Îngrijirea bătrânelor de la Așezământul social al Mănăstirii Christiana

Mai cu seamă în timpul sărbătorilor, cu toții dăruim. Însă există persoane care fac aceasta în tot anul, având conștiința că în fiecare om către care dăruiesc se află Hristos. Călugărițele asistente de la Așezământul social al Mănăstirii Christiana din București își împart viața de mănăstire între rugăciune și filantropie. Așa că sunt lângă bătrânele din așezământ la orice oră din zi și din noapte, fie pentru a le administra medicamentele, pentru a le servi masa, pentru a le ajuta să meargă, pentru tratamentul fizioterapeutic, fie pentru a le face curățenie sau baie și mai ales pentru a le asculta.

La orele amiezii, bătrânele pășesc în liniște către sala de mese. Sfânta Liturghie s-a sfârșit. Maicile, ajutate de tinere voluntare, studente la specializarea Asistență socială la Facultatea de Teologie „Justian Patriarhul” din București, sunt alături ele. Una pune masa, alta servește, alta împarte medicamentele. Maica Dositeea, cea care regăsește în bătrânele de care are grijă dragostea bunicilor care au învățat-o să iubească Biserica, știe cu precizie care sunt medicamentele pentru fiecare, fără vreo listă. Cunoaște în amănunt poveștile de viață ale doamnelor internate, din care învață ce înseamnă speranță și nu uită niciodată zilele importante pentru acestea, oferindu-le cadouri specifice.

Convinsă că nimic nu o mai poate împlini decât viața în Hristos departe de lume, a intrat în mănăstire la 21 de ani, după ce a lucrat ca soră medicală și a făcut Școala Postliceală Sanitară. La Christiana a învățat ce înseamnă răbdare și a învățat să dăruiască tot. „La început am avut foarte multe emoții, pentru că trebuia să mă ocup de o categorie de persoane care ridica mari probleme de sănătate, dar mi-am pus încrederea în Dumnezeu, în sfinți și în Maica Domnului. Îngrijirea acestor doamne este o adevărată probă a dragostei, pentru că de multe ori suporți umilințe, oricât de bine te-ai comporta. Și mai ales devin dependente de ajutorul tău. Și atunci trebuie un efort în plus, să le motivezi să facă mișcare sau să înțeleagă folosul independenței în mișcare, de exemplu. Recuperarea se face în mod treptat și atunci ai mari satisfacții când vezi o doamnă care o perioadă a fost imobilizată total la pat că ajunge să se deplaseze, mai întâi însoțită de noi și pe urma singură, cu ajutorul unui cadru sau al bastonului”, ne spune maica Dositeea.

„Cea mai importantă lecție este că m-au învățat să iubesc”

La fiecare mare sărbătoare pregătesc câte o serbare, așa cum au pregătit și pentru Crăciunul din acest an. Se adună din timp la repetiții și ca niște copii mai mari își iau rolurile în serios, pentru ca maicile să fie mulțumite. „De multe ori la repetiții, îmi dau lacrimile când le văd cum se străduiesc să-mi răsplătească încrederea pe care am investit-o în ele. Eu cred că dacă aș avea interes, n-aș avea satisfacții. Dar am zis: gata, mă dăruiesc eu, fac fără să aștept nimic în schimb și atunci m-am pomenit iubită de toată lumea. Cea mai importantă lecție este că m-au învățat să iubesc. Eu credeam că le iubesc când am venit aici, dar am văzut că adevărata dragoste înseamnă de fapt o strădanie, o încercare permanentă și m-au învățat să le iubesc, în sensul că le accept așa cum sunt. Nu trebuie să le schimb, ca să le iubesc într-un alt context”, s-a convins cea care astăzi nu-și mai concepe viața fără bătrânele din așezământ.

Acestea sunt ajutate în fiecare zi să se îmbrace, să meargă la masă, uneori li se aduce mâncarea în cameră, li se schimbă scutecele, li se face baie sau curățenie în cameră, în funcție de caz. Deși au în medie 80 de ani, sunt ca niște copii. Se supără, se alintă, se bucură, iar pentru a te face iubit, e nevoie de mult tact pedagogic și răbdare, pentru ca adevărata răsplată să fie simțită în ceruri.

„În felul acesta ne ajutăm și pe noi”

Pe lângă ascultarea de a cânta la strană, Maica Anastasia caută să răspundă, pe timp de zi sau de noapte, problemelor apărute în așezământ. La 22 de ani a hotărât să-și închine viața lui Hristos. Lucrase înainte la dispensarul din satul natal, din Crasna, Cernăuți, și a făcut Școala Postliceală Sanitară. „Cea mai mare bucurie este atunci când vine cine-va și mulțumește pentru ajutor, pentru grijă. Îmi aduce multă bucurie, pentru că poate am făcut ceva forțându-mă pe mine, sau am făcut nu cu cea mai mare bucurie de multe ori, pentru că sunt ispite, viața lăuntrică este schimbătoare. Dar când vine cineva și îmi zice mulțumesc, mă simt fericită toată ziua. Nu este ca o laudă, ci e vorba de mulțumirea pe care o primești. Până la urmă facem toate acestea din iubire față de aproapele. Pentru că în felul acesta ne ajutăm și pe noi”, este convinsă călugărița cu ochii ca cerul.

Maica Timoteea a intrat în monahism în 1997, iar din ianuarie 1998 face parte din obștea Mănăstirii Christiana și are ca ascultare de bază pangarul mănăstirii. Așa intră în legătură cu oamenii cărora le vorbește despre așezământ, iar aceștia se întorc după aceea cu diverse ajutoare. „Sunt permanent în mijlocul lor, camera noastră este la parter, în dreptul liftului, și când se deschide liftul și face doi pași, deja știu ce doamnă este. Încercăm să răspundem la toate nevoile lor, inclusiv o cartelă de telefon, dacă le trebuie, le cumpăr. Eu mai plec și în oraș, cumpăr medicamentele. Mă bucur că am posibilitatea să le ajut pe aceste bătrâne, mai ales că sunt chiar de la deschiderea căminului și cunosc pe fiecare doamnă de când a venit, cu problemele ei, și mă bucur că le pot ajuta. Și mai ales că facem ceva pentru sufletul lor, e foarte important și pentru noi”, mărturisește cu zâmbetul pe buze maica Timoteea.

Cele trei măicuțe asistente medicale au probat prin activitatea de la așezământ, în special, exercițiul răbdării. Apoi încrederea, responsabilizarea și mai ales†¦ iubirea. Astfel, au simțit deodată cum bătrânele internate se transformă sub ochii lor, vorbind despre ele ca despre propriile mame.

(Articol publicat în Ziarul Lumina, Ediția din data de 29 decembrie 2012, apărut sub semnătura Narcisa Balaban)

Comentarii Facebook


Știri recente