„Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune”

Fragment dintr-unul din interviurile realizate, în anii 2005-2007, de scriitorul Adrian Alui Gheorghe cu vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Iustin Pârvu:

Spuneați în „Abecedarul duhovnicesc”, la un moment dat, că adevărata biserică a fost în închisorile comuniste†¦

Dovada este că dacă eu am să fac o dezgropăminte, la una din mănăstirile noastre, nu cred că am șansa să găsesc osemintele pe care le găsesc la Aiud sau la Gherla sau la Pitești†¦ Acolo, dacă dai cu târnăcopul, la câțiva centimetri sub pământ, dai de oseminte sfinte, frumoase, galbene. E semnul sfințeniei, fiindcă au ajuns acolo, în acele cimitire nevăzute, neștiute, prin suferință, prin jertfă.

Am văzut la televizor procesiunea de înmormântare a unui gardian și torționar de la Sighetul Marmației, unul dintre cei mai răi. Dar la înmormântare au venit mulți dintre foștii deținuți, au aprins lumânări†¦ Cum explicați acest lucru?

Unii au uitat, alții și-au pierdut spiritul de răzbunare. Și cei care au iertat, și cei care n-au iertat, și cei care au uitat, și cei care încă mai visează la răzbunare, și cei care mai au coșmaruri, și cei care trec senini mai departe, și cei care au murit neîmpăcați, toți, da, toți nu pot face neîntâmplate cele care s-au întâmplat.

Nu e vorba de un „complex al călăului”? E acel celebru „complex al călăului”, când îl vezi pe stradă, deși ești liber, te cutremuri din nou†¦

Prin torționari nu mai vorbea Dumnezeu, prin ei vorbea și înfăptuia direct diavolul. Șeful lor, al torționarilor, îi întreba dimineața, pe fiecare: „Bă, câți ai făcut astă noapte? Câte căpățâni ai spart†¦?”; „Păi, cinci, șase†¦!”; „Puțin, bă! Puțin†¦!”. Vă puteți imagina? Cu acești oameni cum să mai stai de vorbă omenește? Consider că acești oameni erau și sunt satanizați, nu mai erau ei, prin ei vorbeau iadul și mesagerii lui. Păreau creați special ca să ucidă, să tortureze, să umilească. Își depășeau limitele torturii pentru care erau puși acolo. Ajunseseră la așa nivel de sadism, încât nu-i mai satisfăcea decât suferința pe care o provocau celorlalți.

Am citit în volumul părintelui Nicolae Grebenea, „Amintiri din întuneric”, relatarea despre acele Sfinte Paști din mina de la Baia Sprie. Același episod îl relatați și dvs. în „Abecedar duhovnicesc”†¦

Da, a fost o mare îndrăzneală din partea noastră. Din sfredele am făcut clopote, unii au stat de pază, alții ne-am adunat și am oficiat slujba. Cred că niciodată n-a răsunat mai bine „Hristos a înviat!”, cred că niciodată o Liturghie n-a fost mai bine primită de Dumnezeu. Gardienii s-au ascuns speriați, dar n-au îndrăznit să sune pe securiști, n-au suflat o vorbă.

Acolo erau multe minuni, pe care de obicei le neglijăm, în libertate

Părintele Grebenea spune la un moment dat că în închisoare a citit asiduu din Fericitul Augustin, o ediție în limba franceză. Era posibil să circule o carte în închisoare la Aiud? Nu erau considerate cărțile mai periculoase decât oamenii?

Se putea să circule și cărți, dar numai prin minuni. Iar acolo erau multe minuni, pe care de obicei le neglijăm în libertate.

Apoi spune că a învățat pe de rost „Confesiunile” Fericitului Augustin†¦

Da, o carte circula numai în fascicule, pe pagini, aveam controlul exact al fiecărei pagini. Sfânta Scriptură era împărțită, câte trei, patru pagini în fiecare celulă. Evanghelia lui Ioan, pentru că asta era cea mai interesantă, era cartea cea mai disputată. Plângeam și citeam sub pătură; niciodată cărțile n-au fost citite atât de bine, niciodată cuvântul nu a avut atâta înțeles. Citeam și învățam pe de rost, repetam în cursul zilei, ne adunam când puteam și reconstituiam interiorul unei cărți, fiecare dintre noi știa un fragment dintr-o carte, se identifica cu acesta. Ne transmiteam cum puteam paginile pe care le dețineam, cel mai adesea la WC, dimineața. Știți, poeziile lui Radu Gyr au fost salvarea noastră în închisoare, nu era deținut care să nu le știe, să nu le repete zilnic.

Poezia v-a salvat†¦?

Ne făcusem o datorie din a le reține, din a nu le uita; ele nu mai erau scrise, ele se transmiteau prin viu grai. Poeziile se spuneau ca și rugăciunile, poeziile ne încălzeau. Dar și poeziile lui Eminescu și alți poeți, cunoscuți sau nu; fiecare îi învăța pe ceilalți ceea ce știa. Poezia îmblânzea instinctele din fiecare viețuitor de acolo. Tendința gardienilor, a torționarilor, care știau care e psihologia omenească, era să ne învrăjbească, să ne înnebunească prin lipsa de comunicare, să ne înrăiască unul împotriva altuia. Oamenii care stau mult unul lângă altul, în condițiile de acolo, pot să ajungă la certuri, la scandaluri, să nu se suporte unul pe altul.

În condiții extreme oamenii se manifestă altfel†¦

Da, se comportă chiar animalic†¦! Or, ei nu s-au gândit că mai există și cultura care poate să-l facă pe om să reziste, că mai există gândurile, răbdarea și educația. Este extraordinar ce poate născoci mintea omului†¦! Am început să ne folosim unul pe altul. „Ce facem azi?”, ne întrebam. „Azi avem întâlnire în celulă cu un inginer agronom!”. Inginerul acesta agronom trebuia să spună totul despre ceea ce știa el, de la răsadul roșiei până la răsadul sfeclei†¦

În primul rând el nu uita propria meserie, iar ceilalți învățau și ei lucruri folositoare. Memoria era însă, prin exercițiu, cea mai câștigată.

Da, toți învățam lucrul expus. Aveam profesori de engleză! Gata, hai să începem! Gramatica, lingvistica, cuvinte, tot ce știi spune celorlalți. Așa am învățat și aprofundat noțiuni de engleză, germană, franceză, italiană, tot ce trecea prin celula noastră (†¦)

Sufletul pe cruce câștigă adevărata libertate

Mulți dintre supraviețuitorii închisorilor comuniste vorbesc de faptul că erau mult mai liberi în interior decât cei care rămăseseră în afară. Unii spun că erau mult mai liberi chiar decât cei care i-au închis. Cum puteți defini libertatea din această perspectivă? Dvs. sunteți mai liber acum? Sau sunteți „îngropat în oameni”, cum spuneați chiar dvs†¦?

Numai Dumnezeu știe†¦ Acum nu mai am timp să fac o rugăciune, nu mai am timp să citesc viața unui sfânt, să mă întrețin cu cineva, să mai comentez ceva cu vreun preot, cu vreun intelectual. Cu toate astea să știți că în pușcărie s-au realizat cei mai puternici oameni. Dacă ieșeau deținuții din închisoare și își făceau măcar zece la sută dintre ei câte o mănăstire, astăzi am fi fost un popor mântuit, de neînfrânt de nici o putere trecătoare. Închisorile comuniste au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți, pentru că deținuții n-au confundat niciodată pe torționari și pe gardieni cu poporul român.

Și apoi, libertatea nu înseamnă să fac ceea ce vreau, căci, de multe ori, făcând ceea ce vrem, facem voia diavolului. Libertatea se cunoaște în discernământul omului, în capacitatea lui de a alege între bine și rău. Omul trebuie să conștientizeze faptul că numai în adevăr poate trăi liber, că în lumea aceasta este și multă amăgire, de care el trebuie să se ferească. Asta n-au înțeles comuniștii, că sufletul pe cruce câștigă adevărata libertate, că toate metodele lor de tortură, toate metodele de reeducare psihică au făcut mai mulți sfinți decât robi, au sfințit pământul țării cu sânge de mucenici. (†¦)

Spunea părintele Galeriu: „Jertfa e conștiință; e cunoașterea precisă a unui țel superior căruia mă devotez. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de adevăr, de un sens și de o persoană sau colectivitate în care aflu rațiunea de a trăi”. Din această perspectivă, care e adevărul revelat care v-a susținut în perioada în care ați fost închis în închisorile comuniste?

La început trăiam cu nădejdea că voi fi eliberat, însă, după ce am înțeles că neamul românesc cere jertfa răbdării noastre, că Dumnezeu a binevoit să suferim acest martiriu ca prin jertfa noastră să ispășim din păcatele neamului, atunci ardea inima în noi să îndurăm orice nedreptate. Închisorile ne-au învățat adevărata rugăciune, care se naște din suferință, jertfă și dăruire de sine.

Comentarii Facebook


Știri recente