgice datând din secolele XIX-XX, parte dintre acestea realizate chiar în atelierele mănăstirii.
Mănăstirea Țigănești este situată la nord de București, la o distanță aproximativ egală între București și Ploiești, la vest de Drumul Național ce leagă aceste orașe. De la București până la mănăstire sunt 35 km, iar de la Ploiești sunt 27 km. De la Drumul Național până la mănăstire distanța este de 3 km, pe un drum asfaltat ce trece prin pădure.
