Mănăstirea Brâncoveni în perioada interbelică

Pe drumul ce duce de la Slatina spre Caracal, pelerinul se poate opri la Mănăstirea Brâncoveni, așezământ medieval a cărui existență este strâns legată de domnitorul Matei Basarab și familia Brâncovenilor. Localitatea Brâncoveni este atestată încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân, pentru ca la mijlocul secolului al XVII-lea să figureze ca târg și reședință a județului Romanați, mai ales pentru faptul că se afla pe un important drum comercial.

Inițial, pe locul vechiului așezământ monahal s-a aflat un lăcaș din lemn ridicat în 1570 de jupânița Celea, o străbunică a lui Matei Basarab. La 1582-1583, Mihnea Turcitul întărește danii ale acestui așezământ. Tradiția spune că, în semn de mulțumire pentru apa care l-a vindecat din fântâna care se afla în incinta lăcașului, între 1634 și 1640, domnitorul Matei Basarab, împreună cu nepotul său Preda Brâncoveanu (bunicul domnitorului martir), a refăcut așezământul: chilii, turnul-clopotniță, casa domnească, beciuri și ziduri de incintă ca pentru o adevărată fortăreață. Mai apoi, Constantin Brâncoveanu, viitorul domnitor, și-a petrecut copilăria aici, fiind martor al reînhumării fratelui, Barbu, decedat la Constantinopol, și a tatălui său, Papa Brâncoveanu, de către mama sa, Stanca. Pentru acestea, ajuns domnitor, Constantin Brâncoveanu a rezidit biserica mare, cu hramul ‘Adormirea Maicii Domnului’, pe care a târnosit-o la 15 august 1699. A zugrăvit-o mai târziu, la 1704, dar mănăstirea a fost afectată de incursiunile armatelor ruso-austro-turce, care se confruntau în spațiul românesc. La mijlocul secolului al XIX-lea, biserica mare și o parte a clădirilor au fost refăcute de către starețul Teodosie din Trapezunt.

După secularizarea averilor mănăstirești, Mănăstirea Brâncoveni a avut o obște tot mai mică, la 1872 mai fiind patru monahi. Patru ani mai târziu, în acest așezământ deceda ultimul stareț, celebrul popa Radu Șapcă din Celei, membru al guvernului provizoriu de la Islaz din 1848. Abia după Primul Război Mondial, episcopul Vartolomeu al Râmnicului a inițiat un program de refacere a așezământului, care i-a fost blocat, între 1937 și 1939, de către Ministerul Sănătății, care a instalat aici un azil de bătrâni și infirmi. Din 1940, aici a ființat o obște de maici, a cărei existență a fost întreruptă în mod brutal în 1959.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 14 ianuarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente