Începutul cinematografiei, marcat de subiectul vieții Mântuitorului Iisus Hristos

De când s-a inventat cinematograful, Iisus a fost privit ca un personaj interesant ce merită descris prin imagini în mișcare. Fiecărei perioade mai intense din punct de vedere istoric și cultural îi corespunde un număr mare de producții pe acest subiect, lucru deloc întâmplător.

Nu există însă un film perfect care să povestească fidel viața lui Iisus. Așa cum fiecare dintre cele patru Evanghelii ne oferă câte o mărturie diferită și trunchiată despre cine a fost Hristos, fiecare operă cinematografică va pune accentul pe altă dimensiune a personalității Sale complexe.

„Viața și pasiunea lui Iisus Hristos” preferă o abordare neutră a vieții Mântuitorului, bazându-se pe Evanghelii. Alte filme reinterpretează radical și adaptează la ce se întâmplă astăzi în societate mesajul transmis de Hristos. Zeffirelli a pus accentul în „Iisus din Nazareth” pe partea Sa umană, Pasolini pe misiunea Lui de a lupta cu răul din noi. Mel Gibson a scos în evidență în „Patimile lui Iisus” atât partea umană, cât și cea divină a Mântuitorului.

În cele din urmă, este o chestiune de alegere, fiecare are propria versiune a imaginii lui Dumnezeu. Oricum ar alege însă, filmele care urmează a fi prezentate merită vizionate dacă nu pentru abordare, atunci pentru calitatea lor artistică și mesajul transmis.

Unul dintre cele mai vechi filme despre Mântuitorul este producția franceză „Viața și pasiunea lui Iisus Hristos”, lansată în 1903, la care s-a lucrat timp de trei ani. Deși durează doar 40 de minute, este cel mai lung film făcut până la acea dată, fiind regizat de Lucien Nonguet și Ferdinand Zecca.

Acest film mut în 13 scene prezintă fără comentarii momentele esențiale din Evanghelie. Deși alb-negru, o tehnică folosită în acea vreme, numită colorare cu matriță, le-a permis producătorilor să pună accente de culoare pe hainele anumitor personaje.

Impresia lăsată este mai mult cea a vizionării unei succesiuni de tablouri decât a unui film, doar că, în aceste „tablouri” parțial color, anumite personaje apar și dispar din cadre fără explicație, ca de exemplu Pruncul Iisus, ce apare de nicăieri în iesle în scena adorației magilor.

Partea finală a filmului, cea a ridicării lui Iisus Hristos la cer, este cea mai expresivă și împrumută elemente de surréalisme. Mântuitorul Se află pe munte împreună cu martorii Înălțării Sale, martori de la care își ia rămas bun. Aceștia îngenunchează, iar Iisus întinde mâinile către cer, evocându-L parcă pe Tatăl, moment în care Se transformă din personaj într-o icoană statică, având în jurul Său o aură galbenă și fiind încadrat de un nor. Icoana se ridică încet spre cer, unde apare un al doilea „tablou”, în centrul căruia sunt așezați Tatăl și Fiul, iar deasupra Lor este reprezentat un porumbel, simbolul Duhului Sfânt.

„Evanghelia după Matei”, o mărturie realistă

Acest film alb-negru lansat în 1964 este considerat unul dintre cele mai bune filme despre Iisus, relatându-I momentele importante din viață foarte fidel Evangheliei al cărei titlu îl poartă această producție.

Pier Paolo Pasolini, personaj controversat, va fi primul dintre marii regizori ai istoriei cinematografiei ce vor alege să transpună în opera lor mesajul lui Hristos, alături de Zeffirelli, Bertolucci, Scorsese și alții.

Enrique Irazuqui Îl va interpreta pe Mântuitorul într-unul dintre cele mai agresive și realiste filme cu acest subiect, jucându-și rolul într-un stil foarte dramatic, sobru și autoritar. Înfățișarea sa și stilul îmbrăcămintei sunt foarte apropiate celor pe care le-ar fi avut Iisus în acea perioadă.

Versetul care caracterizează cel mai bine abordarea acestui film este cel din Sfânta Evanghelie după Matei: „Nu socotiți că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie” (capitolul 10, versetul 34). La fel, și Iisus, cel portretizat în acest film, va cere mult celor din jur, va ține predici persuasive și autoritare, chiar și în timp ce îndeamnă la iubirea de aproape. Muzica va completa atmosfera dramatică, marcată de Bach, Mozart și Luis Bacalov.

Rossellini, regizor revoluționar

Artistul Roberto Rossellini este cunoscut pentru stilul său revoluționar de a regiza și pentru inventarea neorealismului italian în cinematografie, caracterizat prin renunțarea la convenții, folosirea actorilor neprofesioniști, punerea accentului pe ce se exprimă într-un film și nu pe cum se exprimă.

Înaintea regizării producției „Mesia” (1976), Rossellini a mai abordat teme religioase în filme precum „Faptele apostolilor” (mini-serie, 1969). În „Mesia”, regizorul se va folosi de scene simple și lipsite de dramatism sau violență, punând accentul pe replici și pe mesajul transmis de Mântuitor.

În mod surprinzător, filmul nu începe cu Nașterea lui Iisus, ci cu 20 de minute de relatare a istoriei evreilor, din momentul în care ajung în Pământul Făgăduinței și își numesc primul rege, pe Saul. Astfel, se face legătura cu mediul în care Iisus a crescut, oferind o descriere a fondului său cultural și religios.

Filmul va culmina cu procesul lui Hristos, într-un mod la fel de curios scena răstignirii și a Învierii fiind absente. Pe de altă parte, povestea în care Iosif și Maria Îl pierd pe Iisus în timp ce era copil și Îl găsesc ulterior în templu este relatată aici, spre deosebire de alte filme. Semnificația acestui fapt stă, poate, în importanța recunoașterii Harului lui Iisus, pe care îl avea încă de la o vârstă fragedă, nefiind precum alți copii de aceeași vârstă.

La fel ca în creația lui Pasolini, acțiunea și replicile sunt fidele Sfintelor Evanghelii, iar rezultatul este o capodoperă de buget redus, demnă de marca Rossellini.

Șase ore din Evanghelie

„Iisus din Nazareth” (1977) este unul dintre cele mai cunoscute filme despre viața Mântuitorului, în care interpretarea și expresia feței lui Robert Powell rămân fixate în memoria spectatorului.

Sunt multe discuții în jurul ideii că Iisus nu putea să aibă ochi albaștri și că profețiile îl anunțau ca pe un om mai puțin plăcut la înfățișare, spre deosebire de actorul principal al acestei opere a lui Zeffirelli. Cu toate acestea, umanitatea exprimată de Powell a fost apreciată de mulți și preferată durității altor interpretări, precum cea din „Evanghelia după Matei” a lui Pasolini.

Deși este un film lung, de mai mult de șase ore, ce își exploatează la maximum sursele evanghelice, „Iisus din Nazareth” atrage atenția prin carisma actorului principal și urmărirea efectului acestei carisme în desfășurarea acțiunii; ideea că Iisus este apropiat oamenilor, bun și blând este, de altfel, motivul central al filmului.

Muzica lui Maurice Jarre adaugă o nouă dimensiune, cea emoțională, momentelor descrise în producția lui Zeffirelli. Cu siguranță, acesta este un film pentru cei care doresc să se apropie de un Dumnezeu iertător, care nu acuză și nu este autoritar.

„Patimile lui Iisus”

Oricine cunoaște acest film lansat în 2004 și regizat de Mel Gibson, datorită publicității făcute în jurul acestuia și datorită accentului care se pune pe violența scenelor din Patimile Domnului.

Așa cum indică și titlul, tema filmului se concentrează pe arestarea, Patimile și răstignirea Mântuitorului. Tensiunea între bine și rău este simțită mereu, scena din grădina Ghetsimani fiind reprezentativă în acest sens: răul este personificat și prezent lângă Iisus, o materializare a fricii și ispitei Sale umane.

Mel Gibson a avut grijă ca producția sa să fie cât mai fidelă Evangheliilor, folosindu-se și de limbile vorbite în Israel în timpul acela: aramaică, latină și ebraică. Puțini știu că producția a beneficiat de un buget redus, motiv pentru care nu au jucat aici actori foarte cunoscuți, având în schimb vânzări mondiale de peste 200 de milioane de dolari.

Controversele stârnite de imaginea proastă a evreilor construită în Patimi nu au fost ignorate, Mel Gibson ștergând ulterior o subtitrare la replica în aramaică „mâinile evreilor vor fi mereu pătate de sângele lui Iisus”, conform ziarului „USA Today”.

Sursa: ziarullumina.ro

Comentarii Facebook


Știri recente