Mănăstirea Segarcea din Dolj la 1900

Situată la sud de orașul Craiova, Segarcea este atestată documentar încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân într-un document din 1416, de întărire a moșiei cu acest nume boierului Dragomir. Ca localitate este amintită la 15 septembrie 1557 de către domnitorul Pătrașcu cel Bun. Așezarea a prosperat atât economic, cât și spiritual, deoarece chiar numele, compus din două cuvinte latinești, se traduce prin ‘pământ dorit’ sau ‘pământ mult visat’.

Acest lucru este confirmat de arhidiaconul Pavel de Alep, care la mijlocul sec. al XVII-lea scria: ‘Am trecut râul Jiu într-o luntre și am ajuns seara într-un târg dăruit patriarhului de Alexandria încă din timpul lui Radu voievod și numit Segarcea, așezat într-un loc frumos cu pământ întins și proprietăți numeroase și cu un venit anual de cinci sau șase sute de piaștri. Aici locuiește un călugăr trimis de patriarh, care șade totdeauna acolo și este schimbat la fiecare trei ani; aici e un loc cu climă plăcută’. Așadar, clericul antiohian fusese plăcut impresionat de această așezare, atât prin prosperitatea economică, cât și prin climă. Tot el vorbește despre prezența unui monah alexandrin, care în fapt confirma actul de danie al domnitorului Radu Mihnea, de la 28 octombrie 1622, de întărire a moșiei Segarcea ca ‘slobozie’ a Patriarhiei de Alexandria. ‘Slobozia’ era o moșie cu statut juridic aparte conferit de domnitor, în care țăranii se puteau așeza liber în schimbul exploatării agricole și producției meșteșugărești, din ale căror venituri marea parte revenea Patriarhiei de Alexandria, atât de necesare pentru a supraviețui ocupației otomane. Chiar înainte de dania către scaunul alexandrin va fi fost un schit de lemn, pe care tradiția îl atribuie unei doamne Sultănica. Ulterior, pe la 1547 a fost ridicată biserica de zid, cu hramul ‘Adormirea Maicii Domnului’, în stil muntenesc, în plan triconc, cu o turlă pe naos, pronaos și un pridvor deschis dominat de o masivă turlă patrulateră. Ulterior, în jurul acesteia au fost ridicate ziduri groase, stăreția, cu pivniță și o loggia cu deschideri semicirculare, constituind astfel un veritabil punct fortificat. De altfel, Mănăstirea Segarcea era un popas pentru sărarii care transportau spre sudul Dunării și un loc de refugiu pentru localnicii amenințați de năvălirile otomane. În stăpânirea austriacă (1716-1739) mănăstirea a ars aproape în întregime, fiind afectată inclusiv biserica. La mijlocul secolului al XIX-lea, călugării alexandrini au refăcut biserica, desființând zidul despărțitor dintre naos și pronaos și aducând alte modificări. La 1863, așezământul monahal de la Segarcea a fost secularizat de averile funciare și scoasă de sub închinarea Patriarhiei de Alexandria. Mănăstirea a fost desființată, iar biserica a devenit una de parohie. O parte din averea fostei mănăstiri a fost transformată din 1884 în domeniu regal, de aici Casa Regală beneficiind de producția viticolă din această zonă. La 1900 Parohia Segarcea era păstorită de preotul Ion Pretorian, absolvent al Seminarului inferior, având în grijă 1.204 familii, respectiv 5.593 de suflete.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 4 iulie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente