Lumina necreată, semnul înrudirii omului cu Dumnezeu – interviu cu pr. prof. Ștefan Buchiu

A doua duminică a Postului Sfintelor Paști este închinată de Biserica Ortodoxă marelui arhiepiscop al Tesalonicului, Sfântul Grigorie Palama (1296-1359), „stâlp al Ortodoxiei” și „nebiruit apărător al cuvântătorilor de Dumnezeu”. Unul dintre cei mai mari Părinți ai Bisericii Ortodoxe, Sfântul Grigorie este teologul care a luat apărarea experienței isihaste a cunoașterii lui Dumnezeu prin lumina necreată sau harul dumnezeiesc. Mesajul sfântului pentru noi, cei de astăzi, este acela că Dumnezeu este lumină care se descoperă celor curați, făcându-i asemenea Lui, dumnezei după har. Despre distincția dintre ființă și energii în Dumnezeu, pe care o făcut-o arhiepiscopul Tesalonicului, despre importanța teologiei palamite pentru viața duhovnicească a monahilor și,în fond, a oricărui creștin autentic, ne vorbește părintele profesor Ștefan Buchiu, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București.

În ce context istoric-bisericesc a apărut disputa dintre Sfântul Grigorie Palama și Varlaam de Calabria?

La începutul sec. al XIV-lea, ceea ce mai rămăsese din marele Imperiu creștin Bizantin se confrunta cu două pericole, diferite ca substanță dar egale în dramatism: pe de o parte, înaintarea lentă dar de neoprit a turcilor spre Constantinopol, pe de alta, teologia scolastică medievală, cu spiritualitatea ei specifică, ce încerca să pătrundă pe nesimțite în spațiul creștinismului răsăritean. Concomitent, umanismul renascentist ce apărea la orizont câștiga aderenți printre spiritele mai luminate de la curtea bizantină, care se preocupau tot mai mult de recuperarea filosofiei platonice sau neoplatonice și tot mai puțin de moștenirea gândirii patristice și a spiritualității ortodoxe. Pe acest fundal se va petrece prima ciocnire frontală între două teologii și două spiritualități creștine, care, chiar dacă aveau origine comună, se îndepărtaseră, înainte și după Schisma cea mare, suficient de mult pentru a mai putea fi reconciliate. Deși motivul polemicii l-a reprezentat practica rugăciunii isihaste, deci o problemă de cult bisericesc, disputele s-au extins repede asupra domeniului dogmaticii, fiind în discuție însăși problema posibilității cunoașterii lui Dumnezeu, a distincției dintre ființa și lucrările necreate și veșnice ale lui Dumnezeu și a participării prin har la viața de comuniune a Preasfintei Treimi, adică a îndumnezeirii persoanei umane. Călugărul grec Varlaam, sosit la Constantinopol din Calabria (Italia), a încercat să minimalizeze diferențele doctrinare dintre ortodocși și catolici cu privire la teoria despre Filioque, dovedindu-se impregnat de tomism și partizan al unei teologii raționaliste și neduhovnicești. Prin cele două tratate despre purce-derea Sfântului Duh, pe care le-a scris la Muntele Athos unde se afla, Sfântul Grigorie Palama respinge relativismul dogmatic al lui Varlaam, apărând justețea teologiei trinitare ortodoxe, conform căreia Duhul Sfânt purcede doar de la Dumnezeu Tatăl, nu și de la Fiul. În replică la această punere la punct, călugărul calabrez aduce acuzații nefondate isihaștilor din Sfântul Munte, referitoare la practica rugăciunii neîncetate sau a minții și a experienței întâlnirii cu Dumnezeu în lumina taborică. Acest atac plin de calomnii i-a oferit prilejul Sfântului Grigorie Palama să formuleze învățătura ortodoxă despre harul divin necreat, de care Biserica se împărtășește din ziua Pogorârii Duhului Sfânt și care nu fusese contestat de nimeni până atunci, doar teologia scolastică înțelegându-l ca pe o lucrare creată și detașată de Dumnezeu și prin aceasta făcând imposibilă o unire reală și eficientă a credincioșilor cu Dumnezeu. Această învățătură despre har ca energie sau lucrare dumnezeiască sfințitoare și mântuitoare, deși prima dată formulată dogmatic, nu era nouă sau străină de revelația divină cuprinsă în Sfânta Scriptură și în Sfânta Tradiție, ea fiind a-testată în scrierile Sfinților Părinți, începând cu capadocienii și continuând cu Sfântul Grigorie Areopagitul, Sfântul Maxim Mărturisitorul și Sfântul Simeon Noul Teolog. Pe baza acestei învățături se edificase o întreagă spiritualitate răsăriteană a participării prin har a omului credincios la Dumnezeu, energia divină necreată fiind cea care stabilește legătura dintre ființele raționale create și Dumnezeu Cel necreat și veșnic.

„Fără doctrina energiilor divine necreate, spiritualitatea isihastă ar fi lipsită de un fundament teologic revelat”

Părinte profesor, Sfântul Grigorie Palama s-a făcut cunoscut în disputele teologice ca apărător al mo-nahilor isihaști în fața a-tacurilor lui Varlaam, care excludea posibilitatea de comuniune reală a omului cu Dumnezeu. Vorbiți-ne despre distincția dintre ființă și energii în Dumnezeu, pe care o făcut-o Sfântul Grigorie Palama.

Sfântul Grigorie Palama a luat apărarea experienței isihaste a cunoașterii lui Dumnezeu prin lumina necreată sau harul dumnezeiesc, demonstrând distincția dintre ființa divină întru totul transcendentă și inaccesibilă și energiile divine necreate, care se împărtășesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi, îndeosebi de Fiul lui Dumnezeu întrupat și de Duhul Sfânt. Dacă nu ar fi stabilit clar această distincție, care nu înseamnă separație, atunci afirmația călugărilor isihaști că se unesc prin rugăciunea curată și prin împărtășirea de harul necreat cu Dumnezeu ar fi fost considerată concepție panteistă, adică o absorbție indistinctă a oamenilor în Dumnezeu. Tocmai pentru a evita o greșită înțelegere a experienței isihaste, Sfântul Grigorie arată că altceva este ființa Lui Dumnezeu, inexprimabilă și de neatins cu gândirea, și altceva, harul care se revarsă apofatic din ea, de care se împărtășesc cei vrednici de unirea cu Cel Necuprins. Dar prin aceasta nu trebuie înțeleasă existența a doi Dumnezei (diteism), Unul complet transcendent iar Altul imanent, adică împărtășibil sau participabil, ci Unul și Același, după ființă incognoscibil iar după lucrări sau energii cognoscibil.

Pentru o corectă înțelegere a distincției dintre Ființă, Persoane și lucrări în Dumnezeu-Sfânta Treime, arhiepiscopul Tesalonicului utilizează contribuția hristologică anterioară lui, începând cu Sfântul Chiril al Alexandriei și continuând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul. Acești Sfinți Părinți demonstraseră pe baze biblice că firea dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos nu era lipsită de propria ei lucrare necreată și veșnică, fără ca prin aceasta ea să devină compusă. Doar în imaginația omului poate exista o ființă fără lucrare, adică fără posibilitatea de a se exprima, de a crea, de a intra în comuniune cu altcineva. Pentru Varlaam, care exprima opinia scolastică, impregnată de aristotelism, a unui Dumnezeu complet nemișcat, parcă lipsit de viață, harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu și oferit oamenilor, dar care, prin caracterul său creat, nu asigura îndumnezeirea. Răspunsul prompt și categoric al Sfântului Grigorie se întemeiază pe tradiția Părinților: „Tot cel ce zice că numai ființa lui Dumnezeu este necreată, dar nu și lucrările Lui veșnice, pe care le depășește pe toate, ca ceea ce lucrează pe cele ce le lucreză, să audă pe sfântul Maxim zicând: „Bunătatea și tot ce se cuprinde în înțelesul bunătății, și simplu, toată viața, nemurirea, simplitatea, neschimbarea, nemărginirea și toate câte se contemplă ființial în jurul lui Dumnezeu sunt lucruri ale lui Dumnezeu, dar nu începute în timp” (Tomul aghioritic, Filocalia românească, vol. 7, p. 419).

Cugetarea scolastică medievală nu putea depăși limitele substanțialismului filosofic antic, reducând e-xistența divină la o cauzalitate creatoare, fără să înțeleagă taina Persoanelor treimice, Care structurează din interior ființa divină ca ființă de comuniune, ce împărtășește lucrarea sa necreată oamenilor, pentru a fi subiectivată de ei, prin Duhul Sfânt, în unire cu Hristos Domnul, ceea ce echivalează cu începutul îndumnezeirii lor. Fără doctrina energiilor divine necreate, spiritualitatea isihastă ar fi lipsită de un fundament teologic revelat, n-ar putea exprima un rea-lism al prezenței lui Dumnezeu, fiindcă El este prezent întreg în fiecare dintre lucrările Sale, de fiecare dată în alt mod. Doar din această perspectivă se poate explica paradoxala afirmație „Dumnezeu se mișcă nemișcat”, prin aceea că, deși după ființă El rămâne veșnic transcendent și neschimbat, prin harul Său enipostatic, adică subiectivat de Persoanele treimice, El coboară în imanența lumii și a istoriei, împărtășind sfințenia, bunătatea, viața Sa dumnezeiască și îndumnezeitoare.

Apofatismul, o experiență personală a unei realități inefabile

Una dintre obiecțile principale ale lui Varlaam era și aceea că lumina văzută de isihaști este diavolească, iar pe de altă parte reprezentanții învățăturii lui Varlaam afirmau că nu există altă lumină spirituală decât cunoștința. Cum a răspuns Sfântul Grigorie la această pro-blemă?

Neputând înțelege corect experiențele călugărilor isihaști, Varlaam i-a acuzat că sunt eretici mesalieni sau bogomili, care erau răspândiți la acea vreme în Balcani și care pretindeau că văd ființa lui Dumnezeu cu ochii trupești. Sfântul Grigorie Palama respinge acuzația că isihaștii, prin rugăciunea minții, ar vedea o lumină sensibilă, materială, sau, dimpotrivă, însăși ființa divină. În realitate, acea lumină apare în minte numai prin puterea harului, deci nu este produsă de minte sau cu atât mai puțin de imaginație. Prin aceasta se dovedește caracterul ei transcendent, suprasensibil și suprainte-ligibil, ea adresându-se minții curățite de patimi, ca locaș tainic al harului primit la Botez. Bucuria, pacea, liniștea (isihia) resimțite sau trăite de isihaști confirmă caracterul de dar divin al acestei lumini dar atestă și o prezență personală, ascunsă în această lumină necreată.

În ceea ce privește posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, Varlaam nu admitea decât o cunoaștere pur rațională, catafatică sau afirmativă, ce trebuia să identifice urmele lui Dumnezeu în creație sau calitatea Sa de Cauză a tuturor celor existente. Urmând cu fidelitate marilor mistici răsăriteni, Sfântul Grigorie Palama susținea și un alt tip de cunoaștere, superior celui dintâi: cunoașterea prin puterea sau iluminarea Duhului Sfânt, o cunoaștere-unire a celui ce cunoaște cu Cel cunoscut. Apofatismul ca mod duhovnicesc de cunoaștere a lui Dumnezeu implică în mod necesar o experiență personală a unei realități inefabile, care depășește granițele rigide ale definițiilor scolastice. Numai că acest fel de cunoaștere necesită o despătimire prealabilă, o activare conștientă a harului primit la Botez, o unire sacramentală graduală cu Hristos și o sălășluire a Duhului Sfînt în cel credincios.

Fundamentarea teologică a experienței isihaste

Vă rog să subliniați aspectul gnoseologic al teologiei palamite.

Orice experiență mistică conține în sine o treaptă de cunoaștere a lui Dumnezeu, ce subsumează cunoașterea catafatică anterioară, fără să-i nege valențele, ci integrându-o în mișcarea ascendentă către Cel cunoscut. Din punctul de vedere dogmatic, ceea ce putem cunoaște din Dumnezeu reprezintă atributele Lui, cu baza în energiile necreate eterne, atribute care sunt participabile pentru făpturile raționale (îngeri și oameni), indicând prin aceasta calea cea mai sigură și eficientă a îndumnezeirii. La aceasta se adaugă în mod necesar caracterul hristocentric al experienței mistice, pentru că în lumina necreată este prezent și lucrător Fiul veșnic al Tatălui, întrupat, jertfit și înviat pentru a face din nou firea și persoana umană capabile de harul dumnezeiesc. Pe de altă parte, dimensiunea escatologică a teologiei palamite este de natură să indice caracterul mereu ascendent al cunoașterii lui Dumnezeu ca lumină, ce va continua și în veacul viitor, atunci când îndumnezeirea persoanelor umane va fi desăvârșită.

Dar valențele gnoseolo-gice ale experienței isihaste pun în evidență și relația interioară ce trebuie să existe între teologie și spiritualitate, ambele căi de cunoaștere fiind interdependente în viziunea și în practica Bisericii Ortodoxe. Iar meritul principal al Sfântului Grigorie Palama constă tocmai în fundamentarea teologică a experienței isihaste, în fond a întregii spiritualități ortodoxe, prin excelență o spiritualitate de comuniune, deodată hristocentrică, pnevmatică și eclezial-sacramentală.

Care este deosebirea dintre teologia patristică răsăriteană și cea occidentală, în raport cu învățătura despre lumina dumnezeiască și cunoașterea lui Dumnezeu, după Sfântul Grigorie Palama?

Pentru Părinții răsăriteni, modelul clasic al împărtășirii mistice de lumina lui Dumnezeu l-a reprezentat Moise în urcușul său pe Muntele Sinai și în intrarea lui în întunericul supraluminos, cum îl va numi Dionisie Areopagitul. În timp ce spiritualitatea ortodoxă va edifica o mistică a luminii, Apusul creștin va rămâne prizonier al unei înțelegeri platonice a Tratatelor areopagitice, propunând o mistică spiritualistă de tip augustinian, ce va cultiva o neîncredere funciară în posibilitatea transfigurării materiei, a persoanei umane în mod special.

Contribuția părintelui Stăniloae la punerea în lumină a teologiei palamite

Precizați contribuția părintelui Staniloae la punerea în lumină a teologiei palamite, dar și a unor e-lemente pozitive occidentale din teologia contemporană cu privire la semnificația luminii dumnezeiești.

Pentru prima dată, teologia românească l-a descoperit pe Sfântul Grigorie Palama prin intermediul traducerii unei părți din opera sa, precum și prin descrierea vieții sale de către părintele Stăniloae, în anul 1938, la Sibiu. Un pas înainte l-a constituit traducerea principalelor tratate palamite în volumul VII din Filocalia românească, comentate pe larg de părintele Stăniloae. Pe această cale, teologii români au fost în măsură să fructifice în o-perele lor teologia energiilor necreate, fără care, așa cum afirma părintele Stăniloae, astăzi nu se mai poate elabora o teologie de certă calitate. În același timp, spiritul filocalic reînnoit prin publicarea acestor opere a rodit în evlavia și în trăirea duhovnicească a credincioșilor Bisericii noastre.

Pentru părintele Stăniloae, faptul că unii teologi catolici din secolul al XX-lea fac eforturi considerabile de a asuma, fie și parțial, gîndirea palamită, după secole întregi de respingere totală, semnifică o recunoaștere a valorii unice a spiritualității isihaste, despre care a avut aprecieri elogioase și papa Ioan-Paul al II lea.

Care este importanța teologiei palamite pentru viața duhovnicească a mo-nahilor și a credincioșilor noștri?

În primul rând se poate vorbi de importanța recuperării indirecte a rugăciunii minții, care trebuie cultivată nu numai în spațiul monahal, ci și în cercurile largi ale credincioșilor. De altfel, în țara noastră isihasmul a fost adus în veacul al XIV-lea de Sfântul Nicodim de la Tismana, iar mai târziu reînviat de Sfântul Paisie Velicicovschi, de starețul Vasile de la Poiana Mărului sau de starețul Gheorghe de la Cernica. În același timp, experiența vederii luminii necreate, confirmată teologic de palamism, oferă fundamentul sigur al teologiei prezenței lui Dumnezeu în lume, adâncită genial de părintele Stăniloae, care, la rândul ei, atestă posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieții, la îndemâna tuturor credincioșilor, dar și a cunoașterii apofatice, de care se învrednicesc cei mai înduhovniciți fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin aceasta se poate afirma actualitatea permanentă a mesajului principal al teologiei Sfântului Grigorie Palama: Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat pentru ca să reînnoiască haina de lumină țesută de Duhul Sfânt și destinată oamenilor, pe care ei o primesc în Sfântul Botez, o spală în Taina Spovedaniei și o întăresc prin Sfânta Euharistie, pregătind-o pentru masa de Nuntă din Împărăția veșnică a Preasfintei Treimi. (Articol realizat de pr. diac. Ciprian Bâra, publicat în ziarul „Lumina de Duminică” din data de 28 februarie, 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente