Îngrijirea bolnavilor în scrierile Sfinților Părinți

Îngrijirea bolnavilor a fost întotdeauna o responsabilitate a comunității creștine ca întreg. Cu toate acestea, anumite acte au putut fi îndeplinite numai de către ierarhie în decursul timpului, și ne referim aici în special la împărtășirea persoanelor bolnave. Vom discuta în cele ce urmează care era considerată misiunea pastorală a clerului față de cei bolnavi.

În documentul cu autor necunoscut intitulat „Testamentul Domnului (prin Clement Romanul)” se specifică la un moment dat: „Prezbiterul să treacă, așa cum se cuvine și e îndatorat, pe la casele bolnavilor împreună cu diaconul și să-i viziteze; să se gândească și să le spună cele ce le sunt de cuviință și de folos, mai cu seamă celor credincioși. Să îndemne ca bolnavilor săraci să li se dea ajutor de către Biserică, pentru ca cei ce vor face milostenie să intre în bucuria Domnului” („Testamentul Domnului prin Clement Romanul”, XXXI, în „Canonul Ortodoxiei”, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, București, 2008, p. 809). În primul rând trebuie să remarcăm că autorul anonim îl îndeamnă pe preot (prezbiter) să treacă pe la casele bolnavilor însoțit de diacon. Prin aceasta, el arată că misiunea pastorală de îngrijire a bolnavilor nu revine exclusiv preotului, ci și diaconului. Acest aspect a fost evidențiat foarte puțin până în prezent, având în vedere și scăderea importanței treptei diaconale în cadrul slujirii liturgice și pastorale a Bisericii. Să nu uităm că diaconii aveau un rol mult mai amplu în primele secole ale Bisericii. Ei duceau Sfintele Taine bolnavilor și persoanelor care lipsiseră din motive binecuvântate de la Sfânta Liturghie, se ocupau de partea administrativă a slujirii comunității creștine și ajutau atunci când aveau loc agape sau se strângeau bani pentru a milui creștinii nevoiași sau pe cei aflați în robie. Vom detalia aceste aspecte ceva mai jos. Preotul este îndemnat apoi să discute cu cei bolnavi. El este sfătuit, însă, să se gândească dinainte la ce trebuie să le spună bolnavilor, să se pregătească, așadar, astfel încât cuvântul său să aducă mângâiere și întărire. În general, nici în această privință, a discuțiilor dintre preot și bolnav, nu există foarte multe surse care să indice teme mai potrivite care pot fi abordate și teme care trebuie evitate pentru a nu aduce mai multă supărare și nedumerire în inima persoanei bolnave. Evident, este necesar un discernământ și, în general, în majoritatea situațiilor, bolnavul trebuie lăsat să își descarce sufletul, nu doar prin Taina Pocăinței, ci și printr-un dialog simplu și plin de naturalețe care să indice grija preotului față de el și dorința de a-l asculta. În continuarea pasajului citat anterior regăsim o precizare interesantă. Ni se spune că preotul trebuie să vorbească „mai cu seamă celor credincioși”. Având în vedere că textul provine din primele veacuri creștine, dar după perioada încreștinării masive a Imperiului Roman, putem spune că, aici, autorul păstrează o mărturie importantă privitoare la vizitarea bolnavilor care nu erau creștini sau care nu frecventau Biserica deși erau creștini. Preotul este rugat să vorbească în special cu bolnavii credincioși, dar nu exclusiv. El putea să discute cu bolnavii creștini care nu participau regulat la slujbele liturgice, dar și cu cei necreștini. Acesta era un mijloc de propovăduire foarte puternic, care putea să atragă numeroase suflete la credință. Un ultim îndemn adresat preotului se referă la strângerea de milostenii pentru creștinii bolnavi. El era dator, ca și în prezent, să înștiințeze comunitatea creștină de nevoile celor din mijlocul ei și să îi roage pe cei care puteau să împlinească lipsa celor de o credință cu ei.

Rolul diaconilor

În același document se precizează la un moment dat rolul diaconilor în ajutorarea bolnavilor: „Să slujească bolnavilor și pelerinilor, să ajute văduvele, să fie ca un tată al orfanilor, să umble prin casele nevoiașilor, ca nu cumva să cadă cineva în strâmtorare sau să fie chinuit de boală ori nenorocire. (…) Să fie conducătorul celor care au ieșit din casele lor sau au fost alungați în surghiun; să înștiințeze Biserica de cei ce sunt în lipsuri. (…) Să-i spele pe cei paralizați și respingători, ca să răsufle și ei întrucâtva ușurați de bolile lor” („Testamentul Domnului prin Clement Romanul”, XXXIV, în: „Canonul Ortodoxiei”, trad. diac. Ioan I. Ică jr, Editura Deisis/Stavropoleos, București, 2008, pp. 811-812). Observăm din acest pasaj că diaconul avea un rol pastoral oarecum mai extins chiar și decât al preotului în primele secole. Menirea sa era aceea de a se interesa de problemele comunității creștine și de a le aduce în fața preotului și a episcopului. Observăm că diaconul avea ca însărcinare principală grija de cei aflați în nevoi, categorii precum văduvele, orfanii, pelerinii, dar și bolnavii. El era sfătuit să cerceteze casele celor săraci pentru a-i identifica pe cei bolnavi sau care trăiau în sărăcie cruntă. Misiunea pastorală a diaconului este rezumată de o frază simplă: „Să înștiințeze Biserica de cei ce sunt în lipsuri”. Nu se precizează aici nimic de decizii pe care diaconul trebuia să le ia apoi pentru cei aflați în lipsuri. Preotul sau episcopul strângeau banii necesari pentru ajutorarea creștinilor aflați în nevoi, iar diaconii se ocupau probabil de distribuirea ajutoarelor. În finalul pasajului, diaconii sunt îndemnați să îi ajute și într-un mod practic pe cei grav bolnavi și să facă astfel o lucrare de milostivire importantă, arătând că ajutorul Bisericii nu constă doar în câteva alimente sau câțiva bani, ci într-o iubire întregitoare care nu disprețuiește nici măcar pe cel aflat într-o situație considerată a fi respingătoare.

Rolul văduvelor

Epistolele Sfântului Apostol Pavel conțin mai multe mărturii despre îngrijirea văduvelor de către Biserică. În general, căpătăm impresia că văduvele erau doar ajutate, dar nu se implicau prea mult la rândul lor. Această opinie este contrazisă clar de un pasaj din același document, care precizează următoarele: „șVăduvaț să fie sârguincioasă în rugăciune, să viziteze bolnavele în fiecare duminică, aducând cu ea unul sau doi diaconi și să le ajute. Dacă are ceva, să-l cheltuiască pe săraci și credincioși. Dacă nu are, trebuie să fie ajutată de Biserică” („Testamentul Domnului”, XL, op.cit., p. 816). Văduvele sunt îndemnate și ele să poarte de grijă femeilor bolnave. Este interesant că li se cere să fie însoțite în această misiune de unul sau doi diaconi. Într-un fel, diaconii reprezentau o dovadă a credincioșiei văduvei respective și puteau să identifice astfel mai ușor persoanele bolnave aflate în cadrul comunității respective. De asemenea, văduvele sunt sfătuite să împartă celor săraci avutul lor și să dea astfel dovadă de milostenie. În cazul în care ele însele erau sărace, atunci Biserica se însărcina să le ajute cu cele de trebuință.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 8 noiembrie 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente