Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

„Preacurat Templu al Domnului” și „semn al buneivoiri a lui Dumnezeu” față de oameni, Fecioara Maria este împlinirea rânduielii din veci a Ziditorului pentru mântuirea lumii. Strălucind ca un curcubeu de virtuți, Maria a fost adusă în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu. Niciodată despărțită de Pruncul Iisus, Maica Domnului ne învață dăruirea desăvârșită față de Dumnezeu. Născătoare de Dumnezeu, ea continuă să nască fii ai lui Dumnezeu prin rugăciunile sale fierbinți.

Copilăria Maicii Domnului este învăluită de taină în Sfintele Scripturi, așa cum i-a fost și viața, smerită și discretă. Aflăm mai multe informații într-o scriere apocrifă, din cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea, intitulată „Protoevanghelia lui Iacob”. Aceasta nu face parte din cărțile canonice ale Sfintei Scripturi, dar conține și informații adevărate, preluate întocmai de Sfinții Părinți. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în a sa „Viață a Maicii Domnului”, preciza: „Iar dacă vom spune unele lucruri care provin din cărți apocrife, chiar și aceste lucruri vor fi adevărate și lipsite de greșeală, fiind deja primite și întărite de Sfinții Părinți”.

Această scriere se deschide prin zugrăvirea umilințelor publice la care erau supuși drepții Ioachim și Ana, pentru că nu puteau avea copii. Căci sterilitatea, în mentalitatea semitică, era privită ca pedeapsă divină pentru păcate. Ioachim, întristat peste măsură, pleacă în pustiu, fără a o înștiința și pe soția sa. Acolo va ține post timp de patruzeci de zile și patruzeci de nopți, pentru a îndupleca pe Dumnezeu să se milostivească de el. În același timp, Ana plânge, bătându-se cu pumnii în piept, pentru pântecele ei sterp, presupunând că din această cauză soțul a părăsit-o sau a plecat să moară pe undeva. În această atmosferă de mare zbucium, intervine izbăvitor un înger care îi vestește: „”Ana, Ana, Domnul a împlinit ruga ta: vei prinde sămânță în pântec și vei naște prunc, iar despre neamul tău se va vorbi în toată lumea”. Și a răspuns Ana: „Să trăiască Domnul Dumnezeul meu, dacă voi naște prunc – băiat sau fată – îl voi oferi Domnului Dumnezeu spre a-L sluji toate zilele vieții sale””.

Protoevanghelia desfășoară în continuare momente ale vieții Maicii Domnului, până la vârsta de 12 ani, când este logodită cu bătrânul Iosif, spre paza fecioriei ei. Aceste episoade premergătoare sunt: cei șapte pași pe care îi face singură la numai șase luni, prezentarea la templu la vârsta de trei ani, însoțită de fecioare cu făclii în mâini, primirea sa în Sfânta Sfintelor, unde doar arhiereul intra o dată pe an, proorocirea marelui preot că prin Maria va veni „răscumpărarea fiilor lui Israel”, dansul pruncii sfinte care „primea hrană din palma unui înger”.

Toate aceste elemente sunt preluate de Sfinții Părinți, fiind regăsite și în imnografia Bisericii, cum este cea din Mineie. Sfântul Maxim Mărturisitorul relatează viața Fecioarei, bazându-se, în mare măsură, pe „Protoevanghelia lui Iacob”, accentuând însă îmbogățirea Mariei cu întreg „curcubeul” virtuților. Astfel, interpreta Sfântul Maxim, „de aceea s-a spus „înfrumusețată de găteală în multe culori” (Psalm 44, 11), adică o frumusețe alcătuită din fapte bune și cuvinte dumnezeiești cu totul după voia lui Dumnezeu, Mântuitorul ei”. Pe de altă parte, Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Tesalonicului, înțelegea „găteala” și ca o împodobire strălucitoare a trupului: „Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeiești să fie după vrednicia ei, și astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat și de mult preț să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuință să o îmbrace cu haina împărătească, spre slava și frumusețea cea mai mare”.

O altă deosebire a „Vieții” relatate de Sfântul Maxim, față de scrierea apocrifă menționată, constă în decuparea unui sens mai adânc al dorinței lui Ioachim și Anei de a fi părinți: „Ei voiau să se nască ceva nu numai pentru a șterge ocara lor, dar și cea a lumii întregi, pentru a o duce la o slavă mai înaltă”. Iar fecioarele care o însoțeau reprezintă sufletele feciorelnice care, prin mijlocirea ei, vor fi conduse, de-a lungul veacurilor, la fericirea veșnică în „odihna cerului”.

La intrarea în Templu, potrivit Sfântului Ieronim, erau cincisprezece trepte, după numărul celor cincisprezece psalmi „ai treptelor”, numiți astfel pentru că la fiecare din acele trepte se cânta câte un psalm de către preoții și leviții care urmau să slujească. Părinții Ioachim și Ana au așezat-o pe Maria pe prima treaptă, iar ea, îndată și nesprijinită de nimeni, a alergat pe trepte, ajungând repede la cea mai înaltă, unde a și rămas în picioare, întărită de harul lui Dumnezeu. Cu toți s-au mirat, dar întru deschiderea proorocească a minții numai Zaharia, marele arhiereu, „vede” în prunca de doar trei ani pe „Maica Vieții”.

Praznicul aducerii la templu în cântările din Minei

Imnografia specifică acestei sărbători se dezvoltă, în mare parte, pe temeiul episoadelor prezentate în Protoevanghelia lui Iacob. Astfel, sunt menționate fecioarele purtătoare de făclii, ce fac parte din cortegiul care însoțește prunca sfântă la aducerea sa la templu și primirea sa de către Zaharia, marele preot din acea vreme. Imnograful spune: „Cu trupul de trei ani fiind, Născătoarea de Dumnezeu, Domnului s-a adus”. Fecioarele simbolizează aici pe proorocii care au vestit viața Mariei, căci scrie: „Și se bucură de aceasta Zaharia, văzând arătat ceata sfinților prooroci, petrecând-o pe aceasta” (sedealnă Minei, 20 noiembrie). Totodată, făcliile fecioarelor, în interpretarea altui irmos, trimit la faptul că dintru Maria se va naște „luminarea cunoștinței, care a dezlegat întunecarea înșelăciunii”. De aceea, Maria mai este numită și „făclie înțelegătoare”, ca una ce aduce la lumină, prin naștere, pe Hristos, Mintea din care izvorăște toată puterea înțelegerii. Este însă o înțelegere care aprinde foc în inimă și dor de Dumnezeu. Astfel, ne apropiem de Maica Domnului ca de o făptură dăruită cu puterea de a materializa „lumina”, sau, cum spune imnograful, „a născut lumii lumina cea întrupată”.

Așa cum mărturisește și apocriful menționat, Maria primea hrană chiar de la înger. Imnograful surprinde, în plus, câteva semnificații importante ale acestei minuni care a continuat, în Sfânta Sfintelor, de la cei trei ani ai Fecioarei, până în jurul vârstei de 12 ani. Întâi, hrana primită de tânăra fecioară prin intermediul unui înger închipuiește mâncarea cea nestricăcioasă, Trupul euharistic al lui Hristos, pe care îl vor primi credincioșii. Căci, „cu mână de înger s-a hrănit, ca ceea ce era să nască nouă negrăit, pâinea cea cerească”. Minunea hrănirii cu cele din grădina Raiului are rolul de a stimula în omul căzut memoria sa paradisiacă, de a-l chema din izolarea sa gurmandă la comuniunea prin hrană cu Dumnezeu. „Pe Adam cel ce prin putred nărav a căzut (…) la dumnezeiasca cea fără patimă și nestricăcioasă hrană, l-ai chemat pe el, Stăpână”. Maria este noua Evă, așa cum o numea, cel dintâi, Sfântul Iustin Martirul și Filosoful: „Eva, fecioară nepătată, a zămislit cuvântul șarpelui și a născut neascultarea și moartea. Maria, Fecioara, a zămislit credință și bucurie, ascultând de la îngerul Gavriil vestea cea bună că Duhul Domnului va veni asupra ei și Puterea Celui Înalt o va umbri și că de aceea sfântul care se va naște din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu”.

În al doilea rând, Maica Domnului este hrănită de înger pentru a fi cinstită astfel de Dumnezeu, pentru sfințenia vieții ei, fiind adusă „ca să te hrănești în Sfânta Sfintelor, ca o sfințită”. Totodată, hrana paradisiacă, pe lângă funcția biologic-alimentară, are și o funcție gnoseologică, după cum spune un irmos: „Primind hrană cerească, sporit-a cu înțelepciunea și cu Duhul”. Putere sfântă mâncând, Fecioara se pregătește „să se sfințească spre sălășluirea Împăratului tuturor”. În același cuget, Sfântul Maxim spunea că, odată cu hrana, ea primea de la înger și „învățătura desăvârșirii”, pentru a o pregăti „să cuprindă în sânul său firea dumnezeiască cea necuprinsă”.

Sărbătoarea făgăduințelor împlinite

Aducerea Mariei la templu este un eveniment ce marchează împlinirea a trei făgăduințe. Prima făgăduință este cea a părinților ei de a o consacra Domnului, drept mulțumire pentru că le-au fost ascultate rugăciunile, și au avut un copil. Irmosul spune că Dumnezeu „rugăciunea drepților o a auzit. Pentru aceasta boala sterpiciunii dezlegând ca un îndurat”. Chiar dacă au făgăduit-o Domnului, în calitate de părinți

s-au atașat de pruncă și le venea greu să o „dea”. Însă, cum spune imnograful, „întărindu-se cu dumnezeiescul dar, dumnezeieștii părinți ai Fecioarei (…) întru cele sfinte a se hrăni cu dragoste o au pus”.

O a doua făgăduință este cea făcută de însuși Dumnezeu prin prooroci, că va alege o Fecioară spre a-i fi și Mamă. Ea este cea „care mai ânainte de veci a fost rânduită a fi Maică și în anii cei mai de pe urmă

s-a arătat Născătoare de Dumnezeu”. Astfel, la Vecernia înainte prăznuirii se citesc texte din Vechiul Testament care fac referire la Maica Domnului, aleasă mai înainte de veci spre a fi rânduită ca templu viu al prezenței lui Dumnezeu. Fiecare paremie se încheie cu aceeași minunată constatare: „slava lui Dumnezeu a umplut casa Domnului Dumnezeu Atotputernic”. În aceste texte, Maria este închipuită de slava Domnului ce umple ca un nor cortul mărturiei, în care Moise însuși nu mai putea intra; este chivotul legii pe care preoții îl duc în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor, și care face să se umple altarul de norul slavei Domnului, încât preoții nu mai puteau rămâne nici ei să slujească. În sfârșit, Maria este simbolizată de „ușa dinspre răsărit”, care încuiată va fi, prin care nu va trece decât Domnul Dumnezeul lui Israel, și încuiată va rămâne, pururea fecioară fiind. Căci, mărturisește și o cântare la litie, „că astăzi ceea ce este mai ânainte de naștere Fecioară, și după naștere a rămas fecioară, în Biserica cea sfântă se aduce”.

În al treilea rând, Maria, rod al făgăduinței omenești, se dăruiește ea însăși Domnului, devenind Mireasă „nenuntită” sau „pururea fecioară”.

„Maica Domnului, comenta părintele Dumitru Stăniloae în a sa Teologie dogmatică, se dăruiește deplin Cuvântului prin punerea sa integrală la dispoziția Lui. Duhul poate copleși astfel în ea deplin legea naturală a nașterii.

Pentru a ilustra și dăruirea de sine a pruncii sfinte, imnograful notează că „și cu trupul și cu duhul s-a bucurat rămânând Maria cea fără prihană în casa Domnului, ca un vas preasfințit” și, mai mult, „în Sfânta Sfintelor, cu bună credință ai dansat”.

În prelungirea acestor gesturi omenești și dumnezeiești de dăruire, cântările bisericești ne îndeamnă și pe noi să aducem daruri Maicii Domnului, fiecare după starea și puterile sale, gânduri, fapte și simțăminte luminoase: „Daruri să aducă astăzi toate Împărătesei Maici, Cerul și pământul, și cetele îngerilor, și mulțimea oamenilor”.

Maica Domnului – „Biserică sfințită și rai cuvântător”

Ea este „mai cinstită decât heruvimii”. Dar nu numai pentru că este Născătoare de Dumnezeu. De altfel, atunci când o numim „Născătoare de Dumnezeu” sau Theotokos ne raportăm la Fecioara Maria cumva obiectiv sau, în cuvinte laice, „oficial”. Pe de altă parte, axionul „Cuvine-se cu adevărat” („Axion estin o alithos”) surprinde o trecere pe o treaptă mai înaltă a Fecioarei, de la „Născătoarea de Dumnezeu” la „Maica Dumnezeului nostru”. Două aspecte demne de subliniat sunt aici: adjectivul posesiv „nostru” și substantivul „Maica”. După ce Maria îl aduce pe Fiul lui Dumnezeu pe lume, întrupat și înomenit, El parcă nu era încă de-al nostru. Purtarea de grijă a Mariei, dragostea în care l-a învăluit au înălțat-o pe

Fecioară de la calitatea de „Născătoare” la cea de „Mamă”. Nu se mai numește, simplu, „de Dumnezeu Născătoare”, ci „a Dumnezeului nostru Mamă”. Sub privirea ei caldă și ocrotitoare Se umanizează Fiul lui Dumnezeu întrupat. Blândețea, seriozitatea, gingășia, jertfa de Sine a Mântuitorului sunt însușiri pe care copilul Hristos le avea sădite în inima lui de la naștere. Dar numai prin iubirea Mamei Sale, aceste calități au devenit actuale.

De la ce mamă a învățat Fiul lui Dumnezeu să iubească? De la aceea pe care imnograful o numește „mai cinstită decât heruvimii”. De ce este mai „cinstită” decât heruvimii, și nu decât o altă treaptă de îngeri? Pentru că heruvimii au „ochi mulți”, adică o conștiință și înțelegere vaste. Și cu cât e loc de mai multă conștiință, cu atât suferința este mai aprigă. Mai „cinstită” este Mama lui Dumnezeu decât heruvimii „cu ochi mulți”, pentru că în Duhul Sfânt vede mai adânc și are o conștiință mai acută decât a heruvimilor, deci o suferință mai profundă. Este mai cinstită decât heruvimii pentru că suferă mai mult ca ei. Și suferă mai mult pentru că iubește mai mult.

Nu iubește doar mai mult decât heruvimii, ci mai mult și chiar incomparabil („fără asemănare”) decât serafimii, corul cel mai apropiat de tronul ceresc și făpturile cele mai înflăcărate de iubire pentru Dumnezeu. Imnograful mărturisește și el: „Că este mai sfântă decât mințile cerești” (Mineiul pe noiembrie, ziua 21). Maria, care nu avea păcate personale, nici cu fapta, nici cu gândul, ci doar păcatul strămoșesc, a fost curățită la Bunavestire prin puterea Sfântului Duh, devenind astfel „Biserică sfințită și rai cuvântător”.

Această Mamă i-a insuflat omului Iisus Hristos dragostea de Dumnezeu, de aproapele, de prieteni, de vrăjmași. Sau, cum spunea poetic Sfântul Ioan Damaschin, „buzele ei au atins buzele lui Dumnezeu”. Dar ea de unde învățase dragostea? Pentru smerenia ei, Duhul Sfânt este Cel care a împodobit-o cu parfumul tuturor virtuților, făcând din ea, cum ar spune Sfântul Efrem Sirul, o „Împărăteasă a florilor”.

Izvorul a toată bunătatea este Dumnezeu, însă, ca om, prin Mama lui S-a lăsat umanizat. Fiind om deplin, Mântuitorul a crescut și El ca orice copil, în dragostea Mamei Sale. Ca Unul ce știe toate, S-a smerit până la a învăța limbajul omenesc. Ca Cel ce este iubire, Se lasă învățat dragostea, ca un copil, de la o Mamă. Ca Cel ce este bunătatea, învață să fie bun de la Fiica Omului, să Se jertfească și să moară pentru oameni. Așa putem îndrăzni să spunem că Dumnezeu, ca om, Se îndumnezeiește și Se sfințește pe Sine prin Maria, după har, iar nu după ființă, fiind El Însuși Dumnezeu veșnic și neschimbător. De la Maria deprinde copilul Iisus gustul smereniei, al ascultării și al iubirii de Dumnezeu, prin care virtuți primește harul îndumnezeitor al firii Sale umane.

Iar dacă Dumnezeu Însuși Se smerește ca să învețe de la om cele ce sunt din fire ale Sale, cu atât mai mult s-ar cuveni să învățăm și noi de la Mântuitorul dragostea. Ba chiar de la mamele și bunicile credincioase, al căror model deplin este Mama Dumnezeului nostru.

„Maria este închipuită de slava Domnului ce umple ca un nor cortul mărturiei, în care Moise însuși nu mai putea intra; este chivotul legii pe care preoții îl duc în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor, și care face să se umple altarul de norul slavei Domnului, încât preoții nu mai puteau rămâne nici ei să slujească. În sfârșit, Maria este simbolizată de „ușa dinspre răsărit”, care încuiată va fi, prin care nu va trece decât Domnul Dumnezeul lui Israel.” (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 21 noiembrie 2010)

Comentarii Facebook


Știri recente