Iubirea milostivă dobândește viața veșnică

Predică tematică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți (a Lăsatului sec de carne) Matei 25, 31-46

‘Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, precum desparte păstorul oile de capre. Și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci, drepții Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit? Sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga: Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică.’

În duminica a treia din perioada Triodului, Biserica a rânduit, cu multă înțelepciune, să se citească Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți. Aceasta, pentru a nu nesocoti milostivirea lui Dumnezeu arătată în Evanghelia din Duminica Fiului risipitor și pentru a nu o considera motiv de delăsare spirituală, crezând că pocăința fără fapte bune ar fi desăvârșită. Prin urmare, Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți este Evanghelia faptelor bune izvorâte din iubire milostivă față de semenii noștri aflați în nevoi și prin care Hristos Se apropie de noi și ne cheamă să fim milostivi asemenea lui Dumnezeu Cel milostiv.

Evanghelia acestei duminici ne descoperă adevărul esențial al mântuirii, și anume că Dumnezeu este iubire smerită și milostivă, iar criteriul ultim al judecății tuturor oamenilor, indiferent de etnie, poziție socială sau vârstă, este iubirea milostivă. Câtă iubire milostivă a arătat un om în timpul vieții sale pe pământ, atâta binecuvântare primește el ca să participe la bucuria iubirii veșnice a Preasfintei Treimi din Împărăția cerurilor.

În Sfânta Scriptură a Noului Testament, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că cea mai mare poruncă este iubirea de Dumnezeu și de aproapele: ‘Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.’ (…) Iar a doua (poruncă), la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. În aceste două porunci se cuprind toată Legea și Proorocii’ (Matei 22, 36-40). Sau: ‘Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul’ (Ioan 13, 34; vezi și Luca 10, 27; Galateni 6, 2; Efeseni 5, 2; Tesaloniceni 4, 9 etc.). Despre iubirea de aproapele și despre modul ei de manifestare ne vorbește pe larg Mântuitorul Iisus Hristos în Evanghelia după Sfântul Luca (în capitolul 6, 27-36), încheind cu îndemnul: ‘Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv’.

Porunca iubirii de Dumnezeu o împlinim mai ales prin rugăciunea smerită unită cu postul, ca fiind o jertfă liber acceptată sau o dăruire de sine lui Hristos, Cel ce, din iubire milostivă, S-a jertfit pentru mântuirea oamenilor. Această iubire a omului față de Dumnezeu se completează cu iubirea omului față de aproapele, manifestată prin milostenie, ca răspuns la darurile pe care omul le primește de la Dumnezeu, începând cu însuși darul vieții. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: ‘Roadele iubirii sunt: a face bine aproapelui din toată inima, a răbda îndelung, a fi cu îngăduință și a folosi lucrurile cu dreaptă judecată’ (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Mântuitorul Iisus Hristos, în repetate rânduri, îndeamnă la milostenie, zicând: ‘Celui care cere de la tine, dă-i; și de la cel ce voiește să se împrumute de la tine, nu întoarce fața ta.‘ (Matei 5, 42); sau ‘Vindeți averile voastre și dați milostenie; faceți-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuținată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică.’ (Luca 12, 33) etc.. Milostenia înseamnă a dărui altuia din ceea ce-ți prisosește sau chiar din puținul pe care îl ai.

Milostenia este mărturia dragostei frățești, o eliberare a sufletului omului de egoism și o deschidere a lui spre oamenii prin care Dumnezeu Se apropie de el. Cu alte cuvinte, milostenia lărgește și transformă sufletul omului, deoarece o faptă bună săvârșită în mod constant devine bunătate a sufletului. Deci milostenia, ca acțiune repetată, devine în om o lumină a sufletului său, îl face milostiv.

Milostenia este o lucrare a vieții trăite nu doar pentru sine, ci trăite împreună cu alții și pentru alții. În Fericirile pe care Mântuitorul ni le-a lăsat în cuvântarea Sa de pe munte ne spune: ‘Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui’ (Matei 5, 7). Altfel spus, prin milostenie, ne pregătim să primim mila lui Dumnezeu. Dacă înțelegem mila lui Dumnezeu față de noi, o împărtășim și altora prin milostenie, devenind astfel un mijlocitor și un mărturisitor al milei lui Dumnezeu printre oameni. De aceea, rugăciunea stăruitoare ‘Miluiește-mă, Dumnezeule, miluiește-mă‘ pune sufletul omului într-o stare de milostivire și îndeamnă la milostenie față de cei din jur. Mila lui Dumnezeu este iubirea Lui părintească față de oameni. Mila lui Dumnezeu nu înjosește pe om, ci lărgește sufletul acestuia, încălzește inima sa și deschide mâinile sale pentru a deveni mâinile iubirii milostive a lui Hristos, Cel ce ajută pe oameni. Astfel, mâinile iubirii și milei lui Hristos pentru cei săraci sau nevoiași sunt mâinile oamenilor care îi ajută pe aceștia. Când Duhul lui Hristos este prezent în viața oamenilor, atunci mâinile lor, în mod firesc, devin mâinile iubirii lui Hristos. Deci, mai ales prin milostenie, înțelegem duhovnicește ce înseamnă Biserica – Trupul tainic al lui Hristos, care ajută pe cei ce au nevoie de ajutor și cer lui Hristos în rugăciune: ‘Doamne, miluiește-ne!’ sau ‘Doamne, ajută-ne!’. Milostenia este, așadar, nu doar o datorie morală, ci și o experiență mistică sau tainică a creștinului ca împreună-lucrător cu harul iubirii milostive a lui Hristos – Capul Bisericii. Milostenia smerită ne învață cum lucrează harul lui Dumnezeu Cel milostiv în omul care devine milostiv, potrivit îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: ‘Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv’ (Luca 6, 36).

Milostenia poate fi una sporadică sau una permanentă

Există oameni milostivi doar de sărbători, mai ales de Crăciun și Paști. Această milostenie este sporadică sau episodică. Dar Biserica trebuie să organizeze milostenia și într-o formă permanentă sau constantă prin instituții de caritate sau filantropice. Vedem în Sfânta Scriptură cât de mult pot ajuta la dobândirea mântuirii generozitatea, bunătatea, milostenia, schimbarea noastră din oameni zgârciți în oameni generoși, din oameni lacomi în oameni darnici. Pilda cea mai cunoscută este pilda vameșului Zaheu (cf. Luca 19, 1-10), care dintr-un om lacom și dornic să se îmbogățească, prin orice mijloace, devine om milostiv și darnic, fiind copleșit de bunătatea și cinstea acordate lui de Mântuitorul Iisus Hristos, deși nu le merita. Vameșul Zaheu este singurul bogat despre care Evanghelia după Luca spune clar că s-a mântuit pentru că a devenit milostiv.

Mai vedem însă în Evanghelie și un alt fel de milostenie decât milostenia socială sau îndreptată direct spre săraci, și anume milostenia cultică. De pildă, Mântuitorul Iisus Hristos ne învață că persoana care a oferit cel mai mult în cutia templului din Ierusalim a fost o văduvă care a dat doi bănuți (cf. Luca 21, 1-4). De ce? Pentru că ‘aceasta din sărăcia ei a aruncat tot ce avea pentru viață’ (Luca 21, 4). Probabil, această femeie considera că banii ei sunt prea puțini ca să-i dea unui sărac și din acest motiv a dat cei doi bănuți ai ei unei instituții care putea ajuta pe săraci, dacă adăuga la bănuții acestei văduve alți bani dăruiți templului de către oameni care puteau oferi mai mult. În bănuțul văduvei dăruit templului din Ierusalim vedem oarecum chipul milosteniei permanente sau instituționalizate pe baza legăturii permanente dintre cult și caritate, dintre rugăciune și milostenie, legătură pe care o predică și o cultivă Biserica. Astăzi, din bănuțul multor bătrâni pensionari se construiesc biserici noi și sunt ajutați săracii parohiei.

Milostenia este de două feluri: materială și spirituală

Într-o vreme de multă sărăcie pare nepotrivit să îndemnăm pe fiecare om în parte să mai facă milostenie materială. Și, cu toate acestea, nimeni nu se poate plânge că n-ar putea face deloc milostenie, dacă ne gândim că milostenia poate fi și una spirituală. Dacă avem un bănuț în buzunar și l-am dat, nu-l mai avem. Aceasta este o milostenie materială limitată. Dacă însă avem credință multă în suflet și o dăruim sau o transmitem copiilor și celor din jur, ea nu se împuținează, ci se înmulțește. Dacă avem bunătate în suflet și o dăruim în jurul nostru, ea nu se împuținează, ci se înmulțește. Chiar dacă nu avem nimic material de oferit, putem oferi, totuși, o mână de ajutor unui om bolnav, unui om bătrân, unui om singur, ajutându-l să ducă o găleată cu apă sau ajutându-l să curețe locuința. Și aceasta este o milostenie. Nu ne costă bani, ci doar un mic efort pentru noi care suntem mai sănătoși decât el.

O altă formă a milosteniei care nu implică nimic material este vizitarea bolnavilor, bătrânilor și a celor singuri. Astfel, facem milostenie din însăși prezența noastră alături de cei singuri. Există oameni care nu sunt foarte săraci din punct de vedere material, dar sunt foarte singuri, descurajați, părăsiți sau abandonați, având sentimentul că familia și societatea nu mai au nevoie de ei. Copiii nu se mai interesează de părinții lor sau rudele i-au uitat. Or, sufletul omului nu se hrănește doar cu pâine, ci și cu prezența iubitoare a celor din jur, mai ales a celor pe care i-a ajutat cândva și de la care așteaptă un dram de recunoștință. Un sfat bun oferit unui om dezorientat este un act de milostenie. Un cuvânt de învățătură de credință pentru cineva care n-a avut șansa să învețe religia în școală, deși este botezat creștin, un sfat bun pentru cel ce nu știe cum să trăiască viața creștinește, dar mai ales o rugăciune pentru cel ce nu se mai poate ruga, pentru că este prea bolnav, ori nu știe să se roage și să se spovedească, pentru că n-a făcut-o niciodată – toate acestea sunt acte de milostenie! În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că ‘dragostea se face cunoscută nu numai prin dăruirea de bani, ci cu mult mai mult prin împărtășirea cuvântului lui Dumnezeu și prin slujirea trupească’ (Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste). La fel, cuvântul de îmbărbătare pentru omul deznădăjduit, cuvântul de mângâiere sau consolare pentru persoanele care și-au pierdut părinții sau copiii, soțul sau soția. Toate aceste milostenii spirituale sunt numite ‘fapte ale milei sufletești’, în cărțile catehetice sau în cărțile noastre de rugăciune. Acest fel de milostenie este menționat de către Mântuitorul Iisus Hristos atunci când zice: ‘Dați mai întâi milostenie cele ce sunt înăuntru vostru’ (Luca 11, 41). De fapt, această stare interioară de dăruire de sine ca iubire milostivă este cea care generează și faptele milosteniei materiale și le dă valoare duhovnicească.

Către cine trebuie să se îndrepte milostenia noastră?

Răspunsul potrivit ar fi că milostenia noastră trebuie să fie îndreptată către toți oamenii, însă cu o anumită rânduială, ‘… în ordinea cuvenită (…). Și care e acea ordine? De a arăta o mai mare îngrijire pentru cei de aceeași credință’. (Sfântul Ioan Gură de Aur). Prin acesta nu înțelegem că milostenia se îndreaptă exclusiv către cei de aceeași credință cu noi. Deci, milostenia se adresează și către cei care nu sunt de aceeași credință cu noi, după cum ne învață și Sfinții Părinți ai Bisericii: ‘Nu șovăi a da un dar binecuvântat săracului. Căci e o faptă de milostenie. Nici celui de altă credință. Căci darul binecuvântat nu se vătăma de către cel de altă credință. Ci mai degrabă îl binecuvintează pe acela. Și se poate întâmpla ca prin binecuvântarea ce are în sine puterea lui Dumnezeu să vină și acela la cunoștința adevărului…’ (Sfinții Varsanufie și Ioan).

Așadar, milostenia noastră trebuie să-i cuprindă atât pe cei buni, cât și pe cei răi, pentru că ‘cel ce face milostenie imitând pe Dumnezeu nu cunoaște deosebire între rău și bun, între drept și nedrept, când e vorba de cele ce sunt de trebuință trupului, ci împarte tuturor la fel, după trebuință, chiar dacă cinstește mai mult, pentru buna aplecare a voii, pe cel virtuos decât pe leneș.’ (Sfântul Maxim Mărturisitorul). Nu trebuie să facem noi investigații în ceea ce privește credința, viața sau meritele celui care primește milostenia ‘… căci nu se cade să-l cercetezi pe om de unde este și al cui este; a lui Dumnezeu zidire este, măcar elin de este, sau evreu, sau fără de lege, lui îi trebuie ajutor de la tine.’ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

De asemenea, nu trebuie să-l judecăm pe cel care cere sau are nevoie de ajutorul nostru, pentru că, așa cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur, nu ni s-a poruncit să judecăm sau să blamăm noi faptele cuiva: ‘Nu ți s-a poruncit să osândești tu lenea, ci să alini sărăcia. Nu ai fost pus să învinuiești păcatul, ci să vindeci suferința! Nu să ocărăști trândăvia, ci să întinzi mână de ajutor celor căzuți! Nu să ții de rău viața cerșetorului, ci să-l scapi de foame. Dar noi facem dimpotrivă. Nu ușurăm cu datul din averi sărăcia celor ce întind mâna, dar zgândărim cu noianul învinuirilor rănile săracilor’. Așadar, Dumnezeu nu răsplătește milostenia pentru viața celui care o primește, dacă este sfântă sau păcătoasă, ci pentru intenția bună, dragostea și bunătatea dăruitorului.

Deși milostenia noastră trebuie să-i cuprindă pe toți, fără să-l judecăm pe cel căruia îi oferim ceva, trebuie, totuși, să avem și discernământ, pentru ca milostenia noastră să nu devină încurajare pentru cerșetorie, lene sau răutate. Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul (150-215) spune c㠑…este drept să ajuți pe cel nevoiaș, dar nu-i bine să încurajezi lenea. (…) Este binecuvântat lucru să ajuți pe cineva să-și ducă povara, dar nu se cuvine să-l ajuți să și-o dea jos’ (Clement Alexandrinul). De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare (330-379) îndeamnă la discernământ și multă prudență privitoare la destinatarii milosteniei noastre: ‘Negreșit nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri (a milosteniei) celor care alcătuiesc cântece plângărețe, ca să înmoaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmitățile trupului lor și din răni prilej de neguțătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceștia trebuie potolit cu câțiva bani; trebuie, însă, să arătăm milă și iubire de frați față de cei care sunt învățați să sufere necazul cu răbdare. Despre aceștia ni se va spune: ‘Am flămânzit și mi-ați dat să mănânc’ (Matei 25, 35) și celelalte’. În scrierile sale, Sfântul Vasile adresează permanent îndemnuri la milostenie și întrajutorare, el fiind, de asemenea, un mare luptător împotriva tuturor inegalităților sociale, însă, în același timp, îndeamnă la o milostenie rațională: ‘Dumnezeu vrea ca tu, în simplitatea inimii tale, să fii darnic cu cel ce-ți cere, dar, totuși, cu rațiunea, să deosebești nevoia fiecăruia din cei care îți cer’ (Sfântul Vasile cel Mare). Nu este ușor să facem întotdeauna deosebirea între cel care are nevoie imediată de ajutor și cel care și-a făcut din cerșetorie o ‘meserie’, însă atunci când suntem siguri că cel care cere ajutorul nostru nu face aceasta cu sinceritate, ci cu viclenie și cu scopul de a-și acoperi lenea sau de a-și hrăni alte patimi, atunci îl putem refuza, păstrând ajutorul nostru pentru cei care cu adevărat au nevoie de el și care, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, ‘suferă necazul cu răbdare’.

Există multe feluri în care Hristos Domnul vine la noi și întinde mâna Sa cea nevăzută spre noi, pentru ca noi să devenim mâinile iubirii Sale milostive către oamenii care au nevoie de ajutorul nostru.

Milostenia îl ajută nu numai pe cel ce primește, ci mai ales pe cel ce dăruiește

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în acest sens că: ‘…milostenia n-a fost lăsată pentru cei ce primesc, ci pentru cei ce dăruiesc, nu pentru cei ce iau, ci pentru cei ce dau, fiindcă aceștia, în principal, câștigă mai mult’, deoarece ‘…nu dai atât cât iei! Dai argint, și primești Împărăția cerurilor. Pui capăt sărăciei, și te-ai împăcat cu Stăpânul! Vezi că răsplata nu-i egală? Datul e pământesc, răsplata cerească! Datul piere, răsplata rămâne! Datul se strică, răsplata e mai presus de stricăciune’. Deci, vedem că milostenia are valoare veșnică, este lumină netrecătoare adunată în sufletul celui ce o săvârșește.

Timpul Postului Sfintelor Paști este, așadar, o mare binecuvântare pentru noi de a învăța și mai mult ce este milostenia ca rodire a milei lui Dumnezeu în sufletul nostru. Când oferim ceva altora, cu dragoste frățească dezinteresată, primim în schimb o lumină tainică în sufletul nostru. Toate faptele bune pe care le-am făcut în viață revarsă lumină harică în sufletul nostru. De aceea, în ziua Judecății, Hristos-Domnul privește la lumina harică adunată prin rugăciune, pocăință și prin milostenie în sufletul celui credincios și darnic. Iată cum bucuria mântuirii omului depinde de intensitatea iubirii milostive din sufletul său, spre slava Preasfintei Treimi și fericirea sfinților. Amin.

†Daniel, Patriarhul României

Comentarii Facebook


Știri recente