Începutul istoriei tipăriturii la Râmnicu Vâlcea

Pentru trecutul nostru cultural, Râmnicu Vâlcea a fost unul dintre cele mai importante centre tipografico-editoriale. Nicolae Iorga considera Râmnicul din secolul al XVIII-lea drept ‘capitala tipografilor’, iar Nicolae Bănică-Ologu numește secolul al XVIII-lea vâlcean ‘veacul de aur’. După cele cinci cărți tipărite la Govora în perioada 1637-1642, activitatea editorială s-a reluat pe meleaguri vâlcene în anul 1705, odată cu venirea în scaunul episcopal de aici a lui Antim Ivireanul, informează Ziarul Lumina, Ediția de Oltenia.

Deși socotită de mulți ‘o așezare vremelnică’, tipografia Sfântului Antim de la Râmnic a avut o importanță deosebită. Ea l-a inspirat pe episcopul Damaschin Dascălul, urmașul său în scaun, care, cu mari eforturi, a reușit să reînființeze la Râmnic o nouă tipografie, în jurul anului 1724. Este deci și meritul Sfântului Antim Ivireanul că, timp de 120 de ani, la Râmnic au fost tipărite între 137 și 157 de ediții ale unor cărți de cult, de învățătură ori de zidire sufletească.

O tipografie eparhială de tradiție

Tipografia Sfântului Antim de la Râmnic a fost înființată aproape concomitent cu numirea sa ca episcop al Eparhiei Râmnicului, aceasta începându-și activitatea chiar în primul an de păstorire a marelui ierarh. Mulți istorici sunt de părere că sfântul și-a mutat aici mai vechiul atelier tipografic de la Snagov. Într-adevăr, în martie 1705 tipograful ieromonah și egumen ‘de neam georgean din Iviria’ este hirotonit episcop al Râmnicului. Nu se putea împăca însă cu gândul că ar fi putut vreodată să renunțe la activitatea tipografică și să răspundă numai îndatoririlor de episcop. Tocmai de aceea, înainte de a pleca de la Snagov (unde era egumen din 1694), a luat toate măsurile pentru a putea continua și la Râmnic activitatea în plan editorial și tipografic, mai ales că de acum înainte avea să se bucure de libertatea și deschiderea oferite de treapta ierarhică în care pășise. Și la Râmnic, Antim s-a dovedit a fi un bun organizator. El a adus aici și a pus în stare de funcțiune o tiparniță care a impresionat prin capacitate și operativitate.

Despre tehnica tiparului din această perioadă nu cunoaștem însă prea multe date. Unii istorici vorbesc despre un tipar rudimentar, presa făcându-se pe loc, din lemn. Nu suntem de acord cu această opinie, deoarece teascul avea o piesă esențială, numită axa spirală – o tijă cu întorsură în filet ce mai purta și numele de șruv – care era executată numai la Brașov (Virgil Molin, Tiparnița de la Râmnic, în revista ‘Mitropolia Olteniei’, anul XV, 1963, nr. 1-2, p. 192). Alți istorici vorbesc de un tipar excepțional. Nici această idee nu poate fi acceptată, întrucât cărțile tipărite la Râmnic nu excelează din punct de vedere calitativ. Constatăm că, atât cei care vorbesc de un tipar excepțional, cât și cei care susțin existența unui tipar rudimentar oferă doar impresii fugitive, neavând dovezi concludente în acest sens. Cert este că Sfântul Antim s-a îngrijit, în limita posibilităților, atât de matrițele necesare, cât și de presa de tipar.

Amintim faptul că mulți istorici consideră că la Râmnic s-a lucrat cu două perechi de prese de tipar, la fiecare pereche de prese lucrând câte o echipă formată din mai mulți lucrători: principali (calificați) și feciori (necalificați). Această metodă a fost introdusă din necesitate și folosită mai ales la cărțile de cult, tipărite în două culori: negru și roșu. Revenind la personalul tehnic, precizăm că acesta cuprindea doi lucrători principali: un tipograf sau zețar și un drugar, ajutați de un prubar (corector) și de un pilcar (ungător cu cerneală). Echipa era completată și de un diortositor (nu trebuie confundat cu prubarul), acesta fiind responsabil pentru redactarea lucrării. Toți aceștia erau de regulă ieromonahi cu carte (‘cu pricopseală de învățătură’).

Mihail Iștvanovici, ucenicul Sfântului Antim

Dintre tipografii care s-au remarcat la Râmnic în scurta păstorire a Sfântului Antim în scaunul episcopal de aici consemnăm pe ‘Mihai Iștvanovici ipodiaconul tipograful’, ucenicul său, cel care a tipărit ultimele șase cărți apărute la Râmnic, sub păstorirea marelui ierarh. După unii istorici era originar din Ardeal, fiind fiul unui anume Ștefan, de aici și numele de Iștvanovici (corespondentul maghiar pentru Ștefan, însă cu sufixul slav ‘vici’ – fiul lui, sufix des întâlnit în lumea monahală). Dornic să învețe carte, tânărul Mihai a plecat în Țara Românească pentru a se hirotoni. Este hirotesit ipodiacon, dar cu toate acestea calitățile sale literare l-au îndreptat spre meșteșugul tiparului.

După alți cercetători, era originar din Țara Românească, părere ce ni se pare mai convingătoare din moment ce, atâta vreme cât a lucrat la Snagov sau Râmnic, a semnat simplu ‘Mihai Iștvanovici ipodiaconul tipograful’. Adeseori, trecând peste granițele Țării Românești (la Bălgrad sau în Georgia) făcea precizarea, semnându-se ca ‘cel din Ungrovlahia’. El ar fi învățat meșteșugul tiparului la București, sub îndrumarea Sfântului Antim Ivireanul, acesta luându-l ca ajutor și la tipografia înființată la Snagov, unde a tipărit prima sa carte. Dibăcia sa a ajuns la urechile domnitorului Constantin Brâncoveanu, care l-a trimis în Transilvania, la Bălgrad, pentru a organiza tipografia de acolo. Aici nu a tipărit decât două cărți, evenimentele triste din 1701 determinându-l să se reîntoarcă în Țara Românească. Odată cu urcarea pe scaunul ierarhic de la Râmnic a lui Antim, tipograful Mihai îl va urma pe protectorul său. Aici va tipări șase cărți: Evhologhion adecă Molitvenic, Octoihos adecă Osmoglasnic, Adunare Slujbei a Adormirii Născătoarei de Dumnezeu cu paraclisul cel de obște, Cuvânt panegiric la cel întru ierarhi făcător de minuni marele Nicolae, Cuvânt la patima cea mântuitoare a Cuvântului Dumnezeu – Om (în limba greacă) – toate din 1706, și Cuvânt la mântuitoarea patimă a Domnului nostru Iisus Hristos (în limba română) – în 1707.

Frumusețea și simplitatea tipăriturilor râmnicene

Este cunoscut faptul că tot ceea ce este ‘dichis de carte’ sau ilustrație obținută prin gravură în lemn (ceea ce tipograficește și generic vorbind se numește clișeu) a fost adus de Antim tot de la vechiul atelier tipografic de la Snagov. Constatăm că tipăriturile sale de la Râmnic nu excelează ‘prin vreun exces de ilustrare’, ba chiar putem spune că ‘se remarcă’ printr-o sărăcie a materialului decorativ: frontispicii, inițiale ori viniete finale. Explicația este cât se poate de simplă: la Râmnic, Antim s-a folosit de un material uzat (adus, așa cum spuneam mai sus, de la Snagov). Unii istorici susțin chiar că acest material a fost și mai vechi, făcând parte din donația iscusitului gravor Ioanichie de la Buzău. Dacă lucrurile au stat așa, atunci este mai greu de înțeles de ce Antim, cunoscut ca un excelent săpător în lemn, nu a realizat clișee noi cu ajutorul cărora să-și împodobească tipăriturile cu xilogravuri. Să fi fost de vină timpul scurt și grijile administrative?

Revenind la atelierul tipografic de la Râmnic, acesta cuprindea și o legătorie de carte. Este evident acest fapt din analiza celor trei mari lucrări care au văzut lumina tiparului aici: Tomul Bucuriei, Antologhion adecă floarea cuvintelor și Octoihos adecă Osmoglasnic. Cum este vorba chiar de primele tipărituri, putem trage concluzia că această legătorie a luat ființă concomitent cu tipografia. Cărțile erau ‘legate trainic, în piele, folosindu-se tăblii masive, cu un dichis decorativ, presat cu fier sec (fără poleitură), dar la cald, dispunând de fileturi și ștempeluri specifice’. Cum și acest meșteșug fusese practicat la Snagov, ba mai mult, existând și o perfectă identitate între utilajul și tehnica folosite de Antim în atelierele în care a lucrat înainte de a veni la Râmnic, se poate afirma că și atelierul de legătorie va fi fost același cu cel de la Snagov. Pare logică și ipoteza că împreună cu acest atelier vor fi venit și meșteri pricepuți de la care a rămas peste ani și tradiția Râmnicului ca producător de carte bisericească gata legată.

Comentarii Facebook


Știri recente