În cadrul manifestărilor dedicate aniversării a 90 de ani de viață a Înalt Preasfințitului Justinian, Arhiepiscop al Episcopiei Maramureșului și Sătmarului, la Catedrala episcopală ‘Sfânta Treime’ din Baia Mare, azi, începând cu ora 9:30, a fost oficiată Sfânta Liturghie, avându-i în soborul slujitor pe ierarhii Mitropoliei Ortodoxe Române a Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, în frunte cu Înalt Preasfințitul Mitropolit Andrei, informează Ziarul Lumina, Ediția de Transilvania.
Cu ocazia acestui moment aniversar, în cele ce urmează, prezentăm un articol publicat în Ziarul Lumina, semnat de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Argeșului și Muscelului, intitulat IPS Arhiepiscop Justinian, la 90 de ani:
De Arhiepiscopul Justinian, eparhiotul Maramureșului și Sătmarului, mă leagă frumoase, vii și pilduitoare amintiri. Mai e puțin și se vor împlini cinci decenii de când am fost hirotonit de către Arhiepiscopul Teofil al Clujului, preot celib în eparhia pe care o păstorea. Am ostenit șapte ani, la parohie, pe pământul binecuvântat al Transilvaniei de Nord. Doream să se limpezească vremurile, pentru că nu trecuseră decât cinci ani, în momentul hirotonirii mele, de la funestul Decret 410 din 1959 care decimase monahismul, și să devin călugăr. Pe atunci, Arhiepiscopul Justinian era starețul Rohiei, mănăstire cunoscută în toată Transilvania. Aici, la Rohia, venise actualul arhiepiscop ca frate, aici primise ‘îngerescul chip’ și tot aici a primit toate hirotesiile până la treapta de arhimandrit.
Era într-adevăr un om evlavios, dedicat altarului, dar și un bun chivernisitor. Dulceața cucerniciei se îmbina la dânsul într-un mod fericit cu destoinicia și cu o dârzenie de maramureșean. Iar ținutul acesta, cu oameni dintr-o bucată, deprinși cu vitregiile sorții, cu adversități istorice pe care învățaseră să le înfrunte, a dat Bisericii noastre nenumărați stareți și starețe și nu puțini ierarhi.
După ce a stărețit 30 de ani la Rohia, unde a depus o muncă de nou ctitor, arhimandritul Justinian a fost chemat la arhierie, în 1973, în calitate de episcop-vicar al Arhiepiscopului Teofil. Aici și-a luat răspunderea călugăririi lui Nicolae Steinhardt, care avea să semneze ‘Nicolae de la Rohia’, după numele mănăstirii în care fusese închinoviat. Preasfințitul Justinian a lucrat din inimă alături de Arhiepiscopul Teofil, la gospodărirea eparhiei, editând lucrări de valoare. În același timp, condeiul său a dat la iveală o frumoasă monografie a mănăstirii în care petrecuse atâția ani.
A trecut mai bine de un deceniu de când Preasfințitul Justinian a fost ales episcop al Maramureșului și Sătmarului, adică al unei eparhii desființate mai întâi de horthyști (în 1940), iar mai apoi de comuniști (în 1948). În 1990, când a reapărut Eparhia Maramureșului și Sătmarului pe harta noastră bisericească, erau vremuri tulburi și-o atmosferă de iureș prozelit. La 70 de ani, ierarhul Justinian a dovedit din plin înțelepciune și vigoare. Nu a trecut mult și s-au potolit valurile. Turma și-a urmat păstorul. De unde până în 1990 pe tot cuprinsul Maramureșului vetrele monahale erau mai degrabă simbolice, existând, desigur, Rohia, astăzi numărul lor a trecut de 20. Printre buchetul de cărți scrise până în pragul celor 90 de ani binecuvântați de Dumnezeu, am citit o carte intitulată Gând și suflet românesc, izvorâtă din dragostea Arhiepiscopului Justinian. O culegere de cuvântări rostite în diverse prilejuri. Mi s-a părut un jurnal al zbuciumului, al încercărilor, dar și al izbânzilor pe care le-a trăit ierarhul Maramureșului. O carte unde, nu o dată, adevăruri complexe sunt spuse în cuvinte simple și ziditoare: ‘Biserica Ortodoxă mulțumește lui Dumnezeu că a ocrotit-o de-a lungul secolelor și a ajutat-o să-și păstreze curată haina de nuntă, că nu a părăsit-o Domnul Dumnezeu Întemeietorul ei și nu a lăsat-o ca să rătăcească de la adevăr și că a însărcinat-o ca, în mijlocul lumii, să rămână Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, să rămână credincioasă învățăturii adevărate a lui Hristos, să păstreze, cu sfințenie, Harul și adevărul, așa cum a venit prin Iisus Hristos’.
Aș dori, în continuare, să evoc câteva momente din cei aproape 50 de ani de când ne cunoaștem, pentru a ilustra puțin vrednicia maramureșeană, după cum am intitulat rememorarea aceasta.
Casa de stejar
Era prin 1966 când am făcut un drum la Mănăstirea Rohia, având bucuria să stau în balconul casei de stejar, așa cum a numit-o ierarhul Justinian și așa a rămas până azi. Mi-a depănat cu glas îndurerat primejdiile prin care a trecut îndrăznind să clădească, fără aprobare, o casă cu etaj și chiar din… stejar. Această casă dragă ziditorului Justinian, plină de cărți chiar și pe tavan, este singura care a mai rămas din ceea ce chinovia Rohia de altădată. Am fost martor ocular a ceea ce a fost și nu mai este. Totul a răsărit ca brândușa de primăvară!
Când s-a spus, oarecum în gând, să se ‘isprăvească’ și casa de stejar, am sărit ca ars, strigând: Să rămână casa de stejar!
Și-a rămas până azi!
Ispita din 1959
Decretul 410 din anul ispitei a decimat monahismul românesc pentru multe zeci de ani. În desele convorbiri cu starețul Justinian, ca-n poveștile minunate, depăna adevăruri dureroase. Puterea politică de atunci îl ispitea pe marele stareț al Maramureșului cu posturi mari pe la stăpânirea bisericească, pentru a părăsi chinovia, după ce plecaseră toți călugării. Și-a adus aminte de marele mitropolit cărturar de la Sibiu, Nicolae Colan, care, în 26 octombrie 1942, scria în Cartea de Aur a Mănăstirii Rohia: ‘Tari în credință, osârdnici în rugăciune și neprihăniți în viață – așa se cuvine să fie toți cei ce de bunăvoie s-au hotărât să îmbrace cinstita haină călugărească.
Și atunci, mănăstirea care-i adăpostește se face un cuib de lumină și căldură, de mângâiere și întărire duhovnicească pentru ei, ca și pentru nesfârșitele oști de închinători care se apropie de Sfântul ei Jertfelnic.
Deci, iubiți părinți și frați de la Rohia, păziți cu sfințenie tocmelile cele pentru voi ale Maicii noastre Biserici strămoșești. Și învățați de la Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos că ‘numai robindu-vă ascultării, vă veți slobozi pe voi și pe alții din robia păcatului”.
S-a slobozit din robia ispitei păcătoase când a auzit că marele Nicolae Colan, în urma convorbirii cu trimișii Departamentului Cultelor, care cereau plecarea starețului Justinian de la Rohia, s-a ridicat în picioare și, bătând cu pumnul în masă, a spus: ‘Dacă-mi cereți aceasta, chiar acum demisionez din jilțul de mitropolit al Ardealului!’
Așa s-a prețuit starețul Rohiei – în balanță – cu demisia mitropolitului!
Și rămas-au amândoi întru dăinuire!
Ziua de naștere
Îmi stăruie în minte ca atunci când am fost martor. După slujba de la biserica mănăstirii s-au spus câteva cuvinte, subliniindu-se personalitatea starețului. La încheiere, am rămas stupefiați, nu atât de ceea ce a spus, ci cum a spus, într-o rostire proprie, inconfundabilă: ‘Tot ce a fost bun și a fost destul, slavă Domnului, se datorează Bunului Dumnezeu. Ceea ce a fost rău a fost numai din cauza mea!’
M-am rușinat așa de tare, încât mi-a pierit îndrăzneala de a mai zice de atunci câte ceva despre vrednicia oamenilor. Și acum aș zice, dacă vlădica Justinian mai prididește cu cititul, trecând peste aceste rânduri, ar putea spune ceva tot atât de nonșalant, mai știi?
La Lighet
Eh, Doamne! Ce poate fi mai frumos decât un drum la Lighet? Îmi tresaltă inima de bucurie când mi-aduc aminte cum se pornea în expediție pe jos. Pe potecă erau purcei de toate vârstele, orătănii cât cuprinzi cu ochii, pisoi pastelați, câini voioși, toată suflarea pe cărare și păsările din pădurea cea mai tihnită din câte am umblat din tinerețe!
La glasul starețului Justinian: ‘Mânca-v-ar tata!’, toată oștirea pornea la drum într-o veselie rar întâlnită până-n Lighet! Aici, ne așezam lângă o buturugă mare și începeam povestirile de unde am rămas data trecută. Priveam cu nesaț peste coline și păduri până la Șatra lui Pintea Viteazul, Munții Cavnicului și până la Creasta Cocoșului, în zări senine!
Bătea clopotul de amiază!
Văile erau pline de sunetul care nu se mai termina… iar oștirea care ne-a însoțit s-a împrăștiat pe toată întinderea coastei.
Jocul cu mărgelele de sticlă
Stând în văzduhul Lighetului, starețul Justinian mă întreba: ‘Ai citit Jocul cu mărgelele de sticlă de Hermann Hesse? Da, i-am răspuns eu! Și începea povestea cărții pe care o primisem de la eruditul stareț cu două săptămâni înainte… și acum venea examenul. Era greu să-l treci cu starețul Justinian. M-au uimit cunoștințele sale și era o sărbătoare să poți sta în preajma lui!
Profesorul Isidor Todoran
Strașnic profesor de dogmatică!
Fiind colegi de facultate la Sibiu, am auzit că l-ar fi încolțit pe starețul nostru! S-a spus că n-ar fi zis nimic, așezându-i pe fața lui Isidor Todoran o tăcere din Munții Rohiei.
Când, peste o vreme, a venit la mănăstire, Isidor Todoran, în urma unui dialog cum numai starețul Justinian îl știa așeza la inimă, i-a cerut iertare de gestul de la Sibiu.
Câte-o carte-n traistă
Prin casa de stejar a starețului rohian, începând de la prima ușă până sus în tavan, erau numai cărți! Bucuria inimii mele! Stăteam câteva zile și citeam cu nesaț, râvnind la munții de cărți! La plecare ceream anumite titluri, dar așa… pe nebăgate de seamă, mai strecuram câte una în traistă. I-am mărturisit, mult mai târziu. Mi-a spus voios în glas: ‘Știam! Mă bucuram că ești dornic să citești!’
Jurnalele
Nu știu dacă în România mai există cineva care să aibă jurnal scris în tomuri întregi (mi-a spus că ar fi vreo sută cincizeci!) într-o viață de om! Este comoara de o valoare fără pereche! Când l-am îndemnat să-l publice, mi-a spus: ‘După trecerea mea în Țara de peste veac, se va găsi cineva să facă și lucrul acesta!’.
Au trecut, cum spuneam la început, aproape 50 de ani de când mi-am încrucișat drumurile cu ale Înalt Preasfințitului Justinian, iar de 25 de ani ne întâlnim în Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Biografia Înalt Preasfinției Sale poate constitui o pildă, un etalon întreit: de monah, stareț și ierarh. O viață împlinită exemplar sub acoperământul Bisericii. Demnitatea de arhiepiscop cu care a fost împodobit recent de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române i s-a cuvenit ca și cel mai firesc răsărit de soare.
Arhiepiscopul Justinian a rămas tânăr duhovnicește.
Un tânăr de 90 de ani!
