Legătura liturgică între Paște și Taina Botezului

Taina Paștelui este pentru fiecare creștin, prin toate aspectele sale, inclusiv prin cel liturgic, obiectul unei reflecții spirituale și prin aceasta ea se găsește în centrul experienței religioase. ‘Știm că Paștele n-a fost de la început o instituție imuabilă (neschimbată) și uniformă, ci o realitate vie aflată într-o continuă dezvoltare’ (Cantalamassa, ‘La Pâque dans lâEglise ancienne’).

Evoluția istorică a diferitelor tradiții liturgice reflectă procesul de dezvoltare teologică a diferitelor epoci, arătându-l ca pe un fenomen natural și dinamic. Studiind acest proces, ne putem da seama că această imensă bogăție teologică pe care o constituie slujbele pascale este, sincer vorbind, complet necunoscută celei mai mari părți a credincioșilor. Lumea de azi, mai mult ca oricând, are nevoie de o teologie profundă cum a fost cea pe care o regăsim la Sfinții Părinți. Această moștenire pierdută se poate manifesta prin aprofundarea conștiinței liturgice, mai ales în aspectul ei sfințitor care este, se pare, neglijat mai ales în ceea ce privește însăși noțiunea de sărbătoare. Dimpotrivă, în conștiința patristică chiar și solemnitatea Paștelui, luată în globalitatea ei, este ea însăși o taină: taină pascală. Paștele este înnoirea mistică, în inima credinciosului, a acestei treceri de la moarte la viață care constituie semnificația profundă a evenimentelor pomenite: moartea și Învierea lui Hristos. Prin aceasta, acțiunea sfințitoare a acestei sărbători își găsește apogeul în Botez și Euharistie. Deja în învățătura Sfinților Apostoli putem găsi dovezi că teologia Botezului se dezvoltă în jurul legăturii dintre rânduiala Botezului și taina pascală a lui Hristos. Totuși, primele mărturii explicite despre legătura liturgică între Paște și Taina Botezului datează de la începutul secolului al III-lea.

Scrierile Noului Testament

Tema participării la moartea și Învierea lui Hristos este prezentată de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani (6, 3-4): ‘Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea lui ne-am botezat? Deci, ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a Înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții’.

La Sfântul Apostol Pavel, Botezul nu este doar lavacrum și dar al unei noi vieți, ci este trecerea în și cu moartea lui Hristos spre viața veșnică. Această explicație teologică stabilește legăturile între rânduiala creștină a Tainei Botezului și Taina Morții și Învierii lui Hristos. În ciuda faptului că în numeroasele mențiuni despre botez cuprinse în cartea Faptele Apostolilor se arată clar că botezurile erau independente la acea vreme de slujbele pascale, această doctrină pare a fi un numitor comun al Noului Testament, unde remarcăm că dezvoltările în jurul ideii că potopul este o prefigurare a coborârii lui Hristos în iad se face mai ales în contextul predicilor baptismale.

Prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru ne prezintă schițele unei tipologii a Botezului împrumutată de la marile imagini pascale ale Vechiului Testament: ‘Pentru că și Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepți, ca să ne aducă pre noi la Dumnezeu, omorât fiind cu trupul, dar viu făcut cu duhul, cu care S-a coborât și a propovăduit și duhurilor ținute în închisoare, care fuseseră neascultătoare altădată, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu aștepta, în zilele lui Noe, și se pregătea corabia în care puține suflete, adică opt, s-au mântuit prin apă. Iar această mântuire prin apă închipuia botezul, care vă mântuiește astăzi și pre voi, nu ca ștergere a necurăției trupului, ci ca deschiderea cugetului bun către Dumnezeu, prin Învierea lui Iisus Hristos (1 Petr 3, 18-22).

Despre aceasta, Jean Daniélou spune: ‘Autorul pune în mod explicit în legătură Botezul și potopul. Cuvântul desemnează realitatea prin opoziție la figura – . Potopul este deci doar o prefigurare a ceea ce Botezul vine să împlinească. În felul în care omenirea păcătoasă din vremea lui Noe a fost distrusă de judecata lui Dumnezeu prin intermediul apei și în care doar un singur drept a fost cruțat pentru a fi primul născut al unei noi omeniri, în același fel în Botez omul cel vechi este nimicit prin apă sfințită și cel care iese din baia Botezului aparține noii creații. Coborârea în iad a lui Hristos se situează deci între potop și Botez și în ea regăsim împlinirea esențială a tainei potopului. În moartea lui Hristos, firea căzută a omului pe care El a asumat-o este zdrobită de apa Botezului pentru a fi înălțată la starea de nou-născut al unei noi creații. Botezul este imitarea tainică a morții și Învierii lui Hristos’. Tipologia tainică a Sfântului Botez, care este doar schițată în prima Epistolă a Sfântului Apostol Petru, va fi ulterior dezvoltată de întreaga tradiție patristică. Ea apare în opera Sfântului Iustin Martirul și Filozoful, în Dialogul cu Iudeul Trifon, unde găsim explicată tipologia Epistolei Sfântului Apostol Petru. Apa potopului este prefigurarea apei Botezului; în timpul potopului, ca și în Botez se realizează taina mântuirii oamenilor. La fel cum dreptul Noe, salvat de lemnul corabiei, a devenit un nou început pentru o altă rasă umană, Hristos, primul-născut a toată creația, a devenit un nou început pentru o altă rasă, regenerată de El, prin apa și lemnul în care era conținută Taina Crucii. ‘Există o asemănare teologică între potop, coborârea la iad și Botez, căci este vorba de aceleași căi ale lui Dumnezeu: în toate cele trei cazuri regăsim o omenire păcătoasă care trebuie pedepsită și nimicită și în toate cele trei situații un drept este cruțat. În cazul potopului, acest drept este Noe, în cazul coborârii la iad, Dreptul este Mântuitorul Iisus Hristos, iar în cazul Botezului drept devine creștinul care primește această Taină prin asemănarea cu Iisus Hristos. Astfel, Botezul este o imitare tainică a coborârii la iad, amândouă fiind prefigurate de potop.’

Este interesant de remarcat că această conștiință a profunzimii legăturilor tainice între Botez și coborârea lui Hristos la iad nu făcea în mod automat legătura între cele două Taine liturgice: Paștile și Botezul. Sfântul Iustin Martirul și Filozoful confirmă că botezurile aveau loc de-a lungul întregului an. Primele mărturii ale asocierii slujbei Botezului cu sărbătoarea Paștelui se găsesc la Ipolit al Romei și Tertulian. Până în acest moment se pot observa doar în scrierile apocrife unele urme ale acestei asocieri, dar perspectiva interpretării acestei teme pare să excludă influența lor directă asupra teologiei liturgice posterioare.

Scrierile apocrife

Aspectul baptismal abordat de Epistola Sfântului Apostol Petru apare într-o concepție ciudată care, într-un mod foarte naiv, caută să dea un răspuns unei întrebări născute în iudeo-creștinism. Dacă Botezul este o necesitate absolută pentru mântuire, ar fi trebuit ca sfinții Vechiului Testament să fi fost botezați. După cum putem vedea și în Păstorul lui Hermas, centrul de interes este deplasat aici de la problematica eshatologică asupra problematicii mântuirii. Este vorba, în ‘A Noua Pildă’, de pietrele care au urcat de pe fundul apei având deja pe ele pecetea (). Hermas explică semnificația lor: ‘Este vorba despre Sfinții Apostoli și învățătorii de lege, care, după ce au propovăiduit numele Fiului lui Dumnezeu și au adormit întru virtute și credință în Fiul lui Dumnezeu, l-au împrumutat și celor care adormiseră înaintea lor, dăruindu-le pecetea, esența propovăduririi lor. Au coborât împreună cu ei în apă, de unde s-au înălțat la suprafață… Prin mijlocirea lor, morții au primit viață ajungând să cunoască numele Fiului lui Dumnezeu’ (IX, 16, 5-7).

Apa reprezintă iadul unde se găsesc morții diverselor generații ale Vechiului Testament. Este remarcabil că cel care coboară la ei nu este Hristos, ci Sfinții Apostoli și învățătorii de lege; aceștia, după moartea lor, coboară în iad; această coborâre are un scop dublu: pe de o parte, ei binevestesc mântuirea, dar, mai ales, oferă această mântuire pe care o binevestesc prin pecetea pe care o dau, adică prin Botez. Apoi și unii, și ceilalți se înalță din apă, adică învie. Apa este în același timp apa Botezului și apa morții. Afundarea și ieșirea din apă sunt aluzii la rânduiala Botezului care închipuie coborârea lui Hristos în iad. În alte scrieri, acest Botez îi este atribuit lui Hristos Însuși. În Epistola Apostolilor citim cuvintele lui Hristos: ‘Am vrut ca cei pe care i-am făcut să nădăjduiască să primească răsplata. De aceea m-am coborât să vorbesc cu Avraam, Isaac și Iacob, cu părinții voștri prooroci, anunțându-le lor în iad odihna pe care o vor avea în ceruri acolo unde vor ajunge. Cu dreapta Mea le-am dăruit Botezul vieții, iertarea și ștergerea oricărui rău, la fel cum am făcut-o și pentru voi’.

Remarcăm în această prezentare legătura dintre coborârea în iad și Botez, care va lua ulterior o mare amploare.

Concepții patristice

Examinând contextul istoric, putem admite că de la începuturi până la sfârșitul secolului al II-lea, pe planul conținutului teologic, tradiția pascală este fundamental unitară: este vorba despre tradiția asiatică care vede în sărbătoare un Paște hristologic, al cărui conținut este istorico-comemorativ și eshatologic. Chiar dacă ideea de victorie și slavă – și prin consecință cea de Înviere – era un element nedespărțit de rânduiala pascală, comemorarea își găsea punctul culminant în cinstirea Sfintei Cruci. În acest context, Tertulian este primul interpret al botezului ca și taină a patimilor Mântuitorului: ‘Ziua cea mai solemnă pentru Botez este prin excelență ziua de Paște, atunci când au avut loc Patimile Domnului în care suntem botezați. N-ar fi absurd să interpretăm în sens figurativ pasajul în care Domnul, pentru a sărbători Paștile pentru ultima dată, își trimite ucenicii pentru a pregăti această sărbătoare zicând: Veți găsi un om ducând apa. Se folosește de semnul apei pentru a indica locul unde dorea să sărbătorească Paștile’. Regăsim concepția identică în tradiția siriană, al cărei reprezentant, Afraat, a făcut legătura între Botez și spălarea picioarelor ucenicilor de către Hristos.

Dar la începutul secolului al III-lea, odată cu Clement și Origen, apărea în Alexandria o a doua tradiție pascală, după care cuvântul-cheie nu este Patimi, ci Trecere. Această concepție morală și spirituală a sărbătorii pascale situează omul în centru și trecerea sa spirituală continuă spre Dumnezeu. În una din primele interpretări teologice ale triduumului pascal, Origen face o serie de legături între Paștele inaugurat de Învierea lui Hristos și Paștele reactualizat prin botez: ‘Prima zi este pentru noi cea a Patimilor Mântuitorului; a doua, cea a coborârii Sale la iad, și a treia, cea a Învierii. De aceea, în această a treia zi, Dumnezeu mergea înaintea lor ziua în chipul unui stâlp de nor și noaptea în chip de stâlp de foc. Dacă, ținând cont de cele menționate mai sus, Apostolul are dreptate să ne învețe că aceste cuvinte conțin Taina Botezului, trebuie ca cei care sunt botezați în Hristos să fie botezați în moartea Sa și îngropați cu El și să învie din morți a treia zi cei care, după cum zice Apostolul, au înviat în aceeași zi cu El și i-a urcat împreună cu El la ceruri. Deci, când vedeți a voastră Taină, cea de-a treia zi, Dumnezeu va începe să vă conducă și să vă arate El Însuși calea mântuirii’.

La sfârșitul secolului al IV-lea, în ciuda unei sinteze teologice care a legat cele două tradiții pascale, teologia alexandrină, legată de traducerea cuvântului Pascha prin Trecere, pare a fi dominantă. Un fel de reformă pascală în lumea latină a fost reluată de către Sfântul Ambrozie al Mediolanului, pentru care centrul de greutate al Paștelui se deplasează, sub influența gândirii alexandrine, de la Hristos spre om, căci omul este cel care trebuie să treacă de la păcat la virtute și de la lume la Dumnezeu. Momentul tipologic cel mai important tinde să alunece dinspre mielul de jertfă spre traversarea Mării Roșii. În consecință, Taina pascală prin excelență pare a fi mai mult Botezul decât Euharistia. ‘Ce poate fi mai minunat pentru a vorbi despre Botez decât trecerea Evreilor prin mare? Toți evreii care au trecut marea au murit apoi în deșert. În schimb, cel care trece prin această fântână, adică de la lucrurile pământești la cele cerești – iată ce înseamnă cu adevărat trecerea și deci Paștele, adică ‘trecerea lui’, aceea de la păcat la viață, de la greșeală la har și de la întinare la sfințenie – nu moare niciodată, ci înviază’.

Bisericile răsăritene din Asia Mică și din Palestina au fost influențate de tradiția alaxandrină pe care o regăsim de exemplu în concepția despre Paște a capadocienilor, care este una din cele mai apropiate din punct de vedere teologic de Origen. După Sfântul Vasile cel Mare al Cezareei, Paștele este ziua Botezului nu din cauza Patimilor ca la Tertulian, ci din cauza Învierii: ‘Care zi este mai potrivită pentru Botez ca ziua de Paște? Paștele sărbătorește Învierea, iar Botezul este tocmai o forță de Înviere. Această zi a Învierii este deci cea în care vom putea primi Harul Învierii’.

‘Te cobori în apă purtând păcatele, dar invocarea harului, pecetluindu-ți sufletul, nu mai îngăduie să fii înghițit de înfricoșatul balaur. Te cobori mort întru păcate și te urci înviat întru dreptate. Dacă ai fost împreună sădit prin asemănarea morții Mântuitorului, atunci vei fi învrednicit și Învierii Lui. Căci după cum Iisus a murit luând păcatele lumii, ca să te învie întru dreptate, omorând păcatul, tot astfel și tu, când te pogori în apă și ești oarecum îngropat în apă ca și Acela în mormânt de piatră, te scoli iarăși, umblând întru înnoirea vieții.’

Botezul îl face pe creștin să participe la totalitatea Tainelor lui Hristos, de la Patimi până la Înviere, prin trăirea gestului sacramental al Tainei Paștelui. Această aceeași unică realitate care I s-a întâmplat Mântuitorului Hristos se întâmplă și pentru noi, creștinii, prin intermediul tainelor, sub forma unei imagini, însă o imagine care conține cu adevărat realitatea.

Urmărind exemplul dezvoltării concrete a riturilor, naștere și creștere a ciclului pascal, putem descoperi interpretarea patristică a Tainei Paștelui – momentul central al credinței creștine. Acest tip de analiză a vieții liturgice a Părinților noștri este mereu necesară pentru a regăsi și a putea păstra conștiința bogăției unei moșteniri liturgice ai cărei posesori suntem.

Examinând legăturile dintre Taina Botezului și Taina Paștelui de-a lungul epistolelor neotestamentare, a scrierilor apocrife și a comentariilor patristice, observăm o continuitate în identificarea unei teme a coborârii la iad ca și fundament soteriologic al Botezului creștin.

Sinteza a două tradiții teologice, alexandrină și asiatică începe prin a echilibra conținutul Paștelui înțeles ca și trecere și ca și patimi. Tema coborârii în iad ne lărgește perspectiva și ne face să înțelegem valoarea morții lui Hristos ca și origine a Botezului. Participarea noastră la Taina Pascală a lui Hristos se manifestă în mod special prin actul baptismal al cufundării, ‘prin intermediul apei’, așa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur: ‘Acțiunea cufundării în apă și a scoaterii din apă simbolizează coborârea la iad și urcarea din acest loc. Iată de ce Apostolul numește Botezul mormânt: Am fost îngropați împreună cu El prin Botez în moarte’. Prin Botez, într-adevăr, omul moare cu adevărat, își termină în plan spiritual viața murind, intră în împărăția morților, de unde învie apoi. Dar toate acestea le face împreună cu Hristos și în însăși moartea și Învierea lui Hristos. Dacă prin Botez suntem botezați în moartea lui Hristos, îl urmăm pe Hristos cât de departe putem în moarte – cel puțin privind moartea păcatului – pentru a putea să înviem împreună cu El din această moarte a păcatului. (Articol publicat în „Ziarul Lumina” din data de 23 mai 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente