Astăzi se împlinesc 10 ani de la hirotonia în treapta de arhiereu a Preasfințitului Lucian, Episcopul Caransebeșului, informează „Ziarul Lumina”. Preasfinția Sa a avut bunăvoința să acorde un interviu în care vorbește despre momentele mai importante ale acestei perioade.
Preasfinția Voastră, ce gânduri vă încearcă după un deceniu de slujire arhierească?
Cu emoție sfântă, îmi aduc aminte de momentul hirotoniei întru arhiereu, în urmă cu 10 ani, în calitatea de Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei. A trecut un deceniu și emoția este ca în prima zi. Această treaptă a harului preoției, pe care frumos o numim noi ‘cerescul dar al arhieriei’, este o bucurie și o sarcină grea deopotrivă. Da, după 10 ani mă încearcă aceleași emoții de bucurie, dar și de îngândurare. Dacă atunci știam că omoforul arhieriei este un jug frumos, demn, dar și greu de purtat, după 10 ani, nu pot decât să adeveresc acel gând, însă acum sub acoperământul unei modeste experiențe arhierești chiriarhale.
Ați pomenit de acoperământ. Dumnezeu a rânduit să fiți hirotonit, chiar la praznicul Acoperământul Maicii Domnului în anul 2000. Ați simțit purtarea de grijă a Maicii Domnului în momentele grele de arhipăstor?
În anul 2000, sărbătoarea Acoperământul Maicii Domnului a coincis cu o zi de duminică. Cred că Sfânta Treime m-a așezat sub ocrotirea Maicii Domnului. Spun aceasta pentru că mama mea se numește Maria, pentru că m-am născut la data de 9 septembrie 1970, când se prăznuiesc Sfinții Ioachim și Ana, părinții Maicii Domnului, pentru că am fost hirotonit preot la data de 25 iulie 1992, când se prăznuiește Adormirea Sfintei Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și, așa cum ați spus, am primit darul arhieriei la praznicul Acoperământul Maicii Domnului. Am simțit și simt mereu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, nu numai în momente grele, ci și în momente de bucurie. Dumnezeu a dorit așa, iar noi ne-am lăsat unelte vii ale proniei Sale.
Ați putea să ne spuneți care considerați că sunt neîmplinirile din cei 10 ani de arhierie, atât în calitate de episcop-vicar, cât și de chiriarh?
Încă de la începutul activității ne-am implicat cu toată ființa în misiunea arhierească. În primii ani de arhierie, în calitate de episcop-vicar am încercat să împlinim ce ne-a fost cu putință. În special vizitarea parohiilor, cercetarea preoților și credincioșilor eparhiei și împlinirea ascultărilor primite de la Înalt Preasfințitul Părinte Mitropolit Nicolae al Banatului. Ne gândim la acea perioadă ca la o stagiatură, ani în care am luat contact cu viața administrativ-eparhială, am luat act de problemele și neputințele Bisericii din acea vreme. Când mă gândesc la neîmpliniri, regret că poate nu am făcut ceea ce puteam face atunci. În ce privește neîmplinirile din cei aproape cinci ani de activitate chiriarhală la Caransebeș, cred că pot spune că anumite măsuri aspre care s-au impus din punct de vedere disciplinar preoțesc constituie o neîmplinire. Faptul că anumite greșeli ale fraților monahi și preoți, constatate de către autoritățile disciplinare eparhiale și puse în aplicare de către noi, potrivit prevederilor statutare, constituie o neîmplinire pentru mine, ca arhiereu. Vedeți, arhiereul naște în activitatea sa fii: – diaconi, preoți, monahi și monahii -, iar ca părinte, când ești nevoit să îți dojenești fiul, iar apoi să îl pedepsești, este foarte neplăcut. Cu toate acestea, calitatea de părinte responsabil ne obligă să fim cu luare aminte și la aceste neîmpliniri, să ni le asumăm și să le îndreptăm.
Care este cununa bucuriilor și împlinirilor, după zece ani?
Gândindu-ne la bucurii, primim putere și nădejde pentru viitor. Pe când eram stareț la Mănăstirea ‘Izvorul Miron’ Românești și mă apropiam de încheierea lucrărilor de rectitorire a mănăstirii, ne gândeam că după cinci ani de muncă asiduă și rugăciune ne vom putea bucura de lucrul lui Dumnezeu prin nevrednicia noastră. Îndată după finalizarea lucrărilor, Biserica ne-a chemat la treapta arhieriei și am început un nou drum, care a adus alte și alte bucurii. Cea mai mare bucurie este atunci când slujesc, mai ales când săvârșim Sfânta Liturghie. De multe ori aș dori ca o Liturghie să nu se mai termine. Am sentimentul că atunci când slujesc, trec de lumea aceasta. Nu sunt bucurii care să se poate explica în cuvinte sau să fie înțelese. E o bucurie interioară, care aparține altei lumi, singura bucurie autentică. Bineînțeles că există și altă bucurie, cum este aceea de a bucura pe semenii tăi. M-am implicat în toate problemele din mănăstiri și parohii, în problemele sociale și, în primul rând, în slujirile din toate bisericile eparhiei. După patru ani și jumătate de activitate, la Caransebeș mai avem aproximativ zece biserici în care nu am slujit. Am slujit și în filii, adică și în comunitățile foarte mici. Când eram episcop-vicar, am descoperit această împlinire prin organizarea Sectorului Social-filantropic al Arhiepiscopiei Timișoarei, cu binecuvântarea Înalt Preasfințitului Mitropolit Nicolae al Banatului. Ne-am implicat foarte mult alături de colaboratorii de atunci în domeniul social-filantropic, demarând multe proiecte care funcționează și astăzi în arhiepiscopie și de care se bucură mulți credincioși nevoiași. Ne-a bucurat deopotrivă să fim prezenți în mijlocul credincioșilor, la vizite arhierești, sfințiri de biserici și alte evenimente spiritual-culturale. Am dat curs, pe cât ne-a fost în putință, la toate invitațiile, pentru că dorim să fim în mijlocul oamenilor și să ne bucurăm împreună de harul Preasfântului Duh. Ne-au impresionat întotdeauna emoția sfântă izvorâtă din sufletul oamenilor care ne așteaptă cu inimile deschise. Am dorit întotdeauna să le fim aproape și să le împărtășim bucuriile, dar și tristețile deopotrivă.
Sfințirea Catedralei episcopale, o mare bucurie
În urmă cu două săptămâni ați trăit un eveniment deosebit, prilejuit de târnosirea Catedralei episcopale din Caransebeș de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Ce ne puteți spune despre această realizare?
Cred că din punct de vedere administrativ, cea mai mare realizare a fost definitivarea construcției Catedralei episcopale din Caransebeș și sfințirea ei la 12 septembrie 2010 de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de un sobor de ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române. Putem de altfel mulțumi lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să hirotonim peste 200 de preoți în cei 10 ani de arhierie, că am reușit amenajarea unui nou sediu pentru Seminarul Teologic din Caransebeș, că am reamenajat ansamblul eparhial de la Caransebeș, că am primenit și resfințit vechea Catedrală episcopală și biserica necropolă a episcopilor de Caransebeș. Cu toate acestea, cea mai mare împlinire și bucurie în același timp sunt finalizarea și sfințirea Catedralei episcopale. Încă de la întronizarea în demnitatea de episcop al Caransebeșului am dorit să preluăm acest vis al înaintașilor și să îl desăvârșim, iar Dumnezeu ne-a învrednicit de aceasta. Am crescut duhovnicește alături de zidurile catedralei care au fost ridicate. Au fost acești ani cu multă jertfă, greutăți financiare și duhovnicești. Când puterile noastre se împuținau, harul lui Dumnezeu ne întărea, așa cum spune și rugăciunea de consacrare de la hirotonie: ‘Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le plinește…’ Cred că lucrarea administrativă de ctitorire și bucuria târnosirii Catedralei episcopale sunt un reper important în acești 10 ani de arhierie. Cred că purtarea de grijă a Părintelui Patriarh și dragostea părintească au făcut posibilă împlinirea acestor evenimente importante în primul rând pentru eparhie, dar și pentru noi, ca arhiereu în Biserica lui Hristos. Mai mult, având aceleași origini în Țara Banatului, dar având amândoi calitatea de episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei, pentru o vreme, a făcut ca pentru mine personal această legătură duhovnicească să se desăvârșească în importanta lucrare ce a avut loc la Caransebeș în 12 septembrie 2010.
Ne puteți spune cu ce gânduri vă îndreptați spre următorii ani de activitate arhierească?
Ne dorim foarte mult să ne implicăm în activitatea social-filantropică. Ne vom implica deopotrivă și în parohiile eparhiei, prin sprijinirea acestora în desfășurarea proiectelor filantropice. Suntem datori să fim cât mai aproape de credincioși și din punct de vedere material, cu precădere în această perioadă de încercare pentru noi toți. Biserica respiră prin societate și este alături de credincioșii săi permanent, indiferent de contextele sociale care adesea ne copleșesc.
