Mănăstirea Bârsana – istorie, artă și spiritualitate

Cuvântul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul sfințirii noii biserici a Mănăstirii Bârsana, cu hramul „Soborul Sfinților doisprezece Apostoli”, sâmbătă, 30 iunie 2012:

1. Devenire binecuvântată și dăinuire jertfelnică.

Mănăstirea Bârsana este un dar binecuvântat al lui Dumnezeu nu numai pentru Maramureșul ortodox, cu biserici străvechi și sfinți ierarhi care au păstrat unitatea poporului și a credinței sale apostolice, ci este un dar binecuvântat al lui Dumnezeu pentru întreg neamul românesc păstorit de Biserica Ortodoxă, prin mărturia dată pentru Hristos de-a lungul veacurilor în zbuciumata ei istorie.

Existența Mănăstirii Bârsana începe în vremea voievodului Dragoș, descălecător în Țara Moldovei, a voievozilor Balc și Drag ai Țării Maramureșului, care au înzestrat mănăstirea cu terenuri arabile, fânețe, păduri și alte bunuri, fiind pe drept cuvânt o mănăstire voievodală.

Vechea mănăstire Bârsana a fost unul dintre cele mai importante așezăminte de cultură din Maramureș; aici existau școli pentru pregătirea preoților, a cântăreților și pictorilor bisericești și se cultivau legăturile cu românii ortodocși din Moldova și Țara Românească (www.manastireabarsana.ro).

La scurt timp după ocuparea Maramureșului de către Imperiul Habsburgic și săvârșirea dureroasei dezbinări bisericești a românilor transilvăneni din perioada anilor 1698 – 1701, Mănăstirea Bârsana a devenit pentru o vreme reședința episcopilor români ortodocși.

Venerabila Episcopie Ortodoxă Română a Maramureșului, pomenită în actul patriarhal de la Constantinopol, emis în anul 1391 pentru înființarea Mănăstirii din Peri, a fost desființată oficial în anul 1740. Cu toate acestea, ierarhii, preoții și credincioșii români, deși prigoniți neîncetat, au menținut pururea vie flacăra credinței ortodoxe și a conștiinței românești în vremurile de grea încercare, iar Mănăstirea Bârsana a avut un rol important în apărarea credinței ortodoxe în acea perioadă atât de grea a istoriei Bisericii Ortodoxe din Transilvania.

În anul 1791, patrimoniul mănăstirii este confiscat de Imperiul Habsburgic, iar ultimii călugări de aici s-au refugiat la Mănăstirea Neamț, în Moldova.

Atunci mănăstirea a fost devastată, chiliile și clădirile anexe au fost distruse, iar averea confiscată.

Pentru a feri biserica mănăstirii de profanare și distrugere, credincioșii din Bârsana au mutat-o, în anul 1806, chiar în vatra satului, în locul numit Podurile Jbarului (acum Podurile Mănăstirii), unde se mai poate vedea și astăzi (www.manastireabarsana.ro).

Pătimirile și răstignirea Mănăstirii Bârsana au durat aproape două secole (1791-1989), timp în care de mai multe ori s-a încercat reînființarea ei. Înainte de Marea Unire din 1918, Maramureșul, ca și întreaga Transilvanie, se afla sub stăpânire habsburgică, ostilă bisericilor și mănăstirilor ortodoxe românești.

După reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului, în anul 1937, s-a pus și problema reînființării mănăstirii, dar a urmat Dictatul de la Viena (1940), care a împiedicat realizarea acestui deziderat. După al doilea război mondial, s-a instaurat la putere regimul comunist ateu, care se opunea înființării de noi mănăstiri. Astfel, reînființarea mănăstirii s-a tot amânat, dar acest ideal nu s-a stins niciodată, întrucât credința în puterea veșnică a lui Hristos a inspirat și a modelat în poporul nostru o cultură a dăinuirii în istorie, având speranța biruinței asupra tuturor ispitelor și încercărilor venite asupra lui.

Reînființarea sau învierea mănăstirii Bârsana, veche năzuință a dreptcredincioșilor maramureșeni, s-a realizat totuși după căderea regimului comunist ateu în decembrie 1989.

Astfel, în anul 1993, Preasfințitul Părinte Episcop Justinian, al Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, a sfințit piatra de temelie a noii mănăstiri, cu hramul Soborul Sfinților doisprezece Apostoli.

În anul 1994, prin rânduiala lui Dumnezeu, monahia Filofteia Oltean a fost numită stareță a noii mănăstiri de maici. De atunci, cu mult zel, evlavie și simț artistic maica stareță a chivernisit și a supravegheat, până la detaliu, ridicarea întregului ansamblu mănăstiresc pe care-l admirăm acum.

2. Arhitectura tradițională maramureșeană: suplețe și armonie

Proiectul Mănăstirii „Soborul Sfinților doisprezece Apostoli” – Bârsana a fost gândit ca un ansamblu arhitectural, elaborat de arhitectul Dorel Cordoș, care l-a dezvoltat în timp și spațiu în funcție de posibilitățile financiare și de nevoile spirituale ale obștii monahale. Toate clădirile din incinta mănăstirii sunt executate din lemn de stejar și pietre de râu, fiind ridicate de meșteri din localitate, asigurând astfel continuitatea artei cioplirii și îmbinării lemnului (www.manastireabarsana.ro).

Integrarea inspirată a acestui ansamblu arhitectural în frumusețea creației lui Dumnezeu (natura înconjurătoare) este încununată și de frumusețea duhovnicească a slujbelor și a cântărilor de priveghere, de rugăciunile maicilor, precum și de evlavia pelerinilor care caută luminile netrecătoare ale Împărăției lui Dumnezeu.

Maramureșul s-a impus printr-o arhitectură a lemnului de o înaltă valoare artistică, cu realizări originale, inspirate din particularitățile mediului natural înconjurător, unde muntele și bradul ne cheamă la elevație spirituală, la rugăciune și speranță.

Arhitectura tradițională românească din Maramureș impresionează prin suplețe și armonie, încântă privirea atât prin proporții, cât și prin decor. Construcțiile sunt masive fără a fi greoaie, au siluete înalte, zvelte, datorate turlelor și stâlpilor care subțiază volumele, dând construcției sobrietate și eleganță, finețe și dinamism.

Așezată pe înălțime, mănăstirea Bârsana reflectă principiile de armonie și de măsură ale artei populare românești, o profundă sinteză artistică sculpturală care transformă materia într-o epifanie a spiritului, unind arhaicul și actualul, veșnicia și timpul.

Arhitectura ansamblului mănăstiresc de la Bârsana este integrată în arhitectura peisajului și reprezintă o simbioză între om și natură, o artă în care sunt folosite materii vii, astfel încât vegetația și anotimpurile, lumina și umbra, jocul apelor și culorile cerului intervin mereu cu multiplele lor schimbări, ca un calendar viu al vieții, cu simbolice repetiții și frumuseți care ne îndemnă să căutăm și frumusețile cerești netrecătoare (www.artboom.ro/wiki/arhitectura/gradinile romanești).

Privind la frumusețea naturii înconjurătoare, cu văi adânci și culmi mărețe, înțelegem mai bine spiritul creator al țăranului român, care, așezat aici, pe un „picior de plai, pe-o gură de rai”, a știut să exprime în artă legături între cer și pământ, între slava eternă a lui Dumnezeu și frumusețea creației Lui, între rugăciunea ziditoare de suflet frumos și arta care modelează piatra și lemnul.

3. Sfințirea bisericii – o nouă „poartă a cerului” deschisă pământenilor

Construirea și sfințirea unei noi biserici într-o mănăstire reprezintă o dovadă a credinței vii și jertfelnice mărturisită de o comunitate monahală duhovnicească și harnică, îndrumată de ierarhi înțelepți și misionari.

Construită cu multă jertfă și râvnă duhovnicească, noua biserică a mânăstirii Bârsana ne arată credința și evlavia călugărițelor acestei mănăstiri, a ctitorilor și binefăcătorilor ei față de Mântuitorul Iisus Hristos și de sfinții Săi Apostoli.

Sfințirea noii biserici a Mănăstirii Bârsana este în același timp un act de cult și de cultură a sufletului românesc. Este mai întâi un act de cult, pentru că se aduce mulțumire sau recunoștință lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat. În același timp ea este revărsare a harului sfințitor de la Dumnezeu pentru ca această lucrare – ofrandă a credincioșilor – să devină „Casă a lui Dumnezeu” și „Poartă a cerului”.

Sfințirea acestei biserici mănăstirești este un act de cult și pentru că facem pomenirea vechilor ei ctitori și a tuturor celor ce s-au rugat, au donat și au lucrat pentru rezidirea ei timp de 18 ani.

Pomenirea acestora este și un act de cultură a sufletului, de ridicare în demnitate ca ființe recunoscătoare. Dacă recunoaștem binefacerile primite de la Dumnezeu prin oameni și mulțumim Lui și celor prin care El lucrează, atunci creștem spiritual. Dacă nu mai mulțumim, nu mai creștem spiritual. Dacă nu arătam recunoștință lui Dumnezeu și semenilor, nu lucrăm pentru înălțarea sufletului nostru la demnitatea omului de ființă euharistică sau recunoscătoare.

La Altarul acestei mănăstiri vor fi pomeniți neîncetat ctitorii vechii mănăstiri: ierarhii, preoții, monahii harnici și credincioșii mărturisitori martiri, prigoniți pentru apărarea dreptei credințe, pentru libertatea și demnitatea poporului român, dar și ctitorii sau binefăcătorii noii biserici, luminați de credință și evlavie, dăruire și iubire jertfelnică, într-o permanentă comuniune spirituală cu Dumnezeu și întreolaltă.

Felicităm cu acest prilej pe Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Justinian și pe Preasfințitul Părinte Arhiereu Vicar Iustin Sigheteanul pentru toată lucrarea care s-a împlinit aici cu multă dăruire și iubire jertfelnică de către obștea monahală și de către cei care au ajutat această sfântă mănăstire.

Felicităm pe maica stareță stavrofora Filofteia Oltean și îi acordăm, ca semn al prețuirii și binecuvântării noastre, Crucea patriarhală, cea mai înaltă distincție a Patriarhiei Române.

Totodată, felicităm întreaga obște monahală a Mănăstirii Bârsana, harnică și misionară, pe toți ctitorii și ajutătorii ei, precum și pe toți clericii și credincioșii prezenți la acest eveniment sfânt și solemn de spiritualitate creștină și demnitate românească.

Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat și Sfinților Săi Apostoli să ocrotească această nouă biserică și să dăruiască pace și bucurie, sănătate și mântuire tuturor închinătorilor și binefăcătorilor ei.

Cu multă prețuire și părintească binecuvântare,

†DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente