Înțelesuri din „Scara” pentru cei care trăiesc în lume : O tâlcuire a părintelui Teofil

Într-un interviu radiofonic acordat părintelui Sabin Vodă, la Radio Reîntregirea din Alba Iulia, părintele Teofil Părăianu, duhovnicul de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus, face o tâlcuire a lucrării ‘Scara’ a Sfântului Ioan, cel pomenit în Duminica a IV-a din Postul Mare. Interviul în întregime îl puteți citi în cartea ‘Pași pe calea duhovnicească’, apărută la Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2010.

Părintele Sabin Vodă: În ce măsură ruperea de lume, lepădarea de viața deșartă, despătimirea și înstrăinarea despre care vorbește Sfântul Ioan Scărarul în cartea sa ar fi teme valabile și pentru omul din lume?

Părintele Teofil Părăian: Pentru omul din lume nu se poate pune problema înstrăinării spațiale, nu se poate pune problema lepădării de lume spațial, ci doar moral. Adică orice om care vrea să fie cu Dumnezeu trebuie să-și schimbe mintea, să gândească cu gândurile lui Dumnezeu, cu gândurile lui Hristos, să nu se asemene chipului acestui veac. În cazul acesta, are în vedere lepădarea de lume, așa cum se poate realiza pentru orice om. Când e vorba de lepădarea de lume a călugărului, ea trebuie să fie și o lepădare de lume realizată în spațiu, adică ieșirea din contextul existenței lui și trăirea într-o altă sferă.

În mănăstire, de pildă, sau în pustnicie, retragere, într-un loc în care nu mai există zgomotul lumii acesteia, ci este o liniște cât mai deplină, în care omul poate să se cunoască pe sine, găsește timp pentru rugăciune și meditație, pentru a se cerceta pe el însuși, găsește timp pentru Dumnezeu.

Ce este aceea, părinte, viață deșartă, că prima treaptă e lepădarea de viața deșartă?

Adică lepădarea de viața obișnuită și mai ales ceea ce complică viața sau de viața fără importanță pentru cel care vrea să înainteze în viața spirituală. E vorba de o viață care îl orientează pe om spre Dumnezeu, nu spre lumea aceasta. Noi la înmormântare avem o alcătuire, care se și cântă: ‘Cu adevărat deșertăciune sunt toate și viața aceasta este umbră și vis’. Dintr-un anumit punct de vedere, bineînțeles, pentru că viața este un dar de la Dumnezeu, viața este o realitate, viața este fondul existenței ființelor care trăiesc. Așa că nu putem să socotim că viața fizică, de pildă, este o viață deșartă, dar putem să socotim că viața pământească este de multe ori împreunată cu lucruri care nu sunt foarte importante pentru viața spirituală. Și aceasta înseamnă lepădarea de viața deșartă. Dumnezeu știe unde se poate spune că e deșertăciune și unde nu e deșertăciune. În orice caz, fondul ca atare este o realitate, viața fizică pe care se realizează viața spirituală. Întâi trebuie să trăiești ca să poți apoi să acționezi.

Părinte, Sfântul Ioan scrie apoi despre despătimire, deci nu nepătimire, ci despătimire ca fiind o treaptă următoare în ceea ce el numește ruperea de lume sau de cele ale lumii. De altfel, Domnul Hristos ne-a zis că voi nu sunteți din lume, sunteți în lume, dar nu ca lumea. La ce se referă această despătimire?

Cred că este vorba despre o stare sufletească în care lucrurile lumii acesteia nu au o pondere deosebită, desfacere de gândurile lumii acesteia, o desfacere de obiceiurile care nu se potrivesc cu ceea ce știm noi că e o viață binecuvântată de Dumnezeu, despătimirea de lucrurile care pe alții îi rețin, pentru că sunt împătimiți de ele și pe care alții le părăsesc pentru că pot să le depășească.

Părinte Teofil, în continuare Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre viața noastră ascetică, despre practicarea virtuților. Mai întâi scrie despre câteva virtuți fundamentale, cum ar fi ascultarea, pocăința, pomenirea morții și plânsul de bucurie făcător. Să ne oprim puțin asupra acestora, din perspectiva omului care este în lume, care are viață de familie sau, oricum, care trăiește în societate.

În ceea ce privește ascultarea, toți creștinii sunt datori cu o ascultare de Dumnezeu. Ca să-L asculți pe Dumnezeu, trebuie să-I dai dreptate lui Dumnezeu. Cât de importantă este ascultarea înțelegem din faptul că Domnul Hristos, când a vrut să spele picioarele ucenicilor Săi, i-a spus Sfântului Apostol Petru: ‘Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine’.

Deci Sfântul Apostol Petru se împotrivea din motivele lui, din motive de ordin, să zicem așa, spiritual. Adică nu voia să facă Domnul Hristos cu el ceea ce socotea că e mai presus de vrednicia Apostolului. Domnul Hristos i-a spus atunci: ‘Dacă nu te voi spăla, nu ai parte cu Mine’. Deci iată ascultarea aceea care te modelează, care-ți dă posibilitatea să fii altul decât ești tu fără modelarea aceea. E vorba de intervenția lui Dumnezeu pentru schimbarea ta.

Or, lucrul acesta s-a văzut în împrejurarea aceea în care Domnul Hristos i-a zis Sfântului Apostol Petru: ‘Mână la larg și lăsați mrejele ca să pescuiți’. Și Sfântul Apostol Petru a zis: ‘Doamne, toată noaptea ne-am trudit și n-am prins nimic, dar pentru cuvântul Tău arunc mreaja în mare’. Deci, dacă ar fi după mine, n-aș mai arunca mreaja cu gândul să pescuiesc, dar dacă e vorba să Te ascult pe Tine, atunci renunț la părerea mea și fac ceea ce-mi spui Tu. Deci arunc mreaja în mare. Ceea ce a și făcut și a prins mulțime mare de pește.

Deci Sfântul Apostol Petru nu s-a așteptat la pescuirea minunată, după ce o noapte întreagă n-a prins nici un pește. Așa că în aceasta ar consta ascultarea, să faci ce vrea Dumnezeu și să nu faci ce vrei tu, dacă nu vrei ce vrea Dumnezeu.

Scrie apoi Sfântul Ioan Scărarul că o virtute fundamentală este pocăința. Cum trebuie să înțelegem noi, cei de astăzi, pocăința? Într-o societate în care trebuie să fim sinceri, se pune problema competiției, se pune problema concurenței. Adică și copiii sunt învățați, chiar de părinții lor, să fie cei mai buni. În ce măsură se pot înțelege lucrurile acestea sau dacă se pot înțelege?

Capitolul al V-lea din ‘Scara’, unde-i vorba despre pocăință, este îndemnător la pocăință, în înțelesul de schimbarea direcției dinspre rău spre bine. Sunt și niște exagerări în legătură cu o mănăstire în care, cu titlul că se pocăiesc, se chinuiau cei care păcătuiseră și care voiau să părăsească cele rele, dar nu erau mulțumiți doar cu atât, ci voiau cumva și să se chinuie pentru relele făcute odinioară. Cred că e totuși o exagerare, e un capitol care pe mine în general m-a neliniștit, m-a nemulțumit și parcă aș fi vrut să nu fie în ‘Scară’ și totuși este. Poate că pe unii îi ajută să fie mai cu multă seriozitate, mai cu multă râvnă pentru schimbarea spre bine. În orice caz, pocăința este o realitate, adică noi ne gândim la pocăință cu nădejde și cu bucurie, ne gândim la pocăință având fața spre viitor, nu atât spre trecut.

Și învățăm de la Sfântul Ioan Scărarul să avem în vedere și aspectul acesta al înlăturării celor rele și al realizării celor bune, pentru că pocăința oricum trebuie să aibă roade. Nu-i destul să-ți pară rău de-un lucru făcut rău, ci trebuie să faci bine, binele acela cu care ai putea să astupi răul de odinioară.(Interviu publicat în ‘Ziarul Lumina’ din data de 2 aprilie 2011)

Comentarii Facebook


Știri recente