Conferința pastoral-misionară semestrială de primăvară cu clericii din județul Prahova a avut loc ieri, la Sala Mare a Filarmonicii „Paul Constantinescu” din Ploiești, informează „Ziarul Lumina”.
Conferința a fost prezidată de Preasfințitul Episcop-vicar Varsanufie Prahoveanul, Arhiepiscop ales al Râmnicului, care a citit în deschidere cuvântul Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, intitulat „Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie – Taine ale învierii sufletului din moartea spirituală”.
Întâlnirea preoților și diaconilor din protopopiatele prahovene ale Arhiepiscopiei Bucureștilor a început ieri-dimineață la Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” din Ploiești. Sfânta Liturghie și slujba Te Deum-ului pentru bunul început al conferinței au fost săvârșite de Preasfințitul Episcop-vicar Varsanufie Prahoveanul, Arhiepiscop ales al Râmnicului. Tema conferinței pastorale de la Ploiești a fost dedicată Anului omagial euharistic al Sfintei Spovedanii și al Sfintei Împărtășanii. La fel ca la evenimentul similar de la București, care a avut loc luni, în cadrul conferinței cu clericii prahoveni, șase preoți, cadre didactice de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din București, de la Seminarul Teologic Ortodox „Nifon Mitropolitul” și Seminarul Teologic Ortodox „Sfânta Muceniță Filofteea” de la Mănăstirea Pasărea, au susținut referate despre cele două Sfinte Taine, prezentând aspecte liturgice, dogmatice, morale, canonice și de rânduială. La conferință au participat părinții protoierei Ștefan Mușat de la Protopopiatul Ploiești, Florin Boțârcă de la Protopopiatul Vălenii de Munte, Valentin Cazan de la Protopopiatul Urlați, Dumitru Costică de la Protopopiatul Câmpina, stareții, starețele și preoții de caritate din județul Prahova.
„A fost o zi frumoasă pentru noi, preoții din Protopopiatul Urlați, pentru că ne-am regăsit cu toți preoții din Prahova. Pot să spun că este bine că s-a continuat cu acest format al conferinței, cu invitați de la facultate și de la seminarii, pentru că dânșii vin cu lucruri noi, interesante și actualizate”, a spus părintele protoiereu Valentin Cazan. „Trebuie să facem tot ce ne stă în putință pentru ca în viața noastră duhovnicească să nu apară abateri de la rânduielile bisericești. Îi sfătuim pe credincioși să se roage, să postească, să se spovedească și să se facă vrednici pentru a-L primi pe Hristos”, ne-a spus părintele protoiereu Ștefan Mușat. „Este absolut important să vorbim și să ne sfătuim pentru că uneori se caută inovații, dar noi trebuie să fim păstrători ai rânduielilor tipiconale, canonice și liturgice, deoarece cărțile noastre de cult sunt suficiente și trebuie respectate”, a explicat părintele protoiereu Dumitru Costică.
„Aceste conferințe ale preoților sunt importante, mai ales că trebuie să fim la zi cu ceea ce înseamnă rânduiala și săvârșirea corectă a Sfintelor Taine ale Spovedaniei și Împărtășaniei. Este și un moment de bucurie pentru că avem ocazia să ne vedem toți preoții din Prahova”, a spus părintele protopop Florin Boțârcă.
La finalul conferinței, clericii prahoveni au primit din partea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel câte un exemplar din lucrările „Sfântul Voievod Martir Constantin Brâncoveanu. Mărturisitor jertfelnic și ctitor darnic”, vol. 1 (Editura „Cuvântul Vieții” a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei) și „Îndemnuri și rugăciuni pentru Spovedanie și Împărtășanie” (Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă).
Constantin Brâncoveanu a fost mai mare decât epoca lui, și mai viteaz decât ucigașul său, care nu avea decât putere. Pe cât de mare i-a fost statura intelectuală și spirituală, pe atât de mare i-a fost însă și nenorocul, deși 25 de ani a știut să-l evite, fiind unul dintre cei mai mari diplomați printre domnitorii noștri din vechime. Mitropolitul afirma: „În istoria românilor a rămas ca un model și simbol nemuritor al progresului prin cultură, al ieșirii românilor în universalitate, al generozității și al dârzeniei. Credința sa în neam și în tradiția spirituală a strămoșilor săi face din el un model și un simbol unic”.
Cântat în baladă de poporul român ca „Brâncoveanu Constantin/, Boier vechi și domn creștin”, acesta s-a arătat în toată viața sa, până la moarte, a fi un bun creștin cu credința și cu fapta. Cu mult tact, a știut să apere țara de toți, și în felul acesta au înflorit în țară credința, prin ridicarea de lăcașuri de închinăciune, și cultura, prin tipărirea de multe cărți, mai ales religioase.
Cărturarul mitropolit Antonie a ținut să menționeze faptul important că „cel dintâi lucru pe care l-a făcut Brâncoveanu a fost să continue tipărirea Bibliei de la București (1688), prima Biblie completă în românește, în cea mai frumoasă limbă românească, pe înțelesul tuturor românilor din Țara Românească, din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat și din Ardeal, Crișana și Maramureș. Până în zilele noastre oricine o poate citi și înțelege, și în cea mai mare parte, traducătorii mai noi au menținut limba ca un fagure de miere, cu miros de bună mireasmă duhovnicească și cu grai de vechi cazanii, a Bibliei de la București”.
Că întreaga operă culturală din timpul domniei sale a fost dirijată de domnitor personal, ne-o spune biograful său Radu Greceanu, în prefața la Triodul din 1700, mărturisind că a lucrat „den poruncă”. Nu numai din cauza potrivirii numelui, ci mai ales pentru că s-a ridicat cu faptele și virtutea la aceeași înălțime, e comparat de contemporani cu împăratul Constantin cel Mare, Mitrofan al Buzăului afirmând că numele lui îi va rămâne nemuritor în această lume, ca și al celuilalt Mare Constantin. Nicolae Iorga îl citează pe Filothei sin agăi Jipa, care îl compară pe Brâncoveanu cu Alexandru-Ptolemeu, așa cum în Mărturisirea Ortodoxă din 1699 îl compară și Sevastos Kimenitul.
Sfârșitul său tragic, tăierea domnitorului și a copiilor săi, spunea cu durere Mihail Kogălniceanu, a fost „una din cele mai triste priveliști ce istoria universală poate înfățoșa”. Un domnitor creștin a căzut în capcana unui necioplit care, cu bucurie dementă, și-a oferit un spectacol sângeros, tăindu-l pe el și pe copiii lui, în ziua Sfintei Marii din 1714.
Despre sfârșitul tragic al lui Brâncoveanu, Antonie Plămădeală, supranumit încă din timpul vieții „Prinț al Ortodoxiei”, spunea: „Chipul morții lui, într-un secol în care cultura, în Europa, înlocuise de mult apucăturile barbare, a uimit lumea. Consulul italian la Constantinopol, Andrea Memno, chemat de sultanul Ahmet și de vizirul Gin Ali Pașa, împreună cu alți membri ai corpului diplomatic, să asiste la decapitarea Brâncovenilor, scria poate în aceeași zi dogelui Veneției: „Pana îmi tremură când scriu despre cele ce am văzut!” Și mie îmi tremură sufletul de mânie și indignare, când îmi imaginez cum a fost”.
Însă domnitorul sfânt nu a murit și a rămas în conștiința poporului și în calendarul Bisericii. Continuând mitropolitul Antonie Plămădeală, afirma: „Un astfel de om a omorât sultanul: ctitor de biserici și mănăstiri cărora le-a dăruit un stil românesc în zidire, un stil ca un suflet frumos și luminos la Hurezi, Potlogi, Mogoșoaia, Buzău, Făgăraș, Sâmbăta. Un astfel de om a omorât sultanul: ctitor de cultură prin carte românească, arabă, gruzină, grecească și slavonească, în țară și în alte țări îndepărate precum Siria și Gruzia.
Un astfel de om a omorât sultanul: protector generos al ortodoxiei din Athos până departe la mănăstirea de la poalele muntelui Sinai, care îi păstrează până azi portretul în stăreția arhiepiscopului.
Un astfel de om a omorât sultanul: domnitor evlavios, iubitor și apărător al păcii țării sale în timpul unei domnii de 26 de ani, un mare diplomat, știindu-se orienta fără greș printre sulițele a trei împărății: otomană, rusă și austriacă. (…) Numele sultanului criminal nu merită să fie pomenit. Europa care a asistat la masacru cu indiferență și-a atras mânia lui Dumnezeu. Căci nici Europa nu poate fi înțeleasă. Se spune chiar că unii ambasadori apuseni au acceptat primirea în audiență la sultan în timpul execuțiilor, pe podiumul frumos ornamentat de pe care trogloditul, ghemuit pe un tron, urmărea spectacolul. S-ar cuveni ca istoria să-l pedepsească, să-l descalifice din toate demnitățile, inclusiv din aceea de om, pe acest tiran care, ucigându-l pe domnitor așa cum a făcut-o, a nesocotit tot neamul peste care domnise. Ne-a stropit pe toți, în ochii sufletelor, cu sângele său. Dar a fost sânge de martir. Să nu-l ștergem. Să-l venerăm. Căci nici el, nici coconii lui n-au primit turcirea, adică trecerea la religia lui Mahomed, ca să-și scape viața, precum li se propusese. Nici nu și-au putut imagina martirii, un Brâncoveanu turcit, tată sau fii, lepădați de legea lor ortodoxă, în care trăiseră și se săvârșiseră toți domnitorii înaintași, și toți românii de pretutindeni. Și-au aplecat în credință capetele pe butuc, unul după altul. (…) Au mai fost în istorie, și înainte, și după Brâncoveanu, astfel de crime abjecte, nedrepte, zguduitoare, absurde. Toate rămân la fel de condamnabile. Nu există, de astfel, crime mari sau crime mici. Tăierea lui Constantin Brâncoveanu și a coconilor săi, acum 275 de ani, în ziua Adormirii Maicii Domnului, în plină vară, la Istanbul, a fost și ea cea mai mare. Să îngenunchem pe durerea și pe amintirea Brâncovenilor cu evlavie, cu adânc respect și cu speranța că jertfa lor a fost primită ca o tămâie binemirositoare la Altarul Părintelui ceresc, pentru ei și pentru noi”.
