‘Aduceți-vă aminte de mai marii voștri’, spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Evrei, cap. XIII, 7. Iar unul dintre mai-marii Bisericii noastre este mitropolitul Visarion Puiu. Este poate unul dintre cei mai controversați actori ai istoriei bisericești românești, dar acest lucru se datorează timpurilor atât de vitrege pe care le-a străbătut și personalității uriașe de care a dat dovadă pe ogorul spiritual. Iar pe cât de mare a fost, tot atât de necunoscut este. Plecarea sa în august 1944, în Croația, nu a avut o motivație canonică în raporturile pe care factorul politic românesc le impunea Patriarhiei Române față de noua entitate ortodoxă croată.
Pe fondul pregătirilor pentru schimbarea atitudinii față de Uniunea Sovietică și a năvălirii armatei roșii în spațiul românesc, mitropolitul Visarion era conștient că nu poate avea liniștea bătrâneții. Atunci motivația oficială de a merge la Zagreb pentru hirotonirea unui ierarh croat era șansa lui de a părăsi România pentru o vreme, până ce situația politică îi permitea să se întoarcă. Dar patriarhul Nicodim i-a mai dat o însărcinare. Mitropolitul trebuia să viziteze comunitățile românești din Apus în perspectiva înființării unui episcopat al românilor din Europa Occidentală. Era un proiect mai vechi al său. De aceea, atunci când a rămas în exil, mitropolitul de fiecare dată își exprima acest gând, iar atunci când a încercat să pună început bun acestei eparhii, puțini români din exil l-au urmat. La 10 august 1964, cu gândul la cele săvârșite pentru Biserica și poporul său, dar cu tristețea semănată de mai-marii exilului românesc, mitropolitul Visarion Puiu trecea în lumea drepților. (Articol publicat în „Ziarul Lumina”, Ediția din data de 10 august 2011)
