Întotdeauna s-a vorbit și s-a scris românește

O discuție cu pr. prof. dr. Vasile Oltean, directorul Muzeului „Prima școală românească” din Șcheii Brașovului, despre limba română este ca roua căzută pe suflet într-o dimineață de vară încinsă. Ascultându-l cu câtă bucurie, respect și entuziasm vorbește despre monumentele limbii române, nu-ți rămâne altceva de făcut decât să te înclini și să te simți mândru că ești vorbitor de limbă română. Vă redăm în continuare scurtul, dar semnificativul dialog purtat cu acest „patriarh al limbii române”, cum pe drept este numit de unii confrați.

Părinte profesor, Nichita Stănescu spunea că „a vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea”. Ce înseamnă limba română pentru sfinția voastră?

Îmi este dat să slujesc în această instituție de 45 de ani, să țin în mână monumente ale culturii românești și ale limbii române, mare parte din ele încă necunoscute, care au avut o semnificație extraordinară pentru contextul existenței noastre într-un conglomerat al evenimentelor istorice derulate în acest spațiu geografic. Limba română înseamnă pentru mine enorm. Pentru că acolo unde nu era sabie pentru a menține ființa națională limba a fost cea mai puternică armă de rezistență a acestui popor. Ca filolog, firește că „gust” valoarea acestei limbi în momentul în care deschid o carte din veacurile al XVI-lea, al XVII-lea sau al XVIII-lea și constat frumusețea ei, care este aceeași din toate vremurile. Nu există nici un popor din Europa, în afară de cel român, care se poate lăuda că limba lui de astăzi este limba veacului al XVI-lea. Pentru că limba noastră s-a zăgăduit în spațiul bisericesc, unde nu se schimbă nimic, nici un cuvânt, ci dimpotrivă, toate se păstrează cu dăruire. Și aceste cuvinte care nu se schimbă în Biserică, normal, nu se schimbă nici în public. Pentru că românul, oricare ar fi fost el, a intrat în sfânta biserică, iar limba preotului a fost totdeauna respectată de el. Și asta este probabil explicația faptului că dragostea față de limba română este generală: și din partea preoților, care au scris cărțile și le-au păstrat, și din partea poporului, care le-a ascultat și le-a citit.

Când s-a vorbit pentru prima dată în limba română și care credeți că au fost primele cuvinte rostite în această limbă?

Întotdeauna s-a vorbit și s-a scris românește. A spus-o și academicianul Alexandru Rosetti. Dar nu ni s-au păstrat textele. Mulți străini care vin aici și cărora le arăt mărturii de limbă română din veacul al XVI-lea se întreabă cum de în acel veac limba era atât de frumoasă? Și eu le răspund: o limbă începe cu substantive. Omul primitiv numea numai ceea ce vedea. Până să facă complimente, dura sute de ani. Până să vină cu un adjectiv lângă un substantiv formând atributul, alte sute de ani. Și până să formeze și verbul, ca să închege gramatica, un text dura mii de ani. Aceasta este una din explicațiile pe care le dau faptului că noi am vorbit și am scris totdeauna românește. Și vine întrebarea: de ce nu s-au păstrat textele? Iar răspunsul se naște de la sine: Cartea bisericească în care s-au păstrat aceste texte nu era în atributul omului simplu. El nu punea mâna pe Cartea Sfântă. Acesta este atributul preotului. Orice carte sfântă se păstra în biserică. Până și bibliotecile particulare ale voievozilor și boierilor erau tot în bisericile ctitorite de ei. Pentru că în orice năvălire care se producea, primul atac se dădea asupra bisericii. Fiind din lemn, ele ardeau. Și, odată cu ele, ardeau și cărțile. Aceasta este explicația faptului că nu s-au păstrat textele noastre din vechime. Dar elementele de limbă ne conferă posibilitatea să înțelegem foarte clar că s-a scris totdeauna românește și că această limbă s-a folosit din vremuri foarte, foarte vechi. Ca preot, nu pot să-mi explic altfel cum de eu folosesc același text liturgic cu cel din veacurile IV-VI, fără nici o modificare față de cel bizantin, în condițiile în care Europa a fost bântuită de năvăliri barbare. Ruptura noastră cu Bizanțul s-a petrecut fizic, istoric și concret. Nu mai aveam legături ca să putem menține aceeași Liturghie, dacă ea nu se scria în spațiul românesc. Deci, toate textele biblice, de ritualuri bisericești, au fost incluse în cărți scrise în spațiul românesc în vremurile foarte, foarte îndepărtate. Chiar și în perioada mileniului negru de care unii vorbesc. Ele s-au folosit încă de la început. Iar ca dovadă, avem nealterate Liturghiile veacului IV ale lui Vasile cel Mare, Grigorie Teologul și Ioan Gură de Aur.

Manuscrisul popei Bratu din Șchei

De facto, se acceptă că primul text scris în limba română cunoscut la noi este „Scrisoarea boierului Neacșu din Câmpulung către judele Brașovului, Johannes Benkner”, din 1521, sau mai nou, după unii cercetători, Codicele de la Ieud, din 1391…

Firește că este o aberație în sensul acesta. Să înțelegem un lucru: Neacșu din Câmpulung, boier fiind, scrie o scrisoare românească atât de faină: „I pak dau știre domniei voastre….”. Limba curge perfect, topica este la fel. Nu există nici o licență gramaticală în text. O adresează unui sas. Cum vine asta? Sasul citește o scrisoare într-o limbă nescrisă până atunci? Cum putea? Se cunoaște foarte bine faptul că în actele oficiale ale Sibiului există un document al popei Bratu, din Șcheii Brașovului, care a fost luat de Cetatea Sibiului pentru a fi „scriitor la cetate”. Adică translator. Acolo, el a primit o sumă de bani pentru că a scris o scrisoare… valahă! Scrisoarea nu s-a păstrat. Documentul însă a existat. Acest fapt este o confirmare că, la 1495, până și într-o cancelarie oficială a sașilor se scria românește! Și suntem cu mult înainte de „Scrisoarea lui Neacșu”! Ca să nu mai vorbim de scrisoarea lui Ștefan cel Mare către polonezi și de multe alte mărturii, la care se adaugă și afirmația mea: limba română a fost folosită în Biserică, în cultul religios și, cu siguranță, preoții noștri au scris și ei în limba română. Pentru că altfel nu putea să evolueze gramatical limba. Nu putea să existe o structură atât de bine pusă la punct, pentru că acest lucru se face numai în context de scriere, nu în context oral. Și mai avem mărturia din perioada dacică, „torna torna frate”. Și, dacă mergem puțin mai în urmă, la momentul formării limbii și poporului român, când atâtea populații de altă limbă din jurul nostru nu au putut să ne anuleze existența, limba română este unul dintre cele mai puternice argumente de rezistență națională. Noi păstrăm aici un document de mare valoare: manuscrisul popei Bratu, care a murit în 1515, deci înainte de „Scrisoarea lui Neacșu”. Manuscrisul cuprinde două molitfelnice legate. Și între ele există un text de limbă română. Citez foaia de titlu: „Învățătură și întrebare când va vrea vreun om din legea lătinească să vie către a noastră lege să boteze, popa să întrebe mai inte cu aceste cuvinte…”. Vă dați seama ce reprezintă aceasta? Pe de o parte, un catolic trecea la cultul ortodox în Ardeal, când noi știam cu totul altceva. Iar pe de altă parte, textul de limbă română… Deci, limba noastră a fost întotdeauna însoțitoare a acestui popor, care și-a menținut credința, neamul și existența prin ea. Acesta este marele adevăr.

Ascunde limba română o taină?

Toate tainele sunt în limba română. Vă dau un exemplu concret: aici, în Șcheii Brașovului, există un obicei de pe vremea dacilor. Eu am găsit aproape 40 de ritualuri dacice în obiceiul junilor din Șcheii Brașovului. Dar și în limbă surprindem niște realități cu care, cu adevărat, ne confruntăm. La un moment dat, când acești juni ies călare în Duminica Tomii, salută publicul cu două expresii: „Hristos că este!” și ” Hristos v-a scris!” La prima vedere, ai zice că sunt inculți și nu prea știu ce spun. Dar „Hristos că este” vine de la „Aneste!”, salutul din limba greacă, adică „Hristos a înviat!”. Iar „Hristos v-a scris!” vine de la „Hristos vascrese”, salutul din limba slavonă. Dar când au existat cele două limbi la noi? Nu în perioada primului mileniu? Și atunci nu este un argument de istorie? Nu este o taină? Aceste saluturi nu puteau exista decât în prima perioadă de slavonie în cult. Junii au conservat expresiile fără să-și dea seama de semnificația lor. În momentul în care cântă „Hristos a înviat!” au o tonalitate tribal-arhaică, mult diferită de cea bisericească. Pentru că junii din vechime au suprapus peste troparul Învierii un cântec al lor tribal, pe care îl foloseau în Șcheii Brașovului.

Antologhionul cu adnotări al popei Costea

Care sunt cele mai vechi documente de limbă română care există în Muzeul primei școli românești?

Vorbim mai întâi de manuscrisele din Șcheii Brașovului. Cel mai vechi datează din 1477, și aparține popei Costea, un cărturar din păcate puțin cunoscut, care a fost solicitat de Laiotă Basarab cel Bătrân să devină ierarh în Țara Românească. La 2 octombrie 1477, el a murit. Piatra de mormânt este în muzeul școlii noastre. S-a păstrat de la el un monumental antologhion de limbă slavonă, dar cu adnotări de limbă română. Aceste adnotări sunt de fapt mărturii de scriere românească. Ele ne coferă posibilitatea să înțelegem că textul însemnărilor de mână e identic cu textul tipăriturilor lui Coresi, care tipărea la Brașov primele cărți de circulație în această limbă, cu o valoare lingvistică neașteptată pentru vremea aceea. Specialiștii noștri au făcut o greșeală fatală nediferențiind între prefață și textul liturgic. Textul liturgic era calchiat din limba din care provenea: slavonă sau greacă. Și atunci, automat, se foloseau topica și cuvintele liturgice de sorginte greacă ori slavonă, pentru că omul simplu, din popor, în demnitatea sa și în iubirea față de Dumnezeu, nu-și permitea să creeze o altă terminologie liturgică. Ca atare, textul liturgic este inundat de slavonisme și grecisme. Prefața însă este vorbirea curentă. Aceasta este valoarea limbii române. Ele te uimesc prin evoluția și nivelul lingvistic înalt la care ajunseseră la data la care au fost scrise. Vă citez ad-hoc, din „Tâlcul Evangheliilor”: „Dacă am cetit bine, am socotit și am aflat că toate tâlcuiesc și mie toate plăcură. Și am scris cu tiparul vouă, fraților românilor, să vă fie pre învățătură. Și vă rog frații mei să cetiți și bine să socotiți că veți vedea voi înșivă pre mărgăritarul și comoara ascunsă întrînsele”… Observați ritmica poetică? Deci, se ajunsese la performanță în veacul al XVI-lea. Deveniserăm creatori de poezie românească în frază! Pe de altă parte, am să vă dau exemplu dintr-o carte tradusă în Șchei de protopopii Ianeș și Mihai, vestiții preoți din perioada lui Coresi, slujitorii lui, cunoscuți din documente. Protopopul Mihai este cel care l-a întâmpinat pe Mihai Viteazul când a venit în Brașov. Citez din Cazania a doua a lui Coresi: „Cartea ce se cheamă Evanghelie cu învățătură de tus patru evangheliști aleasă și de multe dumnezeiești scripturi și la toate bisericile lui Dumnezeu în toate duminicile a se ceti. Așișdere și la praznicile împărătești și la altor sfinți spre învățătura credincioșilor oamenilor”… Observați? Se păstrează aceeași valoare lingvistică.

Cât se mai regăsesc românii în propria limbă?

Din păcate, asistăm la un fenomen cu adevărat periculos. Inundația de termeni din limba engleză și din alte limbi moderne în vocabularul activ al unora este deplorabilă. Mai ales tineretul are un vocabular execrabil. A renunțat la cuvintele frumoase ale limbii române, preferând vocabularul de șoc dintr-o altă limbă. Această infuzare creează limbii române un statut de rănire, la care se adaugă încă un aspect: folosirea unui limbaj lipsit de compozit, sec, doar cu subiect și predicat, adeseori numai cu predicat, jignitor în dialogul care se poartă chiar și în mediul elevat. Nu se mai păstrează respectul pentru limbă, pe care l-am întâlnit în corespondența înaintașilor noștri politicieni din secolul trecut, spre exemplu. Este o lipsă de respect față de tine însuți atunci când limbajul tău este unul de tavernă, nefiresc, necivilizat. Limba română este murdărită, și nu-și merită această soartă.

Pr. prof. dr. Vasile Oltean, date biografice

Pr. prof. dr. Vasile Oltean are 65 de ani și este directorul Muzeului „Prima școală românească” din Șcheii Brașovului. Este unul dintre cei mai entuziaști filologi de la noi, muzeograf, profesor și teolog, cu o monumentală activitate de cercetare în domeniul lingvistic, și nu numai atât. Este autorul unor importante studii și volume de specialitate, din care pomenim: „Acte, documente și scrisori din Șcheii Brașovului”, „Școala românească din Șcheii Brașovului”, „Imnul Național Deșteaptă-te române”, „Junii Brașovului și Troițele lor din Șcheii Brașovului”, „Catalog de carte veche din Șcheii Brașovului” etc. (Interviu publicat în Ziarul Lumina din data de 30 august 2013, semnat de Dumitru Manolache)

Comentarii Facebook


Știri recente