Începutul domniei lui Constantin cel Mare

Ceea ce Dioclețian unise printr-o strategie administrativă pricepută și un control riguros timp de douăzeci de ani, Galerius a reușit să demonteze într-un interval de timp scurt, din cauza firii sale lipsite de pricepere. Imperiul Roman, care devenise stabil politic, a început să sufere din nou din cauza conflictelor între conducătorii care se înmulțiseră brusc și care, acum, se aflau la un punct de cotitură: cine dintre ei este cel mai mare? Creștinii deveniseră o problemă secundară în ochii tuturor, mai puțin în cei ai lui Galerius, perseverent în persecuția sa până la capăt.

Spre deosebire de Dioclețian, care era o persoană așezată și echilibrată, cu un talent administrativ superior mediei, Galerius dovedea un temperament pătimaș, înclinat spre violență, război și dictatură a forței. Priceperea sa militară este la fel de incontestabilă ca nepriceperea sa administrativă. Ceea ce Dioclețian reușise să construiască încet și cu migală, Galerius distrugea cu o viteză neobișnuită. Desigur, nu era vina lui Galerius că Imperiul Roman se afla într-o perioadă de declin economic, datorată în special inflației, cum, totodată, nu era vina lui că armata romană devenise lacomă și greu de potolit, veșnic pregătită să înfigă un pumnal în spatele conducătorului ei ori de câte ori interesele sale economice sau strategice erau amenințate. Însă nimeni nu îl poate disculpa pe Galerius de vina sa față de creștini, de persecuția nemiloasă în care a ars mii de membri ai Bisericii, fără a se osteni nici o clipă să le înțeleagă credința, nădejdea și dragostea. Lactanțiu ne descrie cu cuvinte de groază aceste momente funeste: „Avea niște urși ce-i semănau foarte mult în ferocitate și talie, pe care îi alesese de-a lungul întregii sale domnii. De câte ori îi venea cheful să se distreze, poruncea să îi fie aduși dintre aceștia câte unul, chemându-i pe nume. Acestora le erau aruncați oameni vii, nu pentru a fi mâncați dintr-odată, ci mestecați pe îndelete: în timp ce mădularele oamenilor dispăreau, el râdea foarte vesel și nu cina niciodată fără să vadă sânge omenesc” (Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, trad. Cristian Bejan, Editura Polirom, Iași, 2011, p. 91). Lactanțiu mai descrie totodată și tortura prin foc, în cadrul căreia oamenii erau arși încetul cu încetul, fiind chinuiți zile în șir până mureau. Acestor chinuri groaznice li se adăugau răstignirea, tăierea sau dislocarea membrelor, precum și alte torturi. Ceea ce a surprins în timpul persecuției a fost atașamentul păgânilor față de creștini. Deja nu ne mai aflam în primul secol când circulau tot felul de zvonuri neavenite despre credința creștină precum presupusul canibalism sau incest al membrilor Bisericii. Păgânii au fost încurajatori față de creștini și pentru că sistemul fiscal impus de Galerius era unul draconic. Taxele au fost mărite, iar funcționarii meniți să reprezinte o barieră protectoare pentru populație – cel puțin așa dorise Dioclețian – au ajuns să fie asemenea vameșilor iudei: pregătiți mereu să identifice noi surse de finanțare ale curții imperiale, fără a ține cont de sărăcia multor oameni care locuiau în provincii sau chiar în teritoriul inițial al statului roman.

Dezbinarea politică

La momentul morții lui Constantius Chlorus, imperiul ajunsese într-o situație politică destul de delicată. Dictatura lui Galerius, căruia i-a plăcut să se înconjoare numai de oameni pe care îi considera extrem de loiali, chiar dacă lipsiți de pricepere în multe privințe – pentru a-i numi aici pe protejații săi Severus și Maximin Daia -, a condus la dezbinări teritoriale severe. În primul rând, Maxentius, ajutat de Maximian, împăratul retras odată cu Dioclețian, a pus stăpânire asupra Italiei și s-a proclamat Augustus. Dorința lui Galerius de a se retrage liniștit după ce urma să numească oamenii săi în toate cele patru funcții înalte ale imperiului a fost astfel zădărnicită. Campania de pedepsire a uzurpării lui Maxentius s-a încheiat cu un mare eșec. Lipsa proviziilor și refuzul populației din Peninsula Italică de a-l ajuta, din cauza taxelor mari pe care le impusese anterior, l-au determinat pe Galerius să se retragă fără nici un rezultat înapoi în teritoriul său răsăritean. Al doilea aspect problematic a fost constituit de succedarea la conducerea Galiei și a teritoriului din Marea Britanie a lui Constantin cel Mare. Galerius aștepta moartea lui Constantius Chlorus pentru a putea să numească succesorul pe care îl dorea el însuși. Era clar că nu avea de gând să-l numească pe Constantin cel Mare, pe care îl reținea la curtea sa imperială. Lactanțiu ne precizează următoarele: „Galerius îi întinsese adesea tânărului Constantin capcane, fiindcă nu îndrăznea nimic pe față, ca să nu declanșeze un război civil împotriva sa și, lucru de care se temea cel mai mult, să nu stârnească ura soldaților. Sub pretextul exercițiilor și jocurilor, l-a pus să se lupte cu fiarele; dar în zadar, fiindcă mâna lui Dumnezeu îl proteja pe Constantin” (Lactanțiu, „Despre moartea persecutorilor”, p. 97). Lactanțiu exagerează importanța lui Constantin la curtea lui Galerius. Probabil că Galerius se temea mai mult ca nu cumva Constantin să ajungă succesorul tatălui său, nicidecum de un eventual război civil. În cele din urmă, așa cum spune Lactanțiu, Galerius îi dă voie lui Constantin să plece la tatăl său, dar îi condiționează plecarea doar la a doua zi dimineața. Se pare că dorea să trimită oameni care să-l prindă pe drum și să îl execute. Constantin și-a luat măsurile de precauție și a plecat încă din seara discuției respective, evitând o întâlnire ulterioară cu Galerius. A ajuns apoi la tatăl său, unde a fost numit succesor odată cu moartea rapidă a acestuia. Galerius nu mai avea de ales: putea fie să îl accepte oficial pe Constantin cel Mare drept cezar și succesor al tatălui său, Constantius Chlorus, fie să îl denigreze și să se aleagă cu un adversar oficial, pe lângă Maxentius, pe care urma să îl aibă în curând. Alegerea era cât se poate de simplă și consta practic doar în prima variantă, deși la momentul respectiv Maxentius încă nu se răsculase. Galerius nu l-a luat în seamă pe Constantin cel Mare, până când Maxentius nu s-a răsculat punând mâna pe teritoriul Italiei. După aceea, a căutat să se alieze cu el, dar deja zarurile fuseseră aruncate, deoarece Maximian, oferindu-i fiica sa, pe Fausta, de nevastă, l-a atras pe Constantin într-o alianță cu Maxentius. Lactanțiu nu uită să precizeze cel mai important aspect al ajungerii la putere a lui Constantin cel Mare: încetarea prigonirii creștinilor. Anul 306 constituie astfel o anticipare a marelui moment de eliberare a creștinismului petrecut în 313, odată cu Edictul de la Mediolanum. În pofida tuturor aspectelor negative care umbreau spectrul politic, religios și social al Imperiului Roman, o oază de liniște și pace apărea în Galia, Hispania și teritoriul din Marea Britanie odată cu domnia lui Constantin cel Mare. În materialul următor vom discuta edictul de încetare a persecuțiilor emis de Galerius cu puțin timp înainte de moartea sa.

(Articol publicat în Ziarul Lumina din 23 mai 2013 apărut sub semnătura lui Adrian Agachi)

Comentarii Facebook


Știri recente