Îngrijirea bolnavilor în Vechiul Testament

Vechiul Testament cuprinde o serie de referiri la cazuri de boală sau sfaturi de îngrijire a bolnavilor. Prezența bolii este conectată adesea cu realitatea păcatului, la fel cum absența ei se constituie într-un veritabil simbol eshatologic al restaurării universale când nici un om nu va mai suferi din pricina bolilor, informează Ziarul Lumina.

Ne vom concentra în acest material în special asupra acestei idei, dar și asupra rugăciunii regelui Iezechia atunci când a fost bolnav ca model de rugăciune pentru cei care se află în suferință.

Boala ca pedeapsă pentru păcate

Isus, fiul lui Sirah, ne oferă un exemplu de zicală în acest sens: ‘Mai înainte de boală smerește-te, și în vremea păcatelor arată întoarcere’ (Eccleziasticul 18:21), după ce, cu puțin timp înainte, rostise o altă zicală legată de prevenirea îmbolnăvirii: ‘Mai înainte ca să vorbești, învață, și mai înainte de boală te îngrijește’ (Eccleziasticul 18:19). Faptul că Isus, fiul lui Sirah, ne sfătuiește să ne smerim înainte de a fi bolnavi arată că boala era conectată cu greșeala mândriei. Bolnavul era considerat drept o persoană care greșise cu ceva în fața lui Dumnezeu, un fapt pe care îl regăsim și în cuvintele prietenilor lui Iov care încercau să îl ‘mângâie’ pe acesta atunci când avusese atâtea necazuri și supărări. Smerirea înainte de boală era considerată drept un mijloc spiritual de prevenire a acesteia. Isus, fiul lui Sirah, subliniază și faptul că trebuie să fim prevăzători cu sănătatea noastră trupească. Așadar, nu doar păcatul era considerat drept cauză a bolii, ci și îngrijirea necorespunzătoare a propriului trup. Aceasta e o idee-cheie asupra căreia vom reveni adesea în cadrul materialelor dedicate acestei secțiuni. Boala nu trebuie niciodată să fie considerată drept un simplu efect al păcatelor noastre anterioare. Cum am putea să explicăm atunci bolile grave ale copiilor? Ce păcate monstruoase poate avea un copil? Prin urmare, trebuie să ajungem la o înțelegere mai profundă a acestui fenomen. Lumea antică punea bolile fie pe seama greșelilor față de ‘zei’, fie pe seama neatenției personale. În lumea antică nu vom regăsi, în afara mediului iudaic (vezi exemplul lui Iov), nici în cel roman, nici în cel grecesc referirea la boală ca sacrificiu de sine pentru dobândirea unor virtuți sau progres spiritual în general. Această idee se dezvoltă pe deplin abia odată cu gândirea creștină. Boala devine, în mod paradoxal, o împărtășire a Patimilor lui Hristos, o creștere împreună cu El pe drumul îndumnezeirii propriei noastre persoane. Cu toate acestea, lumea iudaică recunoștea în absența bolilor un profund semn eshatologic, un simbol al refacerii universului și al comuniunii cu Dumnezeu, un fapt pe care îl vom analiza în următorul subcapitol al acestui material. Iudeii rămâneau însă conștienți că viața omului pe acest pământ este guvernată în general de suferință. În cartea Ecleziastului regăsim un pasaj în care autorul îl deplânge pe cel care are multe bogății și care, după moarte, nu numai că nu va lua nimic cu el, dar va pierde de asemenea toată agoniseala pentru care a muncit o viață întreagă. Ce este mai rău rămâne faptul că ‘toată viața lui este întuneric și supărare, necaz peste fire și boală și durere!’ (5:16). Viața omului pătimaș se identifică efectiv cu boala, dar nu numai. Exemplul lui Iov ne arată că până și cei drepți pot suferi profund din cauza bolilor.

Absența bolilor ca semn eshatologic

‘Și i-a scos pe ei cu argint și cu aur și nu era în semințiile lor bolnav’ (Psalmi 104:36). Acest verset din cartea Psalmilor arată îngrijirea pe care Dumnezeu a arătat-o poporului Israel după ce l-a eliberat din robia Egiptului. Sfinții Părinți au interpretat ieșirea poporului Israel din Egipt drept o imagine a eliberării sufletului de patimi. Egiptul era considerat drept un sălaș al răului și al patimilor. Așadar, lipsa bolii constituie aici un semn al curățirii de păcate, al nevinovăției și purității, dacă îl contrastăm cu bolile și pedepsele teribile de care au suferit egiptenii. De altfel, acest fapt poate fi observat și din scena profund eshatologică pe care o regăsim la proorocul Isaia: ‘Privește Sionul, cetatea sărbătorilor noastre; ochii tăi să vadă Ierusalimul, loc de liniște, cort bine înfipt, ai cărui țăruși nu se pot scoate, ale cărui frânghii nu se pot desface. Domnul este pentru noi aici în toată slava Sa. (…) Nimeni dintre locuitorii Sionului nu va zice: ‘Sunt bolnav!’ Poporul care-l locuiește va dobândi iertarea păcatelor’ (Isaia 33:20-21, 24). Ierusalimul este utilizat și în Apocalipsă drept oraș al Împărăției cerurilor. Interesul principal al acestui pasaj îl regăsim în ultima frază. Sionul nu este locuit de oameni bolnavi, tot astfel precum Împărăția cerurilor nu găzduiește persoane bolnave. Aceste boli, însă, nu se referă doar la cele trupești, ci și la cele sufletești, deoarece iertarea păcatelor este făgăduită în ultima frază. Această iertare a păcatelor, așadar, va conduce atât la vindecarea bolilor trupești, cât și la vindecarea celor sufletești. Cu toate acestea, poporul Israel nu se baza doar pe imagini eshatologice atunci când venea vorba de boală. Una dintre cererile rostite la sfințirea templului ridicat de Solomon în Ierusalim sună astfel: ‘De va veni vreo nenorocire peste noi, ori sabia care ne pedepsește, sau vreo boală molipsitoare, sau foamete, și noi vom sta înaintea templului acesta și înaintea feței Tale – căci numele Tău este în templul acesta – și vom striga în strâmtorarea noastră, către Tine, Tu să ne asculți și să ne izbăvești’ (II Paralipomena 20:9). Izbăvirea de boală era considerată întotdeauna apanajul puterii dumnezeiești, deși, așa cum vom observa în materialul următor, medicii nu erau nici respinși, nici considerați ca având o contribuție inutilă de către iudei.

Rugăciunea regelui Iezechia

Încheiem acest material cu un scurt fragment din rugăciunea regelui Iezechia atunci când a fost bolnav. Considerăm că acest text încă mai poate inspira persoanele bolnave când acestea adresează o rugăciune fierbinte către Dumnezeu atunci când se află în momente de suferință profundă. ‘O, Doamne! Adu-ți aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioșie și cu inimă curată, săvârșind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi! (…) Doamne, prin îndurarea Ta se bucură omul de viață, prin ea mai am și eu suflare; Tu mă tămăduiești și-mi dai iarăși viață! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viața mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! (…) Domnul să ne mântuiască și vom cânta din harpă în toate zilele vieții noastre înaintea templului Domnului!’ (Isaia 38:3, 16-17, 20). Observăm că regele Iezechia recunoaște că, prin vindecarea sa, Dumnezeu îi iertase totodată păcatele. De asemenea, el făgăduiește să cânte imne Domnului din harpă în fața templului acestuia. Aceasta ar trebui să fie ordinea exprimată de orice bolnav în rugăciunea sa către Dumnezeu: cererea iertării păcatelor, pentru că nici un om nu este lipsit de păcat, încredințarea propriei persoane în mâinile lui Dumnezeu și mulțumirea pentru vindecare când aceasta are loc.

Comentarii Facebook


Știri recente