Libertatea călugărului vine din ascultare – Dialog cu protos. Hrisostom Ciuciu de la Mănăstirea Putna

Pentru monah ascultarea este fundamentală. Călugărul care dorește să împlinească modelul viețuirii Lui Hristos nu se poate desăvârși fără supunere față de părintele său duhovnicesc. Cel care nu face ascultare poate să facă ce vrea, rugăciune, post, privegheri, nici una din acestea nu-l va mântui. Duhovnicul sau starețul poate să cadă. Însă cel ce face ascultare nu cade niciodată. Părintele protosinghel Hrisostom de la Mănăstirea Putna ne vorbește despre treptele ascultării în monahism.

În ce fel ascultarea față de un părinte rodește libertate?

În mănăstire lucrurile se așază pe acest făgaș: ascultarea este cea care rodește virtutea în om. La început, la mănăstirea noastră (Putna) au existat două direcții. Unii Părinți susțineau că rugăciunea este mama virtuților, iar ceilalți credeau că ascultarea este mai înaltă. Părintele stareț a fost de partea celor din urmă. Am mers cu el în Sfântul Munte, trăia atunci părintele Dionisie Ignat de la Colciu, și l-a întrebat: „Uite, părinte, am două direcții în obște. Ce să fac?” Iar el a răspuns: „Ca să te poți ruga ai nevoie de smerită cugetare și aceasta se dă în dar celui ascultător”. Nu te poți nevoi în nici un fel ca să o dobândești, nu îți trebuie o tehnică anume, un efort special pentru a avea parte de acest dar. Efortul tău rămâne tăierea voii proprii, iar smerita cugetare ți se dă în dar. Drept care ascultarea devine izvor al rugăciunii. Atunci nu numai că e un drum mai bun, ci o cale care o include și determină rugăciunea.

Părintele Sofronie Saharov spune că în mănăstire călugării dobândesc un har pe care cei din lume nu au cum să-l dobândească. Cei din lume pot ajunge la rugăciunea neîncetată, la cea mai înaltă treaptă de rugăciune, dar harul acesta deosebit de care vorbea părintele Sofronie – curăția minții în Hristos – vine numai prin desăvârșirea ascultării în mănăstire. Și el explică puțin cum se întâmplă lucrul acesta. În momentul în care eu vin și mă pun în mâna părintelui duhovnicesc, îmi tai, cum spunea părintele Cleopa Ilie, voia, dar și priceperea, începe mintea părintelui să o înlocuiască treptat pe a mea, să gândească el în locul meu.

Aceasta este a doua treaptă a ascultării. Primul nivel este cel trupesc, când te nevoiești trupește și faci un fel de ascultare să o numim orbească, automată, fără să-ți pui problema în nici un fel de ce și cum. Această ascultare o vedem în Pateric, când unui ucenic i se poruncește de bătrânul său să planteze o varză cu rădăcina în sus, nu în pământ, cum ar fi fost firesc.

Treapta a doua este ascultarea duhovnicească, în care părintele gândește în locul tău, iar ultima treaptă, a treia, este ascultarea de Dumnezeu, când, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). Aici mintea părintelui este înlocuită de mintea lui Hristos.

Atunci ajungi într-adevăr să împlinești la perfecție cuvântul lui Hristos din Evanghelie. Atunci guști adevărata libertate, iar libertatea vine, în mod paradoxal, doar prin supunere. Când Domnul a venit pe pământ, a propus ca lege a gândirii paradoxul. A răsturnat toate modelele de gândire existente. Antinomia și paradoxul sunt cele care definesc gândirea ortodoxă. După aceea, El a arătat lumii un alt om, cel creștin, care va urma propriul Său model, după chipul Său. Însă El nu a venit să se propună pe Sine ca Dumnezeu. Dacă e să luăm o pericopă evanghelică ce subliniază bine acest lucru, ar fi aceea când Hristos spune așa: „Eu cum aud, judec, dar judecata Mea este dreaptă pentru că nu fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis”. Hristos ar fi putut să spună: „Judecata Mea este dreaptă pentru că sunt Dumnezeu”. Și nimeni nu ar fi avut nimic de spus împotrivă. Ca Dumnezeu absolut, întreg, care a zis atunci când a venit pe pământ: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10, 30), Hristos avea tot dreptul să se pronunțe ca instanță și autoritate ultimă. Dar El nu face așa, ci Se arată ascultător față de Tatăl. Pe toate le găsim în Evanghelia după Sfântul Ioan, care subliniază în multe rânduri ascultarea deplină a Fiului față de Tatăl.

În altă parte, tot la Ioan, Mântuitorul spune: „Iar Eu nu sunt singur, ci Eu și Cel Care M-a trimis pe Mine, pentru că Eu pururea fac cele bineplăcute Lui” (Ioan 8, 16;29). Aici remarcăm faptul că șederea împreună din veșnicie cu Tatăl se datorează nu numai deoființimii cu Acesta, faptului că este Dumnezeu adevărat, că are aceeași fire dumnezeiască întreagă, ci și ascultării. Hristos ne propune modelul Său ca fiu ascultător. De aceea Sfântul Pavel scrie în Epistola către Romani: „Pe Acesta (pe Hristos) Dumnezeu L-a pus întâi-născut între mai mulți frați” (cf. Rom. 8, 29). El a venit ca un frate mai mare, arătându-ne cum să ne comportăm și cum să stăm în fața Tatălui, oferindu-ne ca pildă ascultarea Lui.

Arătând lucrul acesta, ne-a descoperit și iubirea desăvârșită, că El face ascultare în deplină libertate și iubire. „Cine Mă iubește păzește cuvântul Meu” (Ioan 14, 23). „Cine primește pe cel pe care L-am trimis, pe Mine Mă primește. Și cine Mă primește pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 10, 40). Niciodată Hristos nu rămâne la El. Putea ca Dumnezeu ce era și Fiu al lui Dumnezeu cu mandat de la Tatăl să spună: „Cei ce vă primesc pe voi, pe Mine mă primesc”. Punct. Și totuși, nu. El trimite mai sus, la Tatăl. Nu că Tatăl ar fi mai mare, ci că este Cel care M-a trimis. Prin aceasta Hristos ne spune: „Eu am venit aici ca să vă propun ascultarea”, care este o desăvârșire permanentă. Nimeni în Biserica Ortodoxă, vorbim despre oameni, nu are autoritate ultimă, fie el credincios, fie călugăr, preot, episcop. Fiecare se supune unei autorități. Și patriarhul are un părinte duhovnicesc și, la rândul lui, acesta are un alt părinte duhovnicesc. Este un șir, o înlănțuire care pare că nu se termină niciodată. Ea se termină doar în Dumnezeu Tatăl. Dar în Dumnezeu nu se termină nimic, cum zice Sfântul Grigorie de Nyssa, avem parte de un urcuș continuu, din început spre un nou început care nu are sfârșit. E vorba de ceea ce numim epectază. Ascultarea este asemenea iubirii, nesfârșită.

De la întuneric către lumină

Cum se produce acest transfer? Cum devine mintea starețului mintea ucenicului?

Ca să poți realiza această transformare, trebuie să pornești de la bun început cu acest gând, că dincolo de părintele tău sau la capătul firului este Însuși Dumnezeu. Te supui unui părinte pentru că așa consideri să te supui Însuși lui Dumnezeu. Părinții athoniți contemporani, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, Sofronie Saharov, insistă pe un lucru care pare de neconceput pentru un ortodox, și anume că de părintele tău trebuie să faci ascultare ca și de Hristos, ca și cum el ar fi Hristos.

E ca și cum eu m-aș închina icoanei fără să mă gândesc că icoana în sine e o reprezentare. Mă închin icoanei ca lui Hristos. E un lucru de neimaginat. Și se insistă pe aceasta. De ce? Pentru că Dumnezeu, când săvârșește un lucru, împrumută mâinile omului, ale preotului, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Atunci părintele îl înlocuiește pe Hristos cu mandat de la El. Pentru o perioadă El e Hristos. Ca să poți face ascultare deplină, ca să te poți deșerta de cele ale tale, trebuie să asculți de el ca de Hristos. Știind bineînțeles că faci ascultare de el pentru că așa a zis Hristos. Părintele nu e Hristos, dar în momentul acela el e Hristos, cum spunem noi din încredințare. Făcând așa te poți deșerta pe tine și atunci, supunându-te unei autorități superioare, inviți acea autoritate să ia hotărâri în locul tău. Știi că acea autoritate vine cu o cunoștință superioară a lucrurilor, cunoștință care nu este din lumea aceasta. De multe ori, în mediul monahal, se folosește acest exercițiu: „Uite peretele acesta, ce galben este”. Și tu-l vezi că-i alb. În realitate el e alb. Dar părintele îți zice: „Ce spui de peretele ăsta ce galben este?!”

Un călugăr ar trebui să răspundă: „Da, părinte, ce galben este!” Și mulți m-au întrebat referitor la asta, chiar și în facultate mi s-a pus întrebarea aceasta de un profesor: „Cum eviți fățărnicia?”

Tu zici că peretele e galben pentru că așa a spus părintele și nu trebuie să-i calci cuvântul, dar tu-l socoți alb în continuare. Atunci ce ascultare e aici? Doar că așa spune el?

Ideea e alta. Cei care intră în mănăstire o fac având conștiința că sunt trupești, că sunt orbi, și pășind pe calea ascultării devin duhovnicești. Părintele e acela care este duhovnicesc și el vede lucrurile așa cum sunt ele în realitatea duhovnicească, nu în realitatea trupească. E ca și cum am avea două planuri coexistente. Dar din aceste două planuri, noi, trupești fiind, nu-l vedem decât pe cel material, pe când pe cel duhovnicesc nu reușim să-l vedem fiindcă nu avem ochi pentru el. De aceea ne încredințăm ca niște orbi unui văzător care ne duce de mână și dacă el ne spune „mergi înainte!”, merg înainte pentru că eu nu știu altfel și el știe mai bine unde să mă ducă.

Părintele spunându-mi că peretele e galben, eu, în sinea mea, zic și chiar așa pot să-i și răspund: „Așa e, părinte, este galben. Dar prostul de mine îl vedeam alb”. Iar în inima mea eu voi gândi așa: „Cât de înșelat pot să fiu și cât de trupesc, că nu pot să trec de culoarea asta albă și să nu văd peretele galben, așa cum îl vede părintele!” Și de ce îl vede el galben? Pentru că așa i-a spus Hristos. Așa i-a arătat lui Hristos.

Poate fratelui meu, peste cinci minute, starețul îi va spune: „Vezi ce roșu e peretele acesta?” El îl vede și atunci roșu pentru că așa i-a arătat Hristos, că e roșu pentru fratele acela.

Starețul vede doar ceea ce-i arată Hristos și Hristos îi arată numai ceea ce-mi este mie de folos. Pentru aceasta mă și las cu totul în mâna lui, știind că aici Hristos hotărăște, nu părintele. Părintele să vrea, și nu mă poate înșela. Pentru că eu lui Hristos m-am făgăduit de la bun început. Și legământul meu este între mine și Hristos. Dar trupesc fiind, eu nu pot să iau legătura direct cu Hristos. Am nevoie și de o reprezentare materială a Lui, am nevoie ca om trupesc ce sunt de o mângâiere, de un cuvânt auzit, de lucruri sensibile, pe care să le pot percepe. Acesta este starețul în acel moment. În virtutea acestui rol al lui, el reușește să-mi transmită mie imaginea, să-mi întipărească chipul lui Hristos în sufletul meu.

Cum spune Sfântul Pavel: „Fiii mei, pentru care sufăr din nou durerile nașterii până ce Hristos va lua chip în voi”. Însă modelul cel mai bun de părinte duhovnicesc este Sfântul Ioan Botezătorul care are aceste cuvinte extraordinare: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”. Este ca și cum eu mă uit la părintele meu silindu-mă să-L descopăr pe Hristos, iar părintele se silește să-L facă cât mai transparent pe Hristos în el. Părintele este fereastra prin care-l pot vedea pe Domnul. La început fereastra este opacă, dar asta din cauza mea, pentru că eu sunt trupesc și nu pot să văd altceva.

Încet, încet, fereastra opacă se transformă în vitraliu, ca în final ea să se deschidă complet și Hristos mi se va descoperi, duhovnicește desigur.

„Voia noastră este mai păgubitoare decât orice demon”

Care sunt ispitele care-l pândesc pe ascultătorul începător?

Dacă acesta nu ține permanent mintea îndreptată către Hristos și uită că cel din fața lui nu este Hristos, ci este trimis de Acela, se poate lega de om. Atunci el se va forma după chipul părintelui, și nu după chipul lui Hristos. Ca duhovnici, aceeași ispită o întâmpinăm și noi, ca să formăm ucenici după chipul nostru, și nu după chipul și asemănarea lui Hristos. Noi ar trebui să fim primii care descoperim această anomalie.

Trebuie ca permanent să ne punem în minte că ceea ce facem, o facem pentru Hristos. Un pas dacă-l facem, în mănăstire sau în lume, pentru Hristos. Ție, Doamne îți dedic, îți supun toate acestea, pașii mei, ceea ce am și sunt, pentru Tine sunt. Se naște astfel o tensiune permanentă care nu trebuie să slăbească. Nevoința de a vedea dincolo de părinte pe Hristos. E ca și cum acel geam de care v-am spus insistă să devină opac, dar tu mai tare te străduiești să vezi ceva prin el. Și făcând așa, scapi de ispita aceasta.

Am sărit însă peste una din cele mai grosiere ispite, de care toată lumea ar trebui să fie conștientă, anume, cea a netăierii complete a voii noastre. Ținem la priceperea noastră. Hai că voia noastră o mai tăiem, dar priceperea greu o tăiem. Să zicem că eu sunt un mare om de știință, foarte mare specialist în calculatoare. Vin în mănăstire și părintele îmi spune: „Nu se face așa. Trebuie să scoți din priză asta”. Și eu știu că dacă scot din priză, am stricat tot. Și atunci încerc să-i explic părintelui, gândindu-mă că el nu are de unde să știe lucrurile astea†¦ Dar primesc replica: „Măi, tu nu înțelegi, trebuie să faci lucrul așa!!!” Și până la urmă fac cum zice părintele. Dar greu. Greu îmi tai voia în cele în care consider că am dreptate. Și asta înseamnă că nu mă golesc pe mine, și deci mintea mea refuză să fie înlocuită de a părintelui mai întâi, și de a lui Hristos apoi, așa cum am zis mai devreme. Dacă nu ascult, eu mă pun deasupra celuilalt.

Coborârea mea este începutul cel bun. Lucrul pe care nu-l înțelegem este că noi trebuie să ne facem ca lutul în mâna olarului. Noi înțelegem expresia asta, des folosită în mănăstire numai printr-o caracteristică, anume că trebuie să ne lăsăm modelați, să fim moi, maleabili. Perfect adevărat, aceasta este esențial, dar mai e un lucru de care e nevoie să ținem seamă. Să nu uităm că la început lutul este amorf, n-are deci nici o formă și de aceea se dă în mâna olarului, ca el să-i dea ce formă vrea el, să-i dea în sfârșit o formă, să arate în sfârșit a ceva. Pentru că la început el nu arată a nimic. Noi nu punem în minte gândul acesta că eu nu arăt a nimic. Dacă punem acest gând, că părintele trebuie să ne dea o formă, nu o altă formă, ci o formă, atunci am reușit să prindem sensul cuvintelor începutul cel bun. Adică pornind de la zero. Asta înseamnă smerenie. Cum zice și Sfântul Apostol Pavel: „Eu încă nu socotesc să o fi cucerit șîndreptareaț, însă una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, și tinzând către cele dinainte, alerg la țintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filip. 3:13-14).

Dacă nu facem așa, nu ne putem tăia voia. Și atunci cârtim. Nu e cădere mai mare pentru un călugăr decât cârtirea și judecata. În Pravila bisericească, e un cuvânt care zice: „Dacă un călugăr a căzut în desfrânare este pentru că mai înainte a făcut ceva de s-a depărtat Duhul Sfânt de la el. Pentru că altminteri un monah nu poate să cadă în desfrânare”. Or, Duhul Sfânt se depărtează de la călugăr mai ales atunci când cârtește, când iese din acea ocrotire a ascultării. Călugărul nu dă socoteală pentru nimic, ci numai pentru cele în care nu a ascultat. Dar când a ascultat, toată, dar absolut toată responsabilitatea se transferă părintelui. Deci atunci când cârtești, practic intri în focul ispitei. În acest foc Hristos îți întinde o cărare. Câtă vreme ești pe drumul lui Hristos, poți să mergi liniștit, fără să-ți pese de focul aflat în stânga sau în dreapta. Dacă pășești afară de drum, te-ai ars.

Același lucru s-a întâmplat cu Sfântul Apostol Petru. În momentul în care nu s-a mai uitat, n-a mai fost atent la Hristos, ci a luat aminte la valuri, s-a afundat în apă. S-a îndoit. Nu a avut încredere că drumul pe care îi poruncise Hristos să-l urmeze îl poate duce teafăr și nevătămat la destinație. S-a speriat. Aceasta este ascultarea. Singurul pericol real al călugărului este voia sa proprie și cârtirea. Cum zicea avva Dorotei: „Voia noastră este mai păgubitoare decât orice demon”. Să ne ferim de voia noastră mai rău decât de draci. Căci „cine își face voia”, spune Sfântul Ioan Scărarul, „își este sieși mai mult decât un drac. Acela nu are nevoie de draci.” (Interviu realizat de Augustin Păunoiu și publicat în „Ziarul Lumina” din data de 2 aprilie 2013)

Comentarii Facebook


Știri recente