La interferența duhovnicească între tămăduirea trupului și a sufletului: Ce înseamnă să fii preot în spital

Există în România foarte mulți preoți de caritate care își desfășoară activitatea în diverse unități laice și care au în vedere păstorirea credincioșilor ortodocși din țară. Pastorația misionară din spitale diferă de pastorația misionară din alte instituții, dar are același scop, mântuirea oamenilor, mijlocirea pentru mântuirea lor, și face parte din același segment de apostolat al Bisericii Ortodoxe Române.

Totul a început în 1995, când s-a încheiat un protocol între Ministerul Sănătății și Patriarhia Română, prin care tinerii absolvenți de teologie urmau să fie hirotoniți pe seama unor unități spitalicești pentru a asigura asistența religioasă atât bolnavilor, cât și a familiilor acestora, de asemenea pastorația ramificându-se și spre cei care sunt conducători, medici, asistenți și toți ostenitorii unui spital.

Din 1989 până în 1995, preoții de parohie în raza cărora se aflau spitale s-au implicat și au spovedit și împărtășit bolnavi, iar pentru perioada de dinainte de Revoluție, în timpurile comuniste, atee, Biserica Ortodoxă Română a lucrat totuși, cu toate piedicile.

În București sunt peste 40 de preoți misionari de caritate aflați în unitățile spitalicești și peste 100 de preoți în întreaga Arhiepiscopie a Bucureștilor cuprinzând armata, penitenciarele, căminele de bătrâni, chiar școli, orfelinatele și, nu în ultimul rând, spitalele.

Preoția de caritate din spital este cea răspândită pentru că spitalele sunt în număr mare în orașele importante, ca să nu vorbim doar de București. În cele ce urmează, părintele Horia Prioteasa, preot de spital, ne-a vorbit despre specificul acestui gen de pastorație.

Ce înseamnă să fii slujitor al altarului într-un spital?

Prin preot de caritate se înțelege preotul ortodox, hirotonit pe seama unui altar ce se află în incinta unui spital ce are ca scop asigurarea asistenței religioase pentru bolnavii credincioși internați în acel spital care urmează să aibă operație sau fac tratament spre alinarea suferinței, spre tămăduire. În această lucrare a preotului de caritate intră și pastorația familiilor celor bolnavi, care sunt practic cei ce împlinesc lucrarea prietenilor slăbănogului, aducând pe preot la patul celui bolnav. Primul mijlocitor al celui bolnav este cel din familie. Cu acesta, preotul ia legătura, merge la bolnav, îl spovedește, împărtășește, săvârșește Taina Sfântului Maslu, de multe ori întâmplându-se ca și însoțitorii celui bolnav să se mărturisească și ei și să participe la slujbele bisericii din cadrul spitalului. Este un câștig deosebit duhovnicesc pentru că preotul de caritate are și rolul de a alina suferința familiei celui bolnav. Suferința nu aparține doar celui bolnav, ci se răsfrânge și asupra familiei.

Preotul de caritate dintr-un spital se implică și în pastorația medicilor, a tuturor cadrelor medicale, asistente, infirmiere, personal administrativ și auxiliar al spitalului, păstrând o legătură deosebită, devenind duhovnicul unora dintre ei, săvârșind unele slujbe cum ar fi Sfințirea Mare a Apei de Bobotează și stropirea tuturor saloanelor și a credincioșilor, ei aduc colindătorii de Crăciun… Apoi preotul se mai implică și în activitățile culturale din spital, organizarea de simpozioane, catehizarea personalului administrativ al spitalului.

Acolo unde se trage clopotul și se bate toaca, se aude cântarea liturgică, vin și oamenii, indiferent de funcție și de misiunea lor. Practic vorbim de o împreună lucrare a medicului care este doctor pentru trup și a preotului care este medic pentru suflet.

Ne aflăm într-un loc privilegiat în spital. Mulți cred că spitalul este un loc plin de apăsare, chinuitor. Dar contează cum privim lucrurile. Aici ne aflăm la interferența duhovnicească între tămăduirea trupului și a sufletului.

Raportul omului bolnav cu Dumnezeu

Cum se raportează un om bolnav la Dumnezeu? Îl simte mai aproape pe Dumnezeu fiind în boală sau există și o stare de răzvrătire, de nemulțumire?

Omul se raportează diferit, pentru că acea clipă în care te găsește boala, suferința este foarte importantă. Dacă este o clipă în care tu mărturisești pe Hristos Domnul și ai duhovnic, duci o viață de rugăciune, susținută de post, de milostenie, mergi în pelerinaje, suferința este percepută ca o încercare, ca o normă de îndreptare, nu ca o pedeapsă, ci ca o modalitate de apropiere de Dumnezeu.

Credinciosul aflat în suferință îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a cercetat, că nu l-a uitat, că l-a mișcat puțin din amorțeala duhovnicească în care era și boala l-a trezit să-și facă o analiză serioasă a conștiinței și să poată să-și dea seama că este păcatos, că nu a devenit un sfânt, că nu a devenit mai bun și că trebuie să mărturisească tot timpul că este cel dintâi dintre păcătoși.

Cel nepregătit spiritual se află în fața bolii în răzvrătire, cu dorința de a ieși mai repede din spital pentru că el se socotește asemenea unui autoturism aflat în service. La el se observă lipsa conștientizării stării lui interioare păcătoase până la aflarea diagnosticului în spital. Oamenii necredincioși, o parte din ei, rămân necredincioși și în fața bolii. Cei care au acest ajutor al familiei ca să fie îndemnați spre spovedanie gustă puțin din mireasma harului dumnezeiesc, dar pentru a înțelege, a trăi și a realiza ce se întâmplă cu adevărat în sufletul lor trebuie să se implice și să se pregătească de primirea Sfintelor Taine, să citească cărți ziditoare de suflet…

Toate acestea sunt medicament care ajută trupului și sufletului totodată.

Unii oameni care nu s-au spovedit niciodată, care nu au călcat pragul bisericii, se întorc la Dumnezeu și, având această încercare a suferinței trupului, se trezesc din punct de vedere sufletesc.

Aici nu e lucrarea omului, ci a lui Dumnezeu, care mișcă inima omului, preotul este doar vasul prin care se pogoară harul, prin care lucrează Domnul. Nu știm câte minuni poate să facă Dumnezeu prin harul care se împărtășește omului în biserică.

Credincioșii ortodocși practicanți care se îmbolnăvesc au un privilegiu de analiză a conștiinței și de primire cu bucurie a suferinței, iar ceilalți, dacă nu văd că acesta este un semnal pentru pocăință, pentru schimbarea vieții lor, pentru o altă haină a sufletului, aceia pot rămâne împietriți în continuare.

Nu e greu să slujiți într-o biserică ai cărei enoriași se schimbă în permanență?

În jurul preotului de caritate se formează și o comunitate de credincioși care îl ajută pe preot în săvârșirea anumitor lucrări filantropice. Pentru că este nevoie și de un ajutor material pentru cei bolnavi, pentru cei care nu mai au bani necesari pentru a ajunge acasă, pentru cei cărora le lipsesc banii de medicamente. Unii din comunitate devin și fiii duhovnicești ai preotului. Nu sunt mulți, dar ei aduc un plus de putere.

În ceea ce îi privește pe cei bolnavi din spital, ei sunt

membri ai parohiilor din țară sau din București, care au venit temporar pentru tămăduirea trupului și se bucură că au găsit chiar la spital biserică, Sfânta Liturghie și scaun de spovedanie pentru sufletul lor.

Pentru cât stau la spital, cei bolnavi au ca duhovnic pe preotul de caritate. Sigur că există varianta ca bolnavul să devină fiu duhovnicesc, dacă este aproape de spital, al preotului pe care l-a întâlnit când a fost la necaz. În cazul bisericii Spitalului Fundeni, preotul de caritate este duhovnic și pentru medicii rezidenți care sunt cazați în căminele din curtea spitalului.

O zi la spital

Cum decurge o zi obișnuită din viața unui preot de caritate?

Dimineața devreme mergem în spital, în saloanele bolnavilor care ne-au anunțat că doresc să primească Sfintele Taine. Nu urmărim să obligăm pe oameni să aibă o legătură mai intensă cu Dumnezeu dacă ei nu doresc aceasta. În spital nu se face prozelitism, ci, după îndemnul Mântuitorului, ‘dacă voiește cineva să Mă urmeze, să-și ia crucea, să se lepede de sine și să vină după Mine…’. Urmează catehizarea pe care preotul o face celor care se pregătesc pentru operații mai grele pentru a fi încurajați spre rugăciune, adresându-se și familiei pentru ca aceștia să postească, să se roage intens, să facă milostenie pentru ajutorul celui bolnav. Trebuie pomeniți la slujbe și numele doctorilor care săvârșesc actul medical. Este o împreună lucrare a celui bolnav, a familiei lui, a preotului de unde vine acesta, a comunității din care face parte, a parohiei, chiar și a celor din salonul unde se află cel grav bolnav. Aceasta este biserica și când un mădular s-a îmbolnăvit, el trebuie vindecat atât trupește, dar și sufletește. Pentru că atunci când se îmbolnăvește un trup, în el se află un suflet și atunci biserica întreagă, indiferent cum se află ea așezată, e nevoie să se roage pentru cel suferind.

Medicii ajută preoții recomandând bolnavilor să ne cheme pe noi, preoții de caritate, pentru a săvârși Tainele Sfintei Spovedanii, Împărtășaniei, Sfântul Maslu.

În fiecare seară, la ora 17:00 săvârșim acatiste ale Sfinților Doctori fără de arginți și Paraclisul Maicii Domnului. (Interviu publicat în Ziarul Lumina din data de 10 ianuarie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente