‘LITURGHIE EUHARISTICĂ ȘI FILANTROPIE SOCIALĂ’

Prelegerea susținută de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia decernării titlului academic de Doctor Honoris Causa a Universității din Oradea, sâmbătă, 18 septembrie 2010:

1. Unitatea dintre Liturghie și Filantropie în Persoana și lucrarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos

În înțelesul ei profund teologic și mistic, Sfânta Liturghie euharistică este în același timp lucrare de mulțumire sau recunoștință a poporului credincios (leiton ergon – λειτον έÏγου) pentru Dumnezeu și lucrare sfințitoare a lui Dumnezeu pentru popor. Prin Liturghie se celebrează și se confirmă prezența și lucrarea lui Dumnezeu în mijlocul poporului credincios, în Biserică.

Filantropia socială este mărturie misionară adusă iubirii lui Dumnezeu față de oameni, iubire manifestată în Iisus Hristos Cel răstignit și înviat, iubire mai tare decât păcatul și moartea: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe Fiul Său Cel Unul-Născut, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16).

Liturghia euharistică este în primul rând lucrare de recunoștință adusă lui Dumnezeu pentru iubirea Sa față de oameni. Cu alte cuvinte, în Liturghie este celebrată frumusețea și binefacerea Filantropiei divine a Sfintei Treimi descoperită lumii prin Iisus Hristos.

Deci, Filantropia divină (iubirea de oameni a lui Dumnezeu) este centrul Sfintei Liturghii a Bisericii, dar iubirea divină celebrată devine iubire divină comunicată, împărtășită celor care o celebrează.

Memorialul Persoanei și iubirii lui Hristos Cel răstignit și înviat, „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea”(Luca 22, 19), devine celebrare a prezenței Sale în mijlocul poporului credincios: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor” (Matei 28, 20). De aceea, salutul liturgic sacerdotal, după aducerea darurilor euharistice în altar (ofertorium), „Hristos în mijlocul nostru! – Este și va fi”, confirmă această promisiune din Evanghelie.

Însă, prezența spirituală nevăzută a lui Hristos devine, prin invocarea Sfântului Duh asupra darurilor aduse de Biserica lui Dumnezeu (pâine și vin), prezență sacramentală sensibilă, adică Trupul și Sângele Său euharistic, pentru ca Viața Lui să devină viața noastră, pentru ca Filantropia Lui să devină filantropia noastră: „Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unul pe altul precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 15, 12). Însă pentru a putea iubi pe aproapele nostru așa cum îl iubește Hristos, trebuie să avem pe Hristos prezent în noi, prin rugăciune, Euharistie și fapte bune.

Prezența iubitoare a lui Hristos, prin Sfântul Duh, în creștinii care se împărtășesc euharistic cu El, face legătura între Filantropia divină a Sfintei Treimi și filantropia eclesială sau socială a creștinilor.

Iar memorialul vieții lui Iisus Hristos, deși este centrat pe iubirea arătată în taina Crucii și Învierii Lui, nu se limitează la evenimentele Morții și Învierii Lui, ci se extinde la toate cuvintele și faptele Lui, deoarece Euharistia este memorialul Persoanei Lui: „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Prin urmare, și citirea liturgică a Evangheliei are o dimensiune sacramentală: Dumnezeu Cuvântul este prezent în cuvintele Sfintei Scripturi, mai ales în cuvintele Evangheliei, fiindcă El, Mântuitorul, este prezent în toate cuvintele și faptele Sale mântuitoare și vindecătoare săvârșite în viața Sa terestră printre oameni.

Astfel, o înțelegere atentă și profundă a cuvintelor și faptelor lui Iisus Hristos ne duce la concluzia că dimensiunea liturgică a legăturii omului cu Dumnezeu trebuie să devină izvor al iubirii omului față de semenii săi.

Prin urmare, cuvintele Evan¬gheliei lui Hristos sunt semințe pentru a rodi fapte bune. Credința și iubirea se manifestă în compasiune, iar compasiunea se manifestă în comuniune de viață. Celor pe care-i vindecă Iisus Hristos le cere credință (cf. Matei 9, 28) sau face aceasta în baza credinței celor apropiați lor (exemple: vindecarea fiicei femeii cananeence (cf. Matei 15, 28), vindecarea servitorului centurionului (sutașului) roman (cf. Matei 8, 13), vindecarea omului paralizat purtat de alți oameni (cf. Luca 5, 20) ș.a.

Iar cultul liturgic adus lui Dumnezeu nu poate fi despărțit de reconcilierea cu aproapele: „Lasă darul tău acolo, înaintea altarului, și mergi întâi și împacă-te cu fratele tău” (Matei 5, 24). Deci, celebrarea Filantropiei divine cere practicarea filantropiei sociale, pentru că binecuvântarea de a intra în Împărăția Cerurilor se dăruiește celor ce au hrănit și îmbrăcat săracii, au cercetat pe cei bolnavi și pe cei din închisoare (cf. Matei 25, 34-46).

Pe de altă parte, ajutorul dat aproapelui nu se poate realiza doar prin intenții bune ci, pentru a ajuta aproa¬pele în situațiile lui dificile, trebuie să cerem și noi aju-torul lui Dumnezeu (cf. Ioan 15, 5 ). De pildă, vindecarea demonizaților nu se poate face decât dacă ucenicii lui Hristos practică postul și rugăciunea (cf. Matei 17, 21; Marcu 9, 29), pentru că numai Hristos, prezent duhovnicește în ucenicii Săi, prin Duhul Sfânt, poate alunga demonii din oamenii posedați de aceștia.

De asemenea, exemplul celor două surori Marta și Maria (cf. Luca 10, 38-42) — una simbol al ospitalității și alta simbol al spiritualității — ne arată complementaritatea dintre social și spiritual. Totuși, Hristos-Domnul nu acceptă ca socialul să se substituie spiritualului, ci trebuie ca dimensiunea spirituală a vieții să fie baza activității noas¬tre caritabile, sociale: „Marto, Marto, te îngrijești și pentru multe te silești, dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună și-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 41-42). Aceasta înseamnă că toată viața și activitatea noastră tre¬buie construite pe legătura sau pe comuniunea noastră cu Dumnezeu. Prin această comuniune adunăm, în sufletul nostru, daruri netrecătoare, spirituale, darurile Duhului Sfânt, care sunt mai de preț decât toate avuțiile materiale adunate în jurul nostru.

Minunea înmulțirii celor cinci pâini și a celor doi pești, pe când această hrană binecuvântată de Hristos era dăruită de ucenicii Lui celor flămânzi, este o icoană sau o paradigmă a legăturii dintre viața spirituală și filantropia socială. Hrana spirituală pentru suflet este primordială, dar ea trebuie completată cu hrană pentru trup: „Dați-le voi să mănânce!” (Luca 9, 13). Iisus Hristos a dat această poruncă ucenicilor Săi după ce, El Însuși a hrănit spiritual mulțimile de oameni cu hrana Evangheliei Vieții și a vindecat bolnavii aduși la El (cf. Ioan 6, 1-13).

De aceea, activitatea sacramentală a Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos, trebuie să inspire sau să rodească fapte bune în misiunea ei socială, iar misiunea socială a Bise¬ricii să primească putere din viața ei spirituală. Domnul nostru Iisus Hristos nu opune niciodată viața liturgică vieții sociale. El apreciază bănuțul văduvei oferit templului din Ierusalim (cf. Luca 21, 2-4) și mirul de mare preț al femeii păcătoase oferit lui Iisus împreună cu lacrimile pocăinței ei (cf. Luca 7, 36-50), tocmai pentru că El nu desparte iubirea de Dumnezeu de iubirea de oameni și nici iubirea de oameni de iubirea de Dumnezeu. În plus, instituirea Sfintei Euharistii este urmată de pilda slujirii aproapelui, a iubirii smerite, simbolizată de spălarea picioarelor ucenicilor (cf. Ioan 13, 4-15).

Astfel, Hristos-Domnul ne arată că prin Sfânta Euharistie ne împărtășim de iubirea Lui smerită și jertfelnică, care lucrează comuniunea între oameni, confirmă și afirmă valoarea și demnitatea unică a fiecărei persoane umane, indiferent de rangul ei în comunitatea eclesială sau în societatea umană, deoarece fiecare om este creat după chipul lui Dumnezeu și iubit de El.

2. Unitatea dintre Euharistia liturgică și filantropia socială arătată în Persoana și lucrarea lui Iisus Hristos este o constantă, atât în Biserica Sfinților Apostoli, cât și a Sfinților Părinți.

Înțelegând că iubirea lui Hristos față de oameni și a oamenilor față de Hristos este însăși viața Bisericii, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii au remarcat că Liturghia euharistică și filantropia socială a Bisericii sunt interioare una alteia. Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie este celebrarea Filantropiei divine, iar filantropia socială a faptelor bune este o rodire sau o iradiere a Sfintei Liturghii în viața socială, în lume, după cum ne îndeamnă Hristos-Domnul zicând: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzând ei faptele voastre cele bune să preamărească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5,16).

Astfel, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii au unit Euharistia cu filantropia socială a agapei frățești, a organizării de colecte pentru a ajuta pe cei săraci, pe văduve, pe orfani și pe bătrâni, după cum vedem mai ales în scrierile Sfântului Apostol Pavel (I Corinteni 11, 20-21;16, 1-3; I Tesaloniceni 4, 9-12) și în cele ale Sfântului Evanghelist Luca (Fapte 2, 44-45; 4, 34-35; 6, 2-3; 14,17; 20, 35). Prin colecte sunt ajutate adesea Biserica din Ierusalim și alte Biserici locale. (Cf. Pr. Mihai Vizitiu, Filantropia Divină și Filantropia Bisericii după Noul Testament, Ed. Trinitas, Iași, 2002, p. 97-130)

Sfinții Părinți ai Bisericii au continuat practica apostolică a filantropiei sau a slujirii sociale inspirată din Evanghelie și Liturghie, iar apoi au extins opera filantropică sau caritabilă și au organizat-o în structuri sau instituții permanente. Exemple grăitoare în acest sens sunt în secolul al IV-lea: Sfântul Vasile cel Mare (†379), care a înființat instituții de caritate pentru săraci, bolnavi, orfani, s.a., și Sfântul Ioan Gură de Aur (†407) care s-a făcut avocatul săracilor și a predicat pe Hristos Cel ce este tainic prezent nu numai în Taina Sfântului Altar, adică în Euharistie, ci și în „Taina (Sacramentul) fratelui”, adică în semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru. (Cf. Demetrios Constantelos, Byzantine Philantropy and social welfare, Rutgers University Press, New Jerssy, 1968)

În gândirea Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți „Taina fratelui” sau slujirea filantropică a aproapelui se întemeiază în taina Filantropiei divine, descoperită în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire pentru oameni și pentru mântuirea lor.

Pentru Sfinții Apostoli și pentru Sfinții Părinți ai Bisericii contemplarea tainei Întrupării sau înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieți spirituale și al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel spune: „Cu adevărat mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă” (I Tim. 3, 16).

Același Apostol ne spune că a vesti Evanghelia sau Cuvântul lui Dumnezeu, înseamnă a vesti „taina cea din veac ascunsă neamurilor, iar acum descoperită Sfinților Săi, cărora a voit Dumnezeu să le arate bogăția slavei acestei taine între neamuri, adică Hristos Cel dintru voi, nădejdea slavei” (Col. 1, 26-27).

Sfântul Ioan Evanghelistul contemplă măreția tainei Cuvântului întrupat și precizează că prin Întruparea Uni¬cului Fiu al lui Dumnezeu, Iisus Hristos, s-a dat tuturor oamenilor puterea de a deveni fii ai lui Dumnezeu după har : „Și celor câți L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13). Astfel, toți oamenii, care primesc pe Hristos ca Mântuitor, devin frați și surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har. „Fiul lui Dumnezeu — spune Sfântul Irineu de Lyon — S-a făcut Om pentru ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu”.( Adversus haereses III, 10, 2, Sources chrétiennes, n. 211, p. 118)

Taina Întrupării lui Hristos ne arată că, de când Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om, în comuniunea Sfintei Treimi există inima umană a lui Hristos plină de iubire dumnezeiască infinită și eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veșnică a Tatălui față de Fiul Său este și iubire veșnică pentru Om! Ca atare, întrucât Dumnezeu este iubire, fiecare ființă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenței lui Hristos. „Taina fratelui” este deci și taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. „Dumnezeu — spune Sfântul Maxim Mărturisitorul(†662) — S-a smerit datorită milos¬tivirii Sale față de noi…, pătimind tainic prin iubire până la sfârșitul veacurilor, după măsura suferinței fiecăruia”. (Mistagogia, J.P. Migne, Patrologiae graeca, 91, 713)

Prin urmare, „Taina Altarului” sau a Sfintei Euharistii nu trebuie niciodată despărțită de „taina fratelui”sau a operei filantropice a Bisericii în lume.

Înainte de a institui Sfânta Euharistie sau ospățul mistic al Împărăției lui Dumnezeu, Mântuitorul a vestit Împărăția prin cuvânt și prin fapte dătătoare de viață: a vindecat o mulțime de bolnavi, a săturat o mulțime de flămânzi, a curățit mulți leproși, a eliberat de demoni mai mulți oameni posedați, a înviat câțiva morți, între care și pe prietenul Său Lazăr din Betania. În plus, Sfântul Ioan Evanghelistul ne arată că Hristos-Domnul, după ce a instituit Taina Sfintei Euharis¬tii, a instituit, prin spălarea picioarelor apostolilor Săi, slujirea smerită a aproapelui ca mediu de lucrare a harului dobândit prin împărtășirea din Sfânta Euharistie.

Cu alte cuvinte, iubirea milostivă față de aproapele, ca reconciliere cu el și ajutorare a lui, precede și urmează săvârșirea sau celebrarea Tainei Sfintei Euharistii.

Din acest motiv, iubirea milostivă arătată aproapelui aflat în nevoi este condiție a intrării omului în Împărăția lui Dumnezeu(cf. Matei 25, 31-46). Chiar și cei care s-au retras în pustie pentru a cultiva, prin rugăciune neîntreruptă, relația lor directă cu Dumnezeu, au constatat că intrarea în Împărăția lui Dumnezeu sau mântuirea omului depinde de atitudinea lui față de aproapele său.

În acest sens, Sfântul Antonie cel Mare din pustia Egiptului zice: „Viața și moartea depind de aproapele. Într-adevăr, dacă am câștigat pe fratele, am câștigat pe Dumnezeu. Dar dacă am supărat pe fratele nostru, păcătuim față de Hristos”. (Sentințe, P.G., 65, 77.)

Sfinții Părinți ai Bisericii nedespărțite, care erau, în cea mai mare parte, liturghisitori și păstori, de comunități bisericești, au exprimat cu tărie și talent faptul că slujirea aproapelui aflat în nevoi nu are doar o relevanță etică sau morală, ci și una mistică de sfințire a vieții prin iubire milostivă.

Împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, Cel răstignit și înviat, trebuie să ne facă sensibili la suferințele semenilor noștri pentru care Mântuitorul a murit și a înviat ca ei să cunoască iubirea lui Dumnezeu față de oameni și să se mântuiască.

„Vrei să cinstești Trupul Stăpânului? — spune Sfântul Ioan Gură de Aur — nu-L disprețui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase(care acoperă Sfântul Potir n.n.), în timp ce afară Îl lași gol, tremurând de frig. Cel ce a spus: „Acesta este trupul Meu” și a împlinit lucrul acesta prin cuvânt, tot Acela a spus: „M-ați văzut flămând și Mi-ați dat să mănânc… Întrucât n-ați făcut unuia dintre aceștia mai mici, nici Mie nu Mi-ați făcut!” Cinstește-L deci, împărțind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur”.(Omilia 50 la Evanghelia după Matei, 3 P.G., 58, 508; cf. Olivier Clément, Sources, Les mystiques chrétiens des origines, Stock, Paris, 1982, p. 108-109.)

Sfântul Grigore Teologul are aceeași viziune privind ajutorarea aproapelui aflat în dificultate: „Voi, cei ce sunteți slujitorii lui Hristos, hrăniți pe Hristos, îmbrăcați-L, primiți-L, cinstiți-L”. (Despre iubirea față de săraci, 40; P.G. 35, 285.)

Sfântul Grigore de Nyssa spune că săracii sunt „portarii Împărăției cerurilor” și avertizează: „Nu-i disprețuiți pe săraci. Întrebați-vă cine sunt ei și veți descoperi măreția lor: ei au chipul Domnului (…). Săracii sunt iconomii nădejdii noastre, portarii Împărăției, care deschid ușa drepților și o închid celor răi și egoiști(zgârciți). Acuzatori aspri, avocați puternici (…)”. (Despre iubirea față de săraci și despre facerea de bine; P.G., 46, 57; cf. O. Clément, Sources, p. 265)

3. Necesitatea refacerii și cultivării unității dintre Liturghie și filantropie astăzi.

Sub influența raționalismului iluminist și a pietismului individualist, începând cu secolul al XVIII-lea, se constată, mai ales în Occcident, o disociere sau o slăbire a legăturii dintre Liturghie și filantropie. Lucrarea socială a Bisericii, cu instituții specializate, uneori autonome, este mai mult justificată pe temeiul eticii sociale, decât pe temeiul spiritualității sacramental-liturgice a întâlnirii spirituale a omului cu Hristos în „Taina (Sacramentul) fratelui” sau a iubirii dezinteresate a omului față de aproapele său.

Iluminismul și apoi comunismul au dat asistenței sociale o fundamentare secularizată, bazată nu pe un umanism divino-uman hristocentric, ci pe un umanism antropocentric și autosuficient.(Cf. Ioan Ică jr. și Germano Morani (editori), Gândirea socială a Biser¬icii. Fundamente, documente, analize, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 34.) Acum Bisericile din diferite țări ale Europei centrale și orientale, care au cunoscut asistența socială bazată pe umanismul ateu sau secularizat, încearcă o refacere și o întărire a legăturii dintre Liturghie și filantropie, dintre spiritualitatea liturgică și opera social-filantropică. Semnificative în acest sens sunt în România secțiile de teologie – asistență socială sau teologie socială din Facultățile de teologie ortodoxă, catolică și evanghelică, integrate în Universitățile de Stat, care fundamentează teologic și spiritual lucrarea social-filantropică a Bisericii.

De asemenea, este relevantă în acest sens redeschiderea sau orga¬nizarea de capele cu program liturgic zilnic sau săptămânal, în spitale, unități militare, penitenciare, case de copii, case de bătrâni, s.a., în care preoții de caritate promovează legătura interioară între credință și știință, între viața spirituală și viața socială.

Astfel Liturghia eclesială inspiră filantropia socială creștină, iar Filantropia socială confirmă Liturghia ca fiind eveniment misionar de mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru sfințirea și mântuirea oamenilor.

Lucrătorii și asistenții sociali creștini află în viața liturgică un izvor de lumină și o motivație temeinică de a iubi și a prețui pe aproapele nostru ca pe o icoană tainică a lui Hristos îndreptată spre noi, așteptând răspunsul nostru prin fapta iubirii noastre. Rugăciunea este, deci, un izvor de putere, de forță spirituală înnoită, pentru a ajuta, cu răbdare și bunătate, oameni în suferință, în sărăcie sau în singurătate. Celebrarea iubirii lui Hristos față de oameni în Sfânta Liturghie este, de asemenea, izvor de bucurie și de întărire sufletească pentru persoanele angajate în opera de caritate a Bisericii care devin „mâinile iubirii lui Hristos pentru oameni”.

Mulți oameni primesc bucurie din bucuria pe care ei o aduc celor pe care îi ajută să înțeleagă sau să simtă că sunt iubiți pentru demnitatea lor de om, deoarece mai întâi îi iubește Preamilostivul Dumnezeu Însuși, Care a făcut omul după chipul Său (cf. Facere 1, 26). Atât lucrătorii operei de caritate, cât și beneficia¬rii ei, simt că adevărata bucurie (chará) vine din harul (cháris) iubirii milostive a lui Dumnezeu.

La rândul ei, filantropia socială confirmă forța spirituală a Liturghiei când cuvântul rugăciunii din Biserică devine faptă de caritate în societate. În acest sens, Sfântul Isaac Sirul spunea că: „iubirea curată se naște din rugăciune”.

Filantropia confirmă Liturghia când celebrarea liturgică inspiră comuniune și coresponsabilitate misionară creștinilor activi în societate, sfințenia inspiră solidaritate cu cei singuri și săraci, iar iertarea păcatelor primită în Biserică inspiră re¬concilierea în societate. Astfel, viața spirituală din Biserică rodește în viața socială a creștinilor implicare activă pentru adevăr și dreptate, pentru sănătate și demnitate, pentru reconciliere și solidaritate, în vederea mântuirii oamenilor prin har, credință și fapte bune.

Concluzii

Implicarea Bisericii în asistența socială este deodată o vocație spirituală și o necesitate practică. Opera socială a Bisericii izvorăște din Evanghelia iubirii lui Hristos pentru toți oamenii și din Sfânta Liturghie a Bisericii, în care este celebrată iubirea milostivă și jertfelnică a lui Hristos pentru mântuirea oamenilor. Așa se explică mulțimea instituțiilor de binefacere sau asistență socială înființate sau patronate de Biserică de-a lungul secolelor, adesea cu sprijinul împăraților, regilor și domnitorilor creștini, dar și cu sprijinul multor creștini milostivi și darnici.

Astăzi, prezența preoților de caritate în spitale, unități militare și penitenciare, precum și mulțimea unităților de caritate ale Bisericii ne arată că vechea tradiție filantropică a Bisericii a revenit în actualitate, de când cultele religioase au recâștigat libertatea de organizare și slujire misionară în societatea românească. Acum, în vreme de criză economică, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât să se intensifice la nivel de Patriarhie, Eparhie și Parohie activitățile pastorale și sociale de ajutorare a săracilor, bolnavilor, copiilor și bătrânilor cu venituri mici, pentru a apăra și prețui demnitatea umană din toți cei aflați în nevoi.

Intensificarea cooperării Bisericii cu Statul în domeniul asistenței sociale înseamnă forțe unite pentru o eficiență mai mare și o semnificație spirituală mai profundă în ajutorarea semenilor noștrii. Fondurile alocate de Stat și de Uniunea Europeană, în domeniul asistenței sociale pot fi benefice, dar este nevoie și de o motivație spirituală mai profundă pentru a le folosi corect și eficient în vederea ajutorării celor în nevoi și pentru cultivarea demnității lor umane, ca persoane create după chipul lui Dumnezeu, cu valoare unică și eternă. În omul bolnav, sărac, flămând și gol, umilit sau privat de libertate, este prezent tainic Hristos Însuși, iubitorul de oameni Care ne cheamă să fim milostivi ca Tatăl nostru Cel din ceruri, Care revarsă ploaia Sa și peste cei buni și peste cei răi; pe cei buni îi răsplătește, iar pe ceilalți îi miluiește, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

În acest sens, fapta noastră bună izvorâtă din iubire milostivă și smerită, dezinteresată și generoasă, poartă în ea o lumină cerească și devine o comoară a sufletului pentru eternitate. De aceea, Biserica pomenește totdeauna în slujbele ei pe ctitori, binefăcători și miluitori, cultivând astfel o civilizație a generozității sau a dărniciei, având convingerea, exprimată lapidar și înțelept în poporul roman, că „dar din dar se face rai”.

Deci, orientarea majoră a Bisericii trebuie să fie totdeauna legătura dintre viața spirituală și activitatea socială, dintre rugăciune și acțiune, dintre evlavie și dărnicie. În acest sens, cooperarea practică dintre diferite Biserici în domeniul filantropiei sociale sau al operei de caritate oferă mai multă credibilitate mărturiei lor commune în societatea de azi.

†DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Comentarii Facebook


Știri recente