Lecții de viață la capela Spitalului „Sfântul Luca”

De aproape 16 ani, preotul Dragoș Frîncu slujește în capela Spitalului de boli cronice și geriatrie ‘Sfântul Luca’ din București, ridicată chiar de mama dânsului, Maria. O construcție simplă, de forma corabiei, această biserică, cu hramurile ‘Adormirea Maicii Domnului’ și ‘Sfântul Teodosie cel Mare’, este pentru mulți dintre bolnavii și bătrânii din azilul din apropiere, dar și pentru personalul medical, locul împăcării cu sine, al curățirii sufletești și al speranței în ajutorul divin, mai ales în viața de după moarte. Ca o compensare a durerii celor suferinzi, sfântul lăcaș este frecventat de mulți copii și tineri ai cartierului din șoseaua Berceni, sectorul 4, pentru care biserica este a doua familie.

Puțini sunt cei care, odată ajunși în curtea imensă a Spitalului ‘Sfântul Luca’, cunosc unde duce aleea care merge spre stânga, chiar de la intrare. Aparent nesemnificativ acest drum îngust, bătătorit de cine știe câți pași împovărați de durerile lumii pământești, este calea spre singura biserică din Capitală care păstrează odoare de mare preț – fragmente din moaștele Cuviosului Teodosie cel Mare. În chip tainic, prezența sfântului umple inima fiecărui credincios cu o liniște dulce. Iar această stare unică plutește și în afara sfântului lăcaș, în grădina amenajată cu brazi, pomi ornamentali și fructiferi, în care sălcii pletoase adună la umbra lor, mai ales în duminici, copii, vârstnici și tineri.

Lecția prieteniei

‘Ca un fulg mă simt când ies din biserică’, spune Ilie Iosub, unul dintre seniorii parohiei, nelipsit de la slujbe, iubit și de cei mari, și de cei mici datorită umorului său, care creează de fiecare dată bună dispoziție.

‘Pentru mine această biserică este colțul meu de Rai. Viața mea ar fi mult mai tristă fără ea’, vorbește Domnica Dumitrescu, de la azilul de bătrâni din apropiere, o fire sociabilă și energică, prezentă în fiecare zi în sfântul lăcaș, un ajutor de nădejde pentru părintele Frîncu, la fel ca și Dumitru Nechita și Violeta Mariana Dumitru, oameni blânzi și veseli, care în zilele noastre încep să devină o raritate.

Preotul îi privește zâmbind, nicidecum cu aerul unui superior, de la ‘masa vorbelor’ din grădină. Le este prieten și confident, un om simplu, după cum recunoaște, care nu se sfiește să muncească cot la cot cu ei chiar dacă îl numesc amical ‘Împăratul’. O parte i-a fost aproape încă de la începuturi, când slujea într-un spațiu improvizat de la etajul întâi al spitalului. Alții s-au prăpădit.

‘La începuturi am slujit cu Mutu, un pacient din azilul de bătrâni, cu sindromul Down, care nu auzea, nu vorbea. Pentru mine, acest lucru era firesc ca Eugen, Mutu cum îi spuneam noi, să fie în biserică. Îl înțelegeam prin semne. Costică, cel de-al doilea dascăl, era tot din azilul de bătrâni. Cu toate acestea, oamenii veneau. Ei m-au ținut. Mi-au dat curaj să merg mai departe. Am început la 26 de ani, acum am 42 de ani și în continuare mă văd cu ei duminică de duminică’, a precizat pentru Ziarul Lumina părintele Dragoș.

‘Canoanele asupra bolnavilor sunt cu totul altele’

La un an după ce a fost numit preot de caritate, în 1997, spre sfârșitul lunii septembrie, a început construcția bisericii, care a fost sfințită în data de 7 decembrie, de ziua Sfintei Filofteia. Sfântul lăcaș este frecventat mai cu seamă de credincioșii din cartier, deoarece cei internați sunt bolnavi cronici și bătrâni, în majoritate netransportabili. Așadar, biserica este cea care merge la bolnavi, iar prezența duhovnicului, îmbrăcat de cele mai multe ori civil, tocmai pentru a nu inspira pacienților o stare de teamă, funebră, este cerută de aceștia. Cu fiecare om în parte, preotul are sau a avut o legătură dincolo de cuvinte. Mulți, suferinzi de cancer, i-au rămas în amintire: ‘N-am să uit niciodată numele tinerilor pe care i-am cunoscut și un timp a trebuit să-i slujesc la mormânt. Pot aminti aici câțiva: Bogdan Ghișoiu, Emilia Turiac, Costică Marian. Starea bolii este foarte grea, îi împiedică de cele mai multe ori fizic, poate și spiritual, să se manifeste. De aceea, bolnavii trebuie înțeleși. Canoanele asupra bolnavilor sunt cu totul altele. Noile canoane prevăd ca în cazul bolii, mai ales una terminală, credinciosul să fie cuminecat, apoi, după boală, să se revină la starea de spovedanie și să se aplice canonul meritat’.

Lecția vieții

Spitalul este și o școală duhovnicească, mai cu seamă pentru tinerii din parohie, după cum arată duhovnicul: ‘În momentul în care vine un tânăr supărat că nu-și poate cumpăra nu știu ce mașină, îi propun să mă însoțească 10 minute în Secția de Oncologie. Și vă spun că renunță. Ajung să vadă esența vieții și care este adevărul până la urmă. Încerc să-i explic că e foarte bine să tinzi spre performanță, dar să nu cazi în lăcomie’.

Cu adevărat zguduitoare lecția de viață pe care o poți învăța pe viu de la sufletele internate în saloanele oncologice. Tot timpul în așteptare… pentru ei înseamnă enorm când un om, fie el și străin, le zâmbește sau le adresează o vorbă.

O prezență cu totul deosebită, de veghe la căpătâiul bolnavilor săi, cu indicații medicale și rugăciuni, medicul oncolog Anda Natalia Ciuhu lămurește: ‘Tind să cred că am început să-l cunosc cu adevărat pe Dumnezeu de când fac oncologie. În momentele grele simți că e cineva lângă tine, mai ales când reușești să le depășești. Încerc să-i fac pe cei apropiați să înțeleagă că, de fapt, în ultimele zile ale pacientului ar trebui să se roage pentru sufletul său. Meseria asta, spre finalul bolii, mai puțin ține de știință, de bulina dată la ore fixe, cât mai ales de apropierea sufletească, că mă văd și nu se simt singuri. Și că cineva tot îi mai iubește, pentru că sunt mulți pacienți abandonați’.

Iubirea celor dragi este resortul care o ajută pe Stela Sălăjan, de 51 de ani, pacientă a doctoriței Ciuhu, să lupte cu acest ‘monstru’, după cum singură numește cancerul. Pentru că Îl iubește pe Dumnezeu, femeia a învățat să-și accepte boala. Îi mulțumește în fiecare dimineață pentru darul de a mai trăi o zi alături de soțul și fiul dânsei. O neliniștește însă lipsa unui loc de veci: ‘Nu-mi pot permite să-l cumpăr. Mi-e teamă că nu o să am unde mă odihni când va fi să mă duc acolo unde îmi este locul’. Prezent în salon, domnul Vasile, soțul bolnavei, izbucnește în plâns. Ca o încurajare, deși are ochii în lacrimi, doamna Stela zice: ‘Dacă n-aș fi fost eu, ar fi fost altcineva. De ce să fiu egoistă, să fie altcineva bolnav, să scap eu? Așa a zis Dumnezeu că eu trebuie să fiu, am înțeles’.

Comentarii Facebook


Știri recente