Mănăstirea Sihăstria Neamțului în anii persecuției comuniste

În anii ’50, Sihăstria Neamțului devenise un reper monahal prin strădaniile depuse de egumenul Ioanichie Moroi, care refăcuse așezământul, întemeiase o obște și instituise o rânduială primită din experiența monahilor români din Athos și din marea lavră a Moldovei-Neamț. I-a urmat Cleopa Ilie, acel îngrijitor de oi, cu puține studii, dar îmbunătățit prin însușirea tradiției Sf. Părinți și prin viețuirea aleasă. În vremea sa, Sihăstria a fost recunoscută ca mănăstire, mai apoi el fiind cel care a primit poruncă de la patriarhul Justinian Marina de a-și alege un număr de viețuitor și să purceadă la întemeierea unei pepiniere de monahi aleși în ctitoria voievodală a lui Alexandru Lăpușneanu de la Slatina. Roadele duhovnicești s-au remarcat imediat, mai ales într-o perioadă în care regimul politic declanșase o persecuție la adresa monahismului, care cunoștea un dinamism fără precedent. Evident că prezența unor monahi precum Paisie Olaru, Cleopa Ilie, Dosoftei Moraru și mulți alții îmbunătățiți nu era privită bine de ochii vigilenți ai autorităților comuniste. Acești părinți erau cei care adunau tot mai mulți rugători în așezămintele moldave și cei care aduceau poporul la potirul împărtășaniei. Așa s-a ajuns la adoptarea decretului 410 în octombrie 1959. Dar Sihăstria suferea încă din aprilie același an. Erau dați afară din mănăstire și trimiși în lume monahi în frunte cu starețul Ioil Gheorghiu, părintele Cleopa se retrăsese în munți pentru a treia oară, iar Sihăstria era amenințată cu desființarea și transformarea în fermă de animale. Dar a fost acel moment în care împuternicitul de culte, aflat în control prin Sihăstria pentru scoaterea ultimilor monahi, a fost determinat de simplitatea viețuirii părintelui Paisie Olaru, pentru a propune ca Sihăstria să devină azil pentru monahii bătrâni, astfel fiind salvată. (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 27 iulie 2011).

Comentarii Facebook


Știri recente