Îngrijirea bolnavilor în scrierile Sfinților Părinți

Nu doar Sfânta Scriptură cuprinde o serie de îndemnuri pentru îngrijirea celor bolnavi, ci și numeroasele scrieri ale Sfinților Părinți. Bolnavii sunt considerați o responsabilitate pentru cei sănătoși, iar îngrijirea lor constituie una dintre sarcinile principale atât ale clerului, cât și ale credincioșilor, informează Ziarul Lumina.

Iubirea aproapelui își demonstrează o latură în îngrijirea celor bolnavi, iar acest aspect nu este trecut de vederea de autorii creștini importanți încă din primele secole.

„Didahia celor Doisprezece Apostoli”

În cel mai vechi text creștin după textele nou-testamentare, „Didahia celor Doisprezece Apostoli”, se spune la un moment dat: „Nu-ți întinde mâinile când e să iei și nu le strânge când e să dai [Deuteronom 15, 7; Ecclesiasticul 4, 31]. Dacă ai prin lucrul mâinilor tale, dă ca răscumpărare pentru păcatele tale. Să nu șovăi să dai, nici să nu murmuri că dai, căci vei cunoaște Cine e Cel ce-ți dă în schimb răsplată bună [Proverbe 19, 17]. Nu-ți întoarce spatele de la cel lipsit [Ecclesiasticul 4, 5], și să pui în comun cu fratele tău toate și să nu spui că sunt ale tale; căci dacă veți fi părtași în nemurire, cu atât mai mult în cele muritoare (s.n.).” („Didahia celor Doisprezece Apostoli”, III, 5-8, în: „Canonul Ortodoxiei”, vol. I, trad. diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis/Stavropoleos, Sibiu, 2008, p. 567). Chiar dacă acest pasaj pare a fi centrat asupra milosteniei cu care fiecare creștin este dator față de ceilalți, nu putem să nu considerăm că în cadrul acestei misiuni pastorale intrau și cei bolnavi. Toată milostenia este privită drept o „răscumpărare pentru păcate”. Orice păcat poate fi, așadar, învins prin iubirea arătată aproapelui. Precizăm că aici este vorba despre o biruință, nu despre o iertare, care poate fi obținută doar prin Taina Spovedaniei. De asemenea, autorul necunoscut al acestui document creștin de o valoare inestimabilă ne avertizează să nu protestăm atunci când facem milostenie, deoarece Dumnezeu este Cel care ne va răsplăti atunci când va veni momentul potrivit. Îngrijirea bolnavilor este o activitate adesea dificilă, care necesită o răbdare sporită și multă nădejde în Dumnezeu că lucrurile se vor rezolva la un moment dat. Considerăm că principala problemă cu care se confruntă nu doar cei care lucrează în sistemul medical, ci și cei care încearcă să îi ajute pe cei bolnavi prin mijloacele proprii (financiare, alimentare, de îngrijire fizică etc.) este nerăbdarea. Boala pare să nu se mai termine, bolnavul este adesea pretențios, nervos, plin de anxietate sau angoasă, iar răbdarea personală pare să lipsească cu desăvârșire. Acest lucru apare însă atunci când ne punem toată nădejdea în propria persoană și în posibilitățile noastre financiare, intelectuale sau fizice pentru a rezolva problema. Dacă am ști însă cât de puțin facem în realitate și cât de mult plinește Dumnezeu în locul nostru, atunci nu numai că am avea mai multă răbdare, dar și bolnavul ar primi mai multă putere de refacere.

„Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement”

Într-un alt document important, dar al cărui autor a rămas necunoscut, „Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement”, regăsim următorul îndemn: „Noi însă trebuie să îi ajutăm pe cei bolnavi, pe cei în primejdii și pe cei care alunecă și, pe cât este cu putință, prin îndemnul cuvântului să-i facem sănătoși și să-i izbăvim din moarte”; „căci nu cei tari, ci cei ce se simt rău au nevoie de doctor” [Matei 9, 12], pentru că nu este voința Tatălui ca să piară nici măcar unul singur dintre cei mici [Matei 18, 14]” („Constituțiile Sfinților Apostoli prin Clement”, XIV, 11, în „Canonul Ortodoxiei”, vol. I, p. 613). Așadar, cei bolnavi sunt puși în aceeași categorie cu cei care se află în pericole sau care se îndreaptă către abisul păcatelor. Misiunea pastorală a Bisericii cuprinde, așadar, nu doar persoane care au păcătuit, ci și persoanele bolnave care au nevoie de ajutorul semenilor lor. Aici, ca și în documentul prezentat anterior, nu se face o deosebire între lucrarea laicilor și cea a clericilor în ceea ce privește îngrijirea bolnavilor. Nu este doar misiunea preoților sau a diaconilor să îi ajute pe cei bolnavi, ci și a noastră, a credincioșilor. Însă, așa cum vom observa în continuare, ierarhia Bisericii avea rolul exclusiv de a se ocupa de împărțirea așa cum se cuvine a daniilor oferite de creștini pentru a împlini lipsa anumitor categorii de credincioși (orfani, văduve, bolnavi etc.). Tot în acest document se precizează la un moment dat: „Ce-i de făcut însă dacă unii care nu sunt văduvi sau văduve au totuși nevoie de ajutor din pricina sărăciei, a bolii sau a hrănirii copiilor? Trebuie să veghezi peste toți și să porți de grijă de toți. Căci cei care dau daniile nu le dau direct văduvelor, ci le aduc pur și simplu, numindu-le daruri de bunăvoie, pentru ca tu, care îi știi pe cei necăjiți, să le împarți din ele în chip strict ca un econom bun [I Petru 4, 10]” (Ibidem, p. 654). În acest pasaj ni se spune foarte clar că existau anumite danii făcute la biserică în special pentru văduve. Autorul necunoscut sfătuiește episcopul locului să chivernisească așa cum se cuvine aceste danii și să le împartă inclusiv celor care sunt bolnavi sau săraci. Așadar, aici intervine importanța slujirii episcopale. Chiar dacă în document nu se menționează vizita episcopului la persoanele bolnave, ea poate fi subînțeleasă. De asemenea, remarcăm aici importanța administrativă pe care episcopul începuse să o aibă încă din primele secole creștine. Însă nu doar distribuirea donațiilor era considerată importantă, ci și menționarea celor care făcuseră acest lucru. „Căci Dumnezeu îl cunoaște pe cel ce l-a dat, chiar dacă este împărțit celor lipsiți în absența sa și el își are răsplata faptei bune, iar tu te vei fi numit fericit pentru economisirea lui cu conștiință bună. Spune-le însă și cine e cel care l-a dat, ca să se roage pentru el cu numele lui” (Ibidem, p. 654). Așadar, bolnavii sunt îndemnați cu acest prilej să se roage pentru cei care le-au făcut bine, ca răsplătire a lor. Acest obicei frumos s-a păstrat până în prezent. În realitate, nu se știe de fapt cine oferă mai mult în acest caz, fie cel care face un bine donând o parte din veniturile sale sau stând la patul bolnavului și ascultând plângerile acestuia, fie bolnavul care, prin rugăciunea sa către Dumnezeu, poate atrage un dar spiritual sau material mult mai bogat pentru cel care i-a făcut bine.

Din textele creștine ale primelor veacuri reiese că îngrijirea bolnavilor constituia una dintre activitățile de bază ale comunității creștine. Răbdarea era considerată virtutea cea mai importantă în cadrul acestui proces complex de îngrijire a celor aflați într-o suferință fizică acută. Creștinii erau îndemnați să viziteze și să îi întărească pe cei bolnavi. În materialul următor vom detalia rolul special al ierarhiei bisericești în îngrijirea persoanelor bolnave și vom evidenția de asemenea integrarea pomenirii celor bolnavi în cadrul rugăciunilor Sfintei Liturghii.

Comentarii Facebook


Știri recente