Îngrijirea bolnavilor în Imperiul Bizantin

Grija pentru sănătatea bolnavilor din Bizanț a constituit o latură importantă a activității filantropice a Bisericii, a Imperiului și a oamenilor înstăriți. În interviul de față, istoricul Ekaterini Mitsiou, cercetător la Institutul pentru Studii Bizantine al Academiei de Științe din Austria, ne vorbește despre modul în care s-a dezvoltat asistența medicală în Răsăritul creștin și cum s-a implicat Biserica aici.

Cum se manifesta grija față de suferința aproapelui în Imperiul Bizantin?

Filantropia a fost pentru creștinii din perioada primară o virtute foarte importantă și era privită drept o expresie a iubirii creștinești de aproapele. Creștinii urmăreau să ajute în special pe cei fără familie, iar acțiunile filantropice se adresau problemelor celor aflați în nevoi, precum văduve, orfani, cerșetori sau călători. Unul dintre exemplele care au impresionat lumea păgână a fost chiar această grijă specială pe care creștinii au arătat-o bolnavilor. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește despre nevoia de a-i îngriji pe cei care nu-și pot purta de grijă, în timp ce Sfântul Grigorie de Nazianz arată că boala nu face distincție între oamenii din diferite pături sociale, însă este mai grea pentru săraci, deoarece îi privează de capacitatea de a munci și de a-și asigura cele necesare traiului atunci când sunt bolnavi.

Arhiepiscopul Cezareii Capadociei însuși cerceta pe cei bolnavi și le îngrijea rănile

Vorbiți-ne, vă rugăm, despre ‘Vasiliada’ întemeiată de Sfântul Vasile cel Mare.

În înființarea și organizarea spitalelor din Bizanț un rol important l-a jucat Sfântul Vasile cel Mare, îndeobște cunoscut pentru așa-numita ‘Vasiliada’, pe care a întemeiat-o după anul 370 în suburbiile Cezareei Capadociei. Totuși, aspectul și activitatea acestui așezământ au fost îndelung dezbătute. Deși este posibil să fi fost influențat de activitățile caritabile ale comunităților adepților lui Eustațiu, putem afirma acum că facilitățile spitalului au reprezentat o adevărată inovație a Sfântului Vasile cel Mare. Vasiliada nu era doar o clădire, ci mai degrabă un complex de edificii caritabile. Activitățile filantropice erau concentrate în următoarele domenii principale: îngrijirea săracilor, străinilor, oamenilor fără adăpost, orfanilor, bătrânilor, neputincioșilor și bolnavilor. Acesta este motivul pentru care ansamblul includea facilități pentru bolnavi și o leprozerie, alături de o casă de primire a săracilor, un cămin de găzduire a călătorilor și oamenilor fără adăpost și un orfelinat. Acest mănunchi de chilii monastice și clădiri filantropice erau puse sub ascultarea unui singur stareț. Sfântul Vasile cel Mare folosea termenul ‘ptocheion’ (azil pentru săraci) pentru a descrie Vasiliada, în timp ce Sfântul Grigorie de Nazianz o descria drept un oraș. Putem presupune că majoritatea oamenilor ce locuiau acolo erau cei în nevoi, de vreme ce comunitățile monahale ale Sfântului Vasile cel Mare nu erau foarte mari, maximum 30 de persoane. Vasile angaja doctori și infirmieri pentru spital, în timp ce însuși cerceta pe cei bolnavi și le îngrijea rănile.

Era acesta un caz izolat, sau au existat și alte mănăstiri cu astfel de preocupări?

Sunt multe alte cazuri consemnate de episcopi care nu se mulțumeau să fie doar vindecători ai sufletului și doctori spirituali. Sfântul Ioan Gură de Aur a construit o serie de spitale în Constantinopol, fiecare organizat cu personal alcătuit din doi preoți, medici, bucătari și alte persoane dedicate vieții ascetice. Sfântul Ioan cel Milostiv (610-619) a întemeiat multe spitale în Alexandria, unde doctorii tratau săracii. Sfântul Andrei Criteanul (â€740) a înființat un spital cunoscut drept ‘xenon’, dotat din propriile sale venituri. Cuviosul Teofilact Mărturisitorul, episcopul Nicomidiei (â€840), cerceta pacienții în spital, oferindu-le daruri și exprimându-și dragostea și smerenia prin spălarea personală a leproșilor.

Nu doar episcopii au purtat grijă de bolnavi. De asemenea, mănăstirile ofereau adăpost și vindecau oameni bolnavi care aveau nevoie de ajutor. Am văzut deja că Sfântul Vasile cel Mare a adăugat Vasiliada unei comunități monastice. Mănăstirile ofereau încă din primii ani ai creștinismului vindecare prin îngrijire medicală profesionistă sau prin voluntari. Spre exemplu, Abu Mina, complexul de mănăstiri din Egipt, conținea o casă de îngrijire unde mulți bolnavi erau tratați, probabil nu de către personal cu pregătire medicală. Spitalele pentru monahi erau localizate în incinta mănăstirii, în timp ce pentru laici facilitățile erau organizate în afara zidurilor. Acestea din urmă erau întemeiate de monahi, înalți oficiali sau chiar împărați și erau susținute de mănăstire. Exemple de spitale în mănăstirile bizantine încă mai dăinuie în Meteora – Mănăstirile ‘Schimbarea la Față’ și Varlaam și Mănăstirea Pentele din Attica.

Spitalul Mănăstirii Patocrator din Constantinopol – 60 de paturi împărțite pe 5 secții

Îngrijirea nevoiașilor cădea doar pe umerii Bisericii, sau existau și alte instituții preocupate de acest aspect?

Nu trebuie să presupunem că grija pentru bolnavi în Bizanț era lăsată doar în mâinile Bisericii. Activitatea filantropică și în special îngrijirea bolnavilor reprezentau un interes al statului și chiar al persoanelor înstărite. Este bine cunoscut că împăratul Justinian a construit sau renovat numeroase spitale în multe orașe ale Imperiului și, evident, în Constantinopol. În capitala bizantină unele dintre spitalele cunoscute din perioada de început sau medie a Bizanțului au fost ‘Euboulou’, ‘Sfânta Irina’ din Perama, ‘Cosma’ și ‘Damian’, ‘Myrelaiou’, cel din complexul Mangana și xenon Hristodotes. Din perioada târzie a Bizanțului avem informații despre un spital în cadrul mănăstirii de maici din Libos (1294-1303), care a fost renovat de Teodora Paleologhina. Conținea 12 paturi pentru 55 de pacienți, 3 doctori și personal auxiliar. Alți aristocrați sau negustori înstăriți, precum Mihail Glabas Tarchaneiotes din secolul al XIII-lea și Gudeles de la sfârșitul secolului al XIV-lea, au clădit chiar și în vremuri dificile pentru imperiu spitale în Constantinopol.

Două dintre cele mai impunătoare spitale ale perioadei bizantine au fost xenonul (casă de primire a străinilor, n.r.) lui Sampson și cel din cadrul Mănăstirii Pantocrator. Arhondaricul Sampson a fost considerat de unii cercetători a fi construit în secolul al VI-lea, dar s-a dovedit că înființarea sa datează din secolul al IV-lea. A fost localizat între bisericile ‘Sfânta Sofia’ și ‘Sfânta Irina’ și a fost reconstruit de împăratul Justinian după revolta Nika, din 532. Distrus într-un incendiu în 563, a fost din nou restaurat. După cucerirea Constantinopolului în timpul Cruciadei a IV-a, în 1204, xenonul a fost ocupat de cavalerii ospitalieri. Dar este încă neclar dacă a dăinuit până la căderea Bizanțului. Spitalul includea o clinică oftalmologică și o cameră de operații din secolul al VII-lea, iar înainte de această perioadă medicii superiori (archiatroi) din Constantinopol supravegheau tratamentul pacienților în saloane.

Cu toate acestea, nici măcar un spital precum cel al lui Sampson nu putea atinge dotarea spitalului din Mănăstirea Pantokrator (azi Zeyrek Kilise Camii). Avea o capacitate de 60 de paturi împărțite în 5 saloane/clinici: chirurgie, oftalmologie, ginecologie și două clinici pentru medicină generală. În fiecare salon erau desemnați doi doctori ne-rezidenți, care lucrau în luni alternative și un personal auxiliar alcătuit din asistenți și infirmieri. Salonul femeilor avea, în plus, o doctoriță. Personalul era consolidat de un farmacist-șef, trei droghiști, doi preoți și un profesor de medicină. (Articol publicat în săptămânalul „Lumina de Duminică” din data de 6 mai 2012)

Comentarii Facebook


Știri recente