Importanța Sfântului Ilie atât în Vechiul, cât și în Noul Testament explică puternica sa prezență în literatura patristică sprijinită în principal pe Sfânta Scriptură pe care o explică și comentează. Zelul omului lui Dumnezeu, imaginea sa de chip al lui Hristos, rolul său eshatologic și activitatea profetică fac din el un personaj-cheie în istoria Bisericii, care i-a acordat din punct de vedere liturgic un rol mai de seamă decât multor prooroci.
Locul pe care l-a ocupat Sfântul Ilie în istoria creștinismului este unul deosebit. Harismele cu care a fost dăruit proorocul de pe Carmel au făcut din el un puternic arhetip al monahilor, contemplând în persoana lui sfințenia la care se simt chemați aceștia, și, în definitiv, toți cei botezați în numele lui Hristos.
Autorii creștini din primele secole, hrăniți cu cuvântul lui Dumnezeu, au făcut apel la viața Sfântului Ilie și a proorocilor în special, ca la un fundament pe care este construită Biserica. Forța spirituală a vieții lui Ilie, mai ales postul său de 40 de zile, pregătirea pentru teofania de pe Muntele Horeb și ridicarea sa la cer au dat celui din Tesba Galaadului un loc de seamă între profeții Vechiului Testament. La Schimbarea la Față a Mântuitorului pe Tabor, el este reprezentantul tuturor proorocilor. Castitatea lui este afirmată. În timpul persecutării sale, el apare ca urmărit spre a fi omorât, trăind în singurătate și sărăcie. Rugăciunea lui este una ascultată. Întoarcerea sa ca al doilea Înaintemergător al lui Hristos este încă așteptată. Aceste elemente au fost subliniate în literatura religioasă de origine greacă, egipteană și palestiniană, dar și latină.
Astfel, monahismul egiptean contemplă în Ilie, care se află înaintea Dumnezeului Cel viu, un model de viață solitară și de rugăciune. Autorii palestinieni văd în prooroc pe taumaturgul, făcătorul de minuni care a locuit în Țara Sfântă. Fiind în contact strâns cu mediul iudaic, ei subliniază fecioria și slujirea profetului.
Proorocul Ilie, chipul lui Hristos
Viața sa meditativă, jertfa de pe Carmel și ridicarea sa cu trupul la cer sunt interpretate în perspectiva iluminării duhovnicești și a îndumnezeirii.
În continuarea Sfântului Ioan Hrisostom, scriitorii siro-antiohieni insistă asupra sărăciei și zelului proorocului.
Sfântul Ilie se prezintă poporului adunat pe Muntele Carmel drept cel rămas singurul prooroc al Domnului. Acest apelativ, ‘prooroc’ este cel mai des folosit de Sfinții Părinți pentru a-l desemna pe cel din Tesba Galaadului. Profetul Ilie aduce mărturie timpurie lui Hristos, al cărui tip este. Biserica a văzut prin numeroasele episoade din viața lui și aceea a ucenicului său, Elisei, anunțul botezului creștin, care eliberează și luminează.
Fiecare prooroc primind unul sau altul din darurile Duhului, Justin Martirul și Filosoful atribuie Sfântului Ilie duhul temerii. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Ilie reprezintă tipul harismei profetice care certifică și garantează că numai ‘Domnul este Dumnezeu’. ‘Tu ești oare cel ce aduci nenorociri peste Israel?’, strigă regele Ahab, zărindu-l pe profet. Iar proorocul îi replică: ‘Nu eu sunt cel ce aduce nenorocire peste Israel, ci tu și casa tatălui tău, pentru că ați părăsit poruncile Domnului și mergeți după baali’ (3 Reg. 18, 17-18). Observăm că acest dialog direct, radical între rege și prooroc este rodul libertății cuvântului lui Ilie, datorat misiunii sale profetice. Proorocul este omul judecății credinței monoteiste; în fața preoților lui Baal, a răului și a apostaziei, Ilie ține singur flacăra credinței.
A fi prooroc implică să nu fii înțeles de cei cărora le propovăduiești, căci denunțarea necredinței nu se face fără zbucium și frământări. Proorocul este chipul lui Hristos, pentru că în primul putem găsi anunțarea Domnului pe care îl caută.
Întreita suflare peste copilul mort și trecerea Iordanului anunță botezul creștin
‘A trăi autentic credința implică punerea în opoziție cu ‘stăpânitorul acestei lumi’. Părinții Bisericii invocă exemplul lui Ilie, a cărui misiune este dublă, pe de o parte, aceea de a denunța păcatul, iar pe de alta, aceea de a invita la pocăință. Drumul la Iordan, întreita suflare a proorocului peste copilul cel mort al văduvei din Sarepta, sosirea ploii și trecerea Iordanului înainte de ridicarea la cer anunță botezul creștin’, scrie maica Éliane Poirot în lucrarea Élie, Archétype du moine.
Pentru Origen, botezul este mai întâi renunțarea la dumnezeii falși. Mustrarea pe care Sfântul Ilie o face poporului adunat pe Carmel ilustrează lepădările de la Botez: ‘Când noi venim la harul botezului, renunțând la toți ceilalți zei și stăpâni, noi mărturisim pe adevăratul Dumnezeu, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Astfel profetul ne deplânge când vede inconstanța deciziilor noastre: ‘Vai inimii îndoite!’ zice și ‘Până când veți șchiopăta de amândouă picioarele?”
Tema sacrificiului de pe Carmel oferă mai multe variante de interpretare baptismală, fie ca separare de rău, fie prin simbolismul cifrei trei, sau ca botez cu apă și cu foc. Toate acestea trei sunt prezente în catehezele baptismale ale Capadocienilor.
Sfântul Grigorie de Nysa dezvoltă în predica sa In diem luminum (La ziua Luminilor), sensul baptismal al acestui episod: ‘Ilie nu s-a mulțumit să cheme prin rugăciunea sa focul din cer asupra lemnului uscat, ci el a cerut slujitorilor să aducă apă din abundență, a vărsat de trei ori peste lemnul pregătit pentru a arde jertfa, a mistuit apa prin focul coborât în urma rugăciunii sale… Prin acest sacrificiu neașteptat, Ilie ne-a prezis în mod clar instituirea și inițierea botezului. Când a fost vărsată pentru a treia oară, focul căzu asupra holocaustului pentru a arăta că acolo unde se află apa cea duhovnicească, acolo este Duhul care face viu și arde ca un foc, el îi mistuie pe necredincioși și îi luminează pe cei fideli.’
Pentru mai mulți Sfinți Părinți, Ilie la pârâul Cherit reprezintă pe Hristos însetat după mântuirea noastră. Acesta primește mărturisirea păcătoșilor care acum au dobândit credința ca pârgă a Duhului și care, la sfârșitul veacurilor, vor avea parte de învierea trupurilor.
Sfântul Maxim Mărturisitorul folosește aceeași tipologie, distingând în pâinea și carnea pe care Ilie le primește de la Dumnezeu prin intermediul corbilor cele două elemente ale vieții duhovnicești: contemplația și făptuirea: Ilie este unul din chipurile lui Hristos. Cel a cărui foame duhovnicească vrea să atragă la Sine toate inimile a venit la pârâu, adică în această viață, asumând în mod voit ispitele și suferințele omenirii. ‘Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu l-au primit’ (In. 1, 11), nu l-au hrănit; din contră, neamurile întunecate de idolatrie, l-au primit și l-au hrănit prin faptul că l-au recunoscut și au urmat poruncile Lui, pâinea semnificând cunoașterea, iar carnea, virtuțile.
Minunile proorocului, rodul sfințeniei vieții sau dar al lui Dumnezeu?
Faptele mărețe ale Sfântului Ilie sunt puse adesea în legătură cu postul lui și cu modul de viață înalt pe care îl ducea. Sfinții Efrem și Ioan Damaschin le leagă de castitatea sa. Pentru Sfântul Ioan Hrisostom puterea de a face minuni a lui Ilie este rodul râvnei și al vieții sale simple: ‘Cum a fost Ilie așa de minunat? Nu din cauza libertății cu care el a făcut să ajungă la urechea regelui Ahab adevărul? Nu din cauza râvnei sale pentru slava lui Dumnezeu? Nu din cauza simplității sale, a cojocului său din piele de oaie, a peșterii unde locuia? Pentru toate acestea el săvârșea minuni.’
Sfântul Roman Melodul atribuie minunile rugăciunii puternice a proorocului: ‘Toate lucrurile slujesc celor care iubesc pe Dumnezeu și i se închină ca fiind Creatorul tuturor. Dacă Ilie poruncea cerului și pâmântului, se întâmpla pentru că în mijlocul necredincioșilor, el Îl chema pe Dumnezeu.’ (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 20 iulie 2011)
