Invidia – o răutate demonică ascunsă în om

Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a VII-a după Rusalii (Vindecarea a doi orbi și a unui mut din Capernaum):

‘În vremea aceea, pe când trecea Iisus, doi orbi se țineau după El strigând și zicând: Miluiește-ne pe noi, Fiule al lui David! Iar după ce a intrat El în casă, au venit la El orbii și Iisus i-a întrebat: Credeți că pot să fac Eu aceasta?

Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credința voastră fie vouă! Și s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar ei, ieșind, L-au vestit în tot ținutul acela. Și plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Și, fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulțimile se minunau, zicând: Niciodată nu s-a văzut așa ceva în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu domnul demonilor scoate pe demoni. Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor.’ (Matei 9, 27-35)

Evanghelia Duminicii a VII-a după Rusalii ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos săvârșea binele din iubire milostivă pentru oameni. De aceea, nu căuta laudă de la oameni și nu Se tulbura de răutatea fariseilor care-L invidiau și-L denigrau. Astfel, Hristos Domnul ne învață să săvârșim binele, chiar dacă unii ne invidiază și ne critică.

Întrucât Sfântul Vasile cel Mare a descris cu multă înțelepciune patima invidiei ca fiind o boală care distruge sufletul invidiosului și denigrează pe nedrept pe oamenii virtuoși, considerăm folositoare publicarea omiliei sale despre invidie1, ca predică tematică la Duminica a VII-a după Rusalii.

I

‘Bun este Dumnezeu și dătător de bunătăți celor vrednici; rău este diavolul și făcător a tot felul de răutăți. După cum lipsa de invidie vine de la Cel bun, tot așa invidia urmează diavolului.

Să ne păzim deci, fraților, de patima invidiei, ca nu cumva să ajungem părtași faptelor celui potrivnic și să fim osândiți odată cu el. Dacă cel mândru suferă aceeași osândă ca și diavolul, cum va scăpa invidiosul de pedeapsa pregătită diavolului?

Nu se naște în sufletele oamenilor o patimă mai pierzătoare decât invidia; supără foarte puțin pe cei din jur, dar pricinuiește în primul rând un rău personal celui stăpânit de această pornire nestăpânită. După cum rugina mănâncă fierul, tot așa și invidia roade sufletul invidiosului. Dar, mai bine spus, după cum viperele, potrivit spuselor oamenilor, mănâncă, la nașterea lor, pântecele care le-a zămislit2, tot așa și invidia obișnuiește să sfâșie sufletele celor care au odrăslit-o.

Invidia este o întristare pentru bunăstarea aproapelui. Din această pricină pe invidios niciodată nu îl părăsește nici supărarea, nici mâhnirea. A rodit mult țarina vecinului? Este plină casa vecinului de tot ce-i trebuie pentru viață? Nu-l părăsește veselia? Ei bine, toate acestea întrețin boala și măresc durerea invidiosului. Așa că se aseamănă cu un om gol, lovit din toate părțile. Este cineva voinic, sănătos? Starea lui îl rănește pe invidios! Este altul mai frumos la chip? Altă rană pentru invidios! Cutare depășește pe mulți prin talentele sale? Este cineva cinstit și admirat pentru înțelepciunea și darul vorbirii? Este un altul bogat, îi place nespus să dăruiască și să împărtășească din averea sa pe cei săraci? Este lăudat mult de cei cărora le face bine? Ei bine, toate acestea sunt lovituri și răni care-l lovesc drept în inimă. Și grozăvia bolii stă în aceea că nu poate să și-o mărturisească; dimpotrivă, stă cu capul aplecat, cu ochii în pământ, este buimac, plângăreț, mistuit de răutate. Dacă-l întreabă cineva de ce suferă, îi e rușine să-și mărturisească tot chinul sufletului și să spună: ‘Sunt un invidios și un amărât; mă roade fericirea prietenului meu; bunăstarea fratelui meu mă face să plâng de durere; nu pot suferi să văd faptele bune ale altora; orice bunăstare a altui om mă face nenorocit!’ Așa ar grăi dacă ar vrea să spună adevărul. Dar nu vrea să mărturisească nimic din toate chinurile lui; ține boala în adâncul sufletului și boala îi roade încetul cu încetul măruntaiele și-l topește.

II

Nici nu caută doctor pentru boala lui, dar nici nu poate să descopere un leac vindecător, deși sunt pline Scripturile de astfel de leacuri. Așteaptă o singură ușurare a bolii lui: să vadă căderea unuia dintre cei invidiați. Ura i se termină numai când îl vede pe cel invidiat nefericit din fericit cum era; când vede ajuns vrednic de milă pe cel admirat de toată lumea. Numai atunci se împacă cu el, numai atunci îi este prieten, când îl vede lăcrimând, când îl vede jelind. Nu se bucură cu cel vesel, dar plânge cu cel îndurerat. Îl căinează că i s-a schimbat soarta, că a căzut într-o stare atât de jalnică; ridică în slava cerului, prin cuvinte, starea lui fericită de mai înainte nu din dragoste de om, nici din simpatie, ci pentru a-i face și mai grea nenorocirea. Pe copil îl laudă după ce a murit și-l slăvește cu nenumărate elogii, că era frumos la chip, că era deștept, că era destoinic în toate; dacă ar trăi, n-ar întrebuința un limbaj atât de elogios. De vede însă că și alții îl acoperă cu laude, se schimbă iarăși și pizmuiește pe cel mort. Invidiosul admiră bogăția altuia după ce-a pierdut-o; laudă și preaslăvește frumusețea, vigoarea și sănătatea cuiva, după ce s-a îmbolnăvit. Și, pe scurt, invidiosul este dușman al celor prezente, dar prieten al celor pierdute.

III

Ce poate fi mai pierzător decât această boală? Este distrugerea vieții, ruina firii, vrăjmașă a darurilor dumnezeiești, împotrivire față de Dumnezeu. Cine l-a pornit pe demon, începătorul răutății, la război împotriva oamenilor? Oare nu invidia? Prin invidie demonul s-a arătat pe față luptător împotriva lui Dumnezeu; s-a mâniat pe Dumnezeu din pricina marilor daruri date de Dumnezeu omului; și, pentru că n-a putut să se răzbune pe Dumnezeu, s-a răzbunat pe om.

Și Cain, cel dintâi ucenic al diavolului, s-a purtat la fel. Diavolul l-a învățat și invidia, și uciderea, surori una cu alta întru nelegiuire, pe care și Pavel le-a alăturat prin cuvintele: ‘Sunt plini de invidie, de ucidere’3. Ce a făcut Cain? A văzut cinstea dată de Dumnezeu fratelui său și s-a aprins de gelozie; a omorât pe cel cinstit de Dumnezeu, spre a lovi pe Cel ce l-a cinstit. Pentru că nu putea să lupte cu Dumnezeu, a schimbat lupta împotriva lui Dumnezeu în ucidere de frate. (…)

Un astfel de om a fost Saul, care a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. (…)

Invidia este un fel de dușmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe dușman; pe invidios, însă, și pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă și mai mult. Și cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără și se arată mai nemulțumit. Și este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putința să-i facă bine decât mulțumire de pe urma binefacerilor primite.

Pe care fiară n-o depășesc invidioșii prin răutatea lor? Pe care animal neîmblânzit nu-l întrec în sălbăticie? Câinii se îmblânzesc dacă le dai de mâncare; leii devin supuși dacă sunt îngrijiți; invidioșii însă se sălbăticesc și mai mult dacă li se poartă de grijă.

IV

Cine l-a făcut rob pe Iosif, care era liber prin naștere? Oare nu invidia fraților săi? Cu acest prilej este vrednic să te minunezi de nebunia acestei boli. (…) Prin rânduiala lui Dumnezeu însă, viclenia lor s-a întors împotriva lor. Că, prin fapta cu care socoteau că împiedică prezicerea, prin aceea au deschis drumul împlinirii viselor. Într-adevăr, dacă n-ar fi fost vândut, n-ar fi ajuns în Egipt, n-ar fi căzut, datorită curăției lui, pradă uneltirilor femeii desfrânate, n-ar fi fost aruncat în temniță, nu s-ar fi împrietenit cu slujitorii lui Faraon, n-ar fi tălmăcit visele în urma cărora a primit conducerea Egiptului și nu i s-ar fi închinat frații lui, veniți la el din pricina lipsei de grâu4.

Treci cu mintea la cea mai mare invidie care a luat naștere cu prilejul celei mai mari fapte din istoria lumii; este vorba despre invidia provocată de furia iudeilor împotriva Mântuitorului. Pentru ce L-au pizmuit? Pentru minunile Lui! Ce scop au avut minunile Lui? Mântuirea celor din nevoi! Flămânzii erau hrăniți, și Cel care-i hrănea era prigonit și dușmănit; morții erau înviați, și Cel ce le dădea viață era privit cu ură; demonii erau alungați, și se uneltea împotriva Celui care poruncea demonilor; leproșii erau curățiți, șchiopii umblau, surzii auzeau și orbii vedeau, iar Binefăcătorul era alungat. În cele din urmă, au dat morții pe Cel care a dăruit viața, au bătut cu bice pe Izbăvitorul oamenilor și au osândit pe Judecătorul lumii. Până acolo au adus răutățile invidiei!

Și cu această singură armă, începând de la facerea lumii și până la sfârșitul veacului, pe toți îi hrănește și pe toți îi doboară diavolul, distrugătorul vieții noastre, el, care se bucură de pierderea noastră, el, care a căzut prin invidie și vrea să ne doboare și pe noi împreună cu el prin același păcat.

Înțelept a fost, deci, Solomon, care n-a îngăduit să cineze cu omul invidios5. Prin tovărășia la cină, înțeleptul Solomon lasă să se înțeleagă toate legăturile din viață. Că, după cum trebuie să avem grijă de a îndepărta cât mai mult de foc materialele ușor de aprins, tot așa trebuie, atât cât este cu putință, să nu avem legături de prietenie cu oamenii pizmași, pentru a ne așeza înafara săgeților invidiei. Într-adevăr, nici nu este cu putință de a veni în alt chip în contact cu invidia decât dacă ne apropiem de ea prin legături de prietenie. Că, după cuvintele lui Solomon, ‘orice om este invidiat de prietenul lui’6. Și așa este, scitul nu este pizmuit de egiptean, ci de unul de același neam cu el; iar între cei din același neam, fiecare este pizmuit nu de oameni necunoscuți, ci de cunoscuții lui; iar dintre cunoscuți, invidia ia naștere între vecini, între cei de aceeași meserie și, în general, între cei care sunt în cele mai strânse legături; și iarăși, dintre aceștia, invidia își face loc între cei de aceeași vârstă, între neamuri, între frați. Pe scurt, invidia este o boală a prieteniei, după cum mălura este boala grâului. Singurul lucru vrednic de laudă în această patimă este că invidia ajunge cu atât mai împovărătoare pentru invidios, cu cât este cultivată mai mult. După cum săgețile aruncate cu putere se întorc asupra celui care le-a aruncat dacă se izbesc de ceva tare și rezistent, tot așa și pornirile invidiei nu supără deloc pe cel invidiat, ci sunt răni tocmai pentru invidios. Care om a micșorat cu ceva prin invidie calitățile și bunurile aproapelui său? Invidiosul se pierde pe el însuși, topindu-se de întristare. Cei care suferă de boala invidiei sunt socotiți mai distrugători chiar decât animalele veninoase; acestea introduc veninul cu ajutorul unei răni, iar acesta putrezește încetul cu încetul partea rănită; invidioșii însă, după părerea unora, vatămă chiar numai prin căutătură, încât trupuri sănătoase, în puterea și în floarea vârstei, deocheate de ei, se topesc și dintr-odată se prăpădește tot trupul, ca și cum ar izvorî din ochii invidioșilor un curent distrugător care ruinează și strică. Eu însă resping această părere ca pe o părere populară, răspândită de babe printre femei; dar spun că demonii, urâtorii binelui, când găsesc înclinări potrivite scopurilor lor, le folosesc în tot chipul după propria lor voință; în acest chip se folosesc și de ochii invidioșilor, spre a le sluji voinței lor7. Dacă lucrurile stau așa, nu te cutremuri oare, făcându-te slujitorul demonului distrugător, ci, dimpotrivă, primești să pună stăpânire pe tine patima invidiei, prin care ajungi nu numai dușmanul celor care nu te-au nedreptățit cu nimic, dar și dușmanul bunului și neinvidiosului Dumnezeu?

V

Să fugim de acest păcat de nesuferit. Invidia este învățătura șarpelui, născocirea demonilor, sămânța dușmanului, arvuna iadului, piedică evlaviei, cale spre gheenă, lipsire de Împărăția cerurilor.

Invidioșii se cunosc oarecum după față. Privirea le este uscată și lipsită de strălucire, obrazul posomorât, sprâncenele încruntate, sufletul tulburat de patimă, fără putință de a judeca adevărat lucrurile. Pentru ei fapta virtuoasă nu este vrednică de laudă, talentul oratoric nu-i împodobit cu bună-cuviință și eleganță retorică; pentru ei nimic nu este vrednic de urmat și de slăvit. Și după cum vulturii se îndreaptă spre locurile rău mirositoare, trecând în zborul lor peste multe livezi și peste multe locuri încântătoare și bine mirositoare, și după cum muștele trec pe lângă lucrurile sănătoase și se grăbesc spre răni, tot așa și invidioșii nu dau nici o atenție faptelor strălucite și mărețe din viață, ci se opresc asupra celor putrede. Dacă se întâmplă să greșească cineva cu ceva, cum e cazul cu multe dintre faptele oamenilor, apoi această greșeală o fac cunoscută cu intenția de a caracteriza prin ea pe cel care a săvârșit-o, ca și caricaturiștii care fac portretele celor pictați luând ca o caracteristică generală nasul lor strâmb sau o cicatrice, sau vreo schilodire provenită fie din naștere, fie de pe urma vreunei boli. Invidioșii sunt grozavi în a batjocori faptele vrednice de laudă prin răstălmăcirea dată lor, sunt destoinici în a calomnia virtutea, înfățișând-o prin viciul cu care se învecinează. Pe cel curajos îl numesc obraznic, iar pe cel cuminte și înfrânat, nesimțitor; pe cel drept îl numesc om fără de inimă, iar pe cel chibzuit, viclean. Pe cel mărinimos îl bârfesc ca pe un om de prost-gust, iar pe cel cu inima largă, ca pe un risipitor; și, dimpotrivă, pe cel econom îl numesc zgârcit. Pe scurt, invidiosul nu se sfiește de a da oricărui fel de virtute numele viciului potrivnic virtuții.

Ce vom face? Vom mărgini cuvântarea noastră la acuzarea acestui viciu? Aceasta însă ar însemna să vindecăm boala numai pe jumătate. Nu este fără de folos, într-adevăr, a arăta celui stăpânit de acest păcat cât este de mare boala sa, spre a-l face să și-o îngrijească după cum merită. A-l lăsa însă aici, fără a-l povățui spre o însănătoșire deplină, înseamnă a-l lăsa pe cel suferind pradă bolii.

Ce vom face deci? Cum vom proceda ca de la început să nu pună stăpânire pe noi această boală sau, dacă ne stăpânește, să scăpăm de ea?

Mai întâi, să nu socotim mare și extraordinar cele omenești: nici bogăția pe care o au unii oameni, nici slava, care piere, nici bunăstarea trupului. Că noi nu numim bunuri lucrurile trecătoare; noi suntem chemați să ne împărtășim de bunurile cele veșnice și adevărate. Dacă vom cugeta așa, atunci bogătașul nu mai este de invidiat din pricina bogăției sale, înalții demnitari nu mai sunt de pizmuit din pricina marii lor dregătorii, nici cel puternic, din pricina tăriei trupului lui, și nici cel înțelept, din pricina superiorității lui intelectuale. Toate acestea sunt, în mâinile celor care le întrebuințează bine, numai niște mijloace pentru săvârșirea virtuții; fericirea nu stă în ele; dar cel care le întrebuințează în chip rău este un om vrednic de milă, ca și cel care se rănește de bunăvoie cu sabia pe care a primit-o ca să se apere de dușmani. Dacă omul întrebuințează aceste daruri bine și după dreapta judecată și este administrator al bunurilor primite de la Dumnezeu, fără să le păstreze pentru propria sa desfătare, atunci este vrednic de a fi lăudat și iubit și pentru iubirea de frați, și pentru dărnicia firii lui.

Un altul se distinge prin deșteptăciunea sa, este un orator talentat al cuvântului lui Dumnezeu și tălmăcitor al cuvintelor Sfintei Scripturi. Să nu invidiezi pe un astfel de om și nici să nu voiești să tacă tălmăcitorul cuvintelor dumnezeiești dacă, prin harul Sfântului Duh, este aprobat și lăudat de ascultători. Căci el este spre binele tău și ți s-a trimis prin acel frate darul învățăturii, dacă voiești să-l primești. Mai mult, nimeni nu astupă izvorul care curge, nimeni nu-și acoperă ochii la lumina soarelui, nici nu le pizmuiește, ci dorește să se bucure de ele. Pentru ce nu asculți cu bucurie când curge în biserică din belșug cuvântul duhovnicesc și când inima evlavioasă izvorăște din harurile Duhului? Pentru ce nu primești cu mulțumire folosul ce-l ai în urma acestor daruri? Te mușcă însă aplauzele ascultătorilor și ai voi să nu se folosească nimeni și să nu fie nimeni care să laude? Cum îți vei dezvinovăți o astfel de purtare în fața Judecătorului inimilor noastre?

Trebuie să considerăm binele sufletesc ca o frumusețe naturală. Trebuie să iubim și să prețuim și pe cel care are multă bogăție, ca și pe cel cu funcție înaltă sau cu sănătate trupească, dacă le întrebuințează după dreapta judecată, socotindu-le mijloace obștești de trai, când dă, de pildă, cu inimă largă din averea sa celor lipsiți, când își pune trupul în slujba celor bolnavi, când socotește toată averea sa nu atât a lui, cât mai mult a oricărui om în nevoie. Dar pe un om care nu întrebuințează așa aceste mijloace obștești de trai, pe el trebuie să-l socotim mai degrabă nenorocit decât de invidiat, ca pe unul ce are mai multe prilejuri de a fi rău, căci prisosul mijloacelor de trai și de bogăție este spre pierderea lui. Dacă bogăția ajunge un mijloc pentru săvârșirea nedreptății, atunci bogatul este vrednic de plâns; dar dacă bogăția este pusă în slujba virtuții, atunci nu mai poate da loc invidiei, că foloasele bogăției sunt puse în chip obștesc la îndemâna tuturor, afară numai dacă cineva, din pricina marii lui răutăți, pizmuiește propriul său bine.

Și, pe scurt, dacă te ridici cu mintea deasupra celor omenești și privești la ceea ce este cu adevărat frumos și merită să fie lăudat, atunci niciodată nu vei socoti vrednic de fericit și de invidiat vreunul din lucrurile cele pământești și pieritoare. Dacă gândești așa și nu te minunezi de cele lumești ca de niște lucruri mari, atunci este cu neputință să te cuprindă invidia. Dar dacă dorești negreșit slava și vrei să te arăți mai presus de ceilalți oameni și nu suferi să fii al doilea – că și starea aceasta dă naștere la invidie -, atunci mută-ți ambiția ta, ca pe un curent de apă, spre dobândirea virtuții. Nu căuta să te îmbogățești cu orice preț și nici să fii cu bun nume în lucrurile lumești. Toate acestea nu stau în puterea ta. Dimpotrivă, caută să fii drept, curat sufletește și trupește, înțelept, curajos și răbdător în suferințele pentru credință. Lucrând așa, te mântuiești și pe tine însuți și vei avea strălucire mai mare pentru niște bunuri mai mari. Da, virtutea stă în puterea noastră și poate fi dobândită de omul sârguitor; belșugul de avuție, însă, frumusețea trupului și înălțimea funcțiilor nu stau în puterea noastră. Așadar, dacă virtutea este un bun mai mare și mai durabil și dacă toți mărturisim că este de preferat, înseamnă că trebuie s-o urmăm. Dar este cu neputință să se nască în sufletul nostru virtutea, dacă sufletul nu ne e curățit de celelalte patimi și, înainte de toate, de invidie.

VI

Nu vezi cât de mare rău este fățărnicia? Și ea este un rod al invidiei. Că duplicitatea de caracter se naște în oameni mai ales din pricina invidiei, când țin în adâncul sufletului ură, iar fața lor e colorată de dragoste, ca și stâncile din mare care, acoperite de puțină apă, sunt pentru corăbierii care nu se feresc de ele un rău neprevăzut.

Așadar, dacă de pe urma invidiei curg fără încetare peste noi, ca dintr-un izvor, moartea, pierderea adevăratelor bunătăți, înstrăinarea de Dumnezeu, tulburarea legilor și, în același timp, răsturnarea tuturor bunurilor din viață, să ascultăm pe apostoli și ‘să nu alergăm după slava deșartă, întărâtându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții’8, ci mai degrabă să fim ‘buni, miloși, iertându-ne unii pe alții, după cum și Dumnezeu ne-a iertat pe noi, în Hristos Iisus’9, Domnul nostru, Căruia slavă înălțăm împreună și Tatălui și Sfântului Duh, în vecii vecilor. Amin!’

note

1 Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, PSB 1, serie nouă, Omilia a XI-a, Despre invidie, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 188-197. Au fost omise doar unele pasaje explicative.

2 După Herodot Istorii 3, 109, viperele și șerpii înaripați din Arabia se înmulțesc într-un fel aparte. Femela devorează masculul la împerechere, însă va sfârși ea însăși pradă progeniturilor care își răzbună tatăl, devorând la naștere pântecele mamei. Evident, Herodot oferă o istorie fabuloasă, plecând de la realitatea că majoritatea speciilor de vipere sunt vivipare (nasc pui vii). (n. A.M.)

3 Romani 1, 29.

4 Facerea 39-45.

5 Proverbe 23, 6.

6 Eclesiasticul 4, 4.

7 Sfântul Vasile pune deochiul pe seama acþiunilor demonice. Biserica Ortodoxă are rugăciune pentru deochi (cf. Molitfelnic). (n. A.M.)

8 Galateni 5, 26.

9 Efeseni 4, 32.

(Predică publicată și în săptămânalul ‘Lumina de Duminică’ din data de 22 iulie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente